O „nota de subsol“ care spune tot (radiografia lumii intelectuale)

Un articol de MARIN MARIAN-BALASA

Filmul „Footnote“ („Nota de subsol“), lansat si laureat in 2011 la Cannes (Premiu pentru scenariu), nominalizat in alte n-sprezeci de ocazii, isi merita pe deplin orice lauda sau promovare. El este ireprosabil din nu putine puncte de vedere, insa merita vazut mai ales de catre intelectuali. Insist pe ultimul detaliu, deoarece multor profesionisti din alte domenii, tehnicienilor si tehnocratilor de tot felul, ba chiar si intelectualilor medii, implicati in pragmatisme ori activisme de duzina, story-ul le-ar putea parea prea fictiv/ fictional, frizând usor absurdul. Dar o asemenea parere ar fi total eronata. Caci – iar aici poate insist si mai mult – filmul este de un realism mult prea pregnant, cotidian chiar, o radiografie extrem de fidela a intregii elite intelectuale. El ilustreaza tipuri umane, comportamente si politici care caracterizeaza intreaga lume academica, absolut toate cercurile in care cuvântul (sau alte simboluri si instrumente teoretice), cartea, cercetarea savanta („stiintifica“ ori umanista), adica savantlâcul de tip post-doctoral, alaturi de arivismul/ carierismul universitar, predomina.
In genere, filmele dedicate unor personaje dominate de vreunul din domeniile culturii sau ale artelor sunt ridicole. Am putut vedea prea des vreun compozitor, pictor, fizician, matematician, pianist, ilustrat ridicol, facând teorii ori explicându-si arta in termeni sau fraze infantile, fanteziste, inconsistente, caricatural-banale ori de-a dreptul tembele. Ei bine, in filmul scenaristului si regizorului Joseph Cedar, intelectualii ilustrati vorbesc coerent si la subiect (apropos de specializarile lor filologice), iar când isi etaleaza cabalele lor proprii, adica suita vanitatilor, performantelor sau ale smenurilor strict socio-profesionale, ei ilustreaza veridic-realist si vorbesc cu glasurile mai tuturor membrilor academiilor si universitatilor de pe mapamond. Caci, daca isi imagineaza cineva ca studiul si consacrarea intelectuala confera sau garanteaza vreo oarecare superioritate de spirit, vreo oarecare victorie impotriva resentimentelor primitiv-primare, impotriva invidiei, urii sau rautatii, se-nsala amarnic.
Concret, in filmul israelian este vorba despre vânarea celui mai falos premiu national oferit contributorilor majori intr-ale culturii. Eliezer Shkolnik, un batrân soarece de biblioteca, superexpert in versiunile mondiale ale Talmudului, este un tipicar in detaliile filologice, insa a publicat foarte putin la viata sa. O nota de subsol a autoritatii numarul unu in domeniu il gratuleaza generos, si cam asta-i ramâne toata onoarea cu care s-ar mai putea lauda public. Fiul sau este insa un personaj mult mai popular, un savant mai modern, cu multe carti tiparite. Iar acesta din urma este alesul unui comitet de savanti pentru a primi marele premiu national pentru anul in curs. Din stima si mila fata de propriul tata, Shkolnik-fiul il recomanda de multi ani pe batrân pentru primirea respectivului premiu. Numai ca seniorul nu avea nicio sansa, iar asta nu doar fiindca nu avea publicatii, ci si fiindca se afla prins prea adânc in plasa invidiei si a dispretului presedintelui comitetului de acordare, activând in acelasi domeniu. Oricum, acum, din greseala, ministrul Culturii vorbeste la telefon cu batrânul Shkolnik (ca doar intre oamenii mari se foloseste numai numele de familie) si, crezând ca e una si aceeasi persoana cu premiatul, il felicita pe senior pentru premiu. Vestea ajunge si in presa, iar oamenii incep sarbatoririle, felicitarile, interviurile mediatizate. Shkolnik-fiul este invitat in taina la o discutie cu membrii comitetului decizional si acolo i se aduce la cunostinta situatia reala. In fata penibilului de a-si inlatura tatal din rândul râvnitilor lauri, Shkolnik-fiul devine implacabil. Pretinde asumarea greselii, modificarea deciziei juriului si cedarea/ acordarea premiului parintelui sau, amenintând cu scoaterea in vileag a tuturor invidiilor, rautatilor, abuzurilor si favoritismelor din cadrul breslei. Evident, scandalul ar fi prea mare, compromitator-dureros, preferabile sunt musamalizarea si tacerea de tip mafiot, asa ca toata lumea – desigur, cu formalitati care sa salveze orgolii – accepta redestinarea premiului conform anunturilor gafante. Presedintele juriului ii cere lui Shkolnik-fiul sa scrie chiar el textul de motivare a acordarii premiului, iar acesta se chinuie mult pentru compunerea unui text convingator, egal elocvent si onest. Oficial, public, vizibil, lucrurile merg inainte, incidentul este ingropat de toti. Numai ca, filolog pedant, Shkolnik-senior observa ca in textul festiv al motivarii apare o sintagma pe care propriul fiu o utilizeaza in mai multe carti sau prelegeri, verifica si observa ca respectiva expresie este absenta in limbajul presedintelui juriului, isi aminteste ca acest presedinte l-a luftat in toate deceniile trecute si prin urmare nu l-ar fi sustinut nicidecum in vederea premierii. Isi aminteste si ca in convorbirile telefonice cu ministrul fusese folosit doar numele sau de familie, in cele din urma dându-si seama ca totul fusese o eroare si o manevra, ca fiul sau manipulase totul. Cu toate acestea, omul tace, prefera impostura sau inscenarea, accepta premiul. Shkolnik-fiul marturisise gafa-farsa mamei sale, dar nici aceasta nu va sufla vreo vorba in fata cuiva, nici macar in fata batrânului tata. Si astfel, toata lumea se inmormânteaza-n secret, in vina sau lasitate, in tacere.
Ultima scena a filmului definitiveaza subtil dramatica mascarada. Shkolnik-senior merge la Centrul Cultural International pentru a face o repetitie a ceremoniei de premiere. Intra prin usile de securitate ca o marioneta absenta ori extraterestra. Isi schimba tenisii cotidieni pe pantofii lacuiti din punga. Asteapta intr-o coada de savanti care par statui fantomatice sau azilanti famelici. Este ridicat in picioare pentru a se preface ca asculta cuvintele de felicitare ce vor fi rostite in clipa festiva. I se cere sa strânga imaginar mâna presedintelui statului, sa primeasca premiul si sa-l predea asistentei, sa strânga mâna premierului, sefului de parlament, etc., etc. Scena este când rapida, când lenta, intr-o miscare sacadata a imaginilor, miscare de prim-planuri si departari bruscate mereu. Iar prezenta sau jocul eroului este de cadavru ambulant, demonstrând emotional si convingator ca orgoliul sau dreptatea sunt trape, ca prestigiul sau onoarea sunt iluzie, ca intelectualul mâncat de colegi si de vanitati personale este mort de mult.
Filmul este tragic fiindca dovedeste ca nici intelectualismul, nici cercetarea academica, nici statutul de universitar si savant, ba chiar nici expertiza suprema intr-ale religiilor nu te fac mai om. Poate doar un pic mai vulnerabil si mai stresat, poate victima sigura; or, de partea cealalta, mai abil intr-ale perversitatilor politice, intr-ale cabalelor socio-profesionale, intr-ale concurentelor indecente, imorale, agresive, lacome, intr-ale tribalismelor sau nepotismelor, toate ramânându-ti veritabila Lege.
De fapt, filmul israelianului Joseph Cedar este (si) un film foarte românesc. Piratat sau preluat din vreme, cu voci dublate, cu nume autohtonizate si cu titluri sau teme de studii modificate, ar fi putut constitui un alt „mare succes românesc la Cannes“. Iata de ce îi recomand regizorului sa-si vânda scenariul in franciza multor altor natii, culturi, limbi si academii. Caci asa ar ajuta lumea sa vada ca majoritatea covârsitoare a intelectualilor de top nu-s mai presus decât corturarii si politrucii care supravietuiesc din nasii/ cârdasii, vrajeli, smenuri. Ori ca expresia „competitie onesta“, intre elitele academice, este un oximoron.
Si in România (dar nu numai!), cremele culturii si stiintelor gem de cadre universitare cu doar un dram mai multa alfabetizare decât liceenii sau studentii proprii, gem de ignorarea bibliografiilor, de plagiatul sau „inspiratia“ devenite norma. Si aici geme de simpozioane si conferinte in care vin oameni cu pretentii, functii mari si faima, vorbind-scriind-gândind fie ca-n textele anilor ceausisti, fie ca-n referatele si PPS-urile celor mai elementari studentasi. Iar insi fara spate sau pile si fara tupeu agresiv trudesc tenace, scriu si publica, dar ramân sabotati si marginalizati de catre eficientele clanuri si submediocritati securistice. Cât despre angajari si promovari (dincolo de exceptii), nepotismul sau favorizarea castratilor mimetico-obedienti, care nu vor face nicio umbra, ci doar vor ridica osanale patronilor si antecesorilor lor… iata Legea!
Oricum, pâna la implementarea reala a vreunor norme de etica academica, de corectitudine a comportamentului intelectual, pâna la o evaluare si promovare cu adevarat oneste – toate clamate mereu in chip ipocrit, papând continuu fonduri imense fara niciun rezultat implementabil -, macar un film precum „Nota de subsol“ sa faca o ilustrare radiologica ori chirurgicala, demitologizanta, onesta, moralizatoare ori catarctica macar pe moment.

2 comentarii pentru “O „nota de subsol“ care spune tot (radiografia lumii intelectuale)”

  1. ianuarie 18, 2013 la 12:05 pm

    Destul de rar poate fi întâlnit într-o publicație culturală un discurs antiintelectual autentic, așa cum este acesta. Onestitatea autorului este remarcabilă, știut fiind că spiritul critic al intelectualilor se manifestă, în general, în legătură cu aspecte non-intelectuale. Or, este evident că responsabilitatea pentru nemernicia lumii în care trăim revine în primul rând celor mai cultivați, care, în loc să ilustreze în viața lor principiile pe care le clamează în creațiile savante, filosofice sau artistice, împing cinismul și ticăloșia la cote inimaginabile.

  2. ianuarie 19, 2013 la 6:11 pm

    „O notă de subsol”– articol provocator, incitant și zeflemitor, pe alocuri, adresat „cremelor culturii” la români și alte nații. Plăcerea lecturii crește în intensitate, cu fiecare rând citit. Gustului amar din adevărul dezvăluit în țesătura narării unui film și mai ales din concluziile autorului i se adaugă gustul piperat și iute al unui stil vioi, captivant și colorat al scriiturii. Amăreala și iuțeala dau o savoare aparte, specială și originală. Nu este însă nimic surprinzător. Marin Marian Bălașa a publicat, în același stil și despre același subiect, un alt material, „Care «țăran», care «sat», care «folclorist»?,” apărut în lucrarea „Muzicologii, etnologii, subiectivități, politici”, Editura Muzicală, 2011. Interpretarea „radiografiei lumii intelectuale” românești de astăzi este aparte, usturătoare și mobilizatoare, în ambele articole. O asemenea viziune critică, cu umor ici și acolo, pune pe gânduri, dar îi face și să zâmbească, pe mulți din breasla intelectualilor. Ce șanse sunt însă de schimbare cu asemenea articole? Mici, mici, dar sunt. Și până la urmă, puținul în acest context înseamnă mult. Este „o notă de subsol” importantă și specială pentru intelectualitatea de pretutindeni, îndeosebi cea românească, mai ales în ceea ce privește „antropologia comportamentelor academice”.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper