O nesfarsita asteptare

Un articol de DANA PIRVAN-JENARU

Amos Oz, Muntele sfatului rau, traducere din ebraica si note de Any Shilon, Humanitas Fiction, 2012, 238 p.

 

Seria de autor Amos Oz a Editurii Humanitas s-a îmbogatit substantial în ultimii ani, traduse fiind în limba româna unele dintre cele mai importante titluri ale scriitorului israelian. Dupa volumele „Poveste de dragoste si întuneric“, „Rime despre viata si moarte“, „Sa nu pronunti: noapte“, „Deodata în adâncul padurii“, „Odihna desavârsita“, „Cutia neagra“, „Scene de viata campestra“ si „Cum sa lecuiesti un fanatic“, a aparut de curând si un volum de nuvele – „Muntele sfatului rau“, care nu doar completeaza universul prozastic al lui Amos Oz, ci îl si extinde, demonstrând – daca mai era nevoie –, capacitatea scriitorului israelian de a concentra naratiunea. Pe ultima coperta a romanului, se evidentiaza cuvintele lui Oz pe care Denisa Comanescu a reusit sa le obtina special pentru cititorii români, prin care este sugerata afinitatea existential-istorica a popoarelor: „O carte despre interregn, despre amurgul unei epoci si rasaritul alteia. O carte despre anxietati profunde, dar si despre mari sperante. Cred ca fiecare cititor român care a trait printr-o experienta marcata de o schimbare istorica majora sau a suportat consecintele acesteia se poate regasi în carte“.
Cele trei nuvele din volum – „Muntele sfatului rau“, „Domnul Levi“ si „Doruri“ – au ca fundal istorico-social acel Israel din timpul si de dupa al Doilea Razboi Mondial în care vin plini de sperante evreii emigranti din Europa de Est. De fapt, spatiul este reprezentat de suburbiile orasului unde se strânge o lume pestrita: doctori, cercetatori, muncitori si mai ales copii – uniti cu totii de asteptare. O asteptare disperata, caci dincolo de drama istorica, fiecare personaj al lui Oz este surprins traversând crize profunde. Toti devin exilati ai propriilor existente. Încremenirea oamenilor în asteptare este accentuata si de ritmul lent al naratiunilor. Nimic maret nu se întâmpla, gesturile si întâmplarile sunt marunte. În schimb, totul este tragic. Dorita si asteptata nu este decât ziua rafuielii, a victoriei. Fie copii, fie adulti, cu totii urzesc planuri împotriva arabilor, cazând pe nesimtite în plasa fanatismului, împotriva caruia Oz s-a pronuntat de nenumarate ori si care, în viziunea sa, îmbraca cele mai perfide si aparent inocente forme.
Cele trei texte, desi cu univers propriu, formeaza un triptic, un tot unitar, nu doar prin fundalul Ierusalimului împartit între evrei si arabi, ci si prin personaje – viziunea copiilor fiind esentiala – si prin elementele autobiografice, toate ideile politice si proza lui Oz fiind nascute din experienta teribila a propriei vieti. Ca si în cazul propriei familii (tatal exilat din Lituania, mama din Ucraina), personajele sale nu reusesc sa se regaseasca, transformându-si viata într-un „meniu introspectiv“, amestec de melancolie si singuratate. Si în aceste nuvele, lupta dintre dreptate si dreptate sau dintre greseala si greseala, dintre dorinta de a controla si capacitatea de a accepta senin alteritatea ocupa un loc important.
În primele doua nuvele, viziunea este a copilului, care, ca si parintii sai, încearca sa gaseasca un sens în haosul din jur, dar, ca si cei mari, sufletul i se umple cu aceeasi ura împotriva arabilor. Jocurile copilariei se transforma în strategii de anihilare a dusmanului, iar jucariile în recuzita soldatilor. Este tinut departe de comploturi de catre parinti, dar în linistea jocurilor sale singuratice, întelege ca acesti parinti crispati în jurul certitudinii ca stiu totul se încadreaza în aceeasi categorie a fanaticilor despre care îi auzise discutând.
Începutul primei nuvele sta sub semnul fricii, al terorii ce strabate subteran toate vietile: „Era întuneric. În bezna, o femeie a spus: Nu mi-e teama. Un barbat i-a raspuns: Ti-e frica. Iar alt barbat a zis: Liniste“. Lumini slabe, liniste, soldati englezi cu berete rosii, înarmati cu pusti automate, cântece rusesti pline de nostalgie – toate pentru a sarbatori un an de la victoria aliatilor – Marea Britanie si Miscarea sionista. O victorie paradoxala, care e departe de a aduce pace. Tinuturile si timpurile înfatisate de Oz sunt stranii, apartin deopotriva sperantelor si durerilor, calmului si revoltei. Iata ce îsi noteaza în jurnal unul dintre personaje, medic-veterinar: „Traiesc deja de doi ani în Ierusalim si continua sa-mi fie dor de el de parca as fi înca un student tânar din Leipzig. Nu e oare un paradox? Si, în general (…) sunt multe contradictii aici. Ieri-dimineata, în satul Lifta, am fost nevoit sa eutanasiez urgent un cal sanatos si frumos, pentru ca derbedeii îi scosesera ochii cu un cui. Cruzimea de dragul cruzimii mi se pare dezgustatoare si total inutila. În aceeasi seara, în kibbutzul Kiriat Anavim, pionierii ascultau la gramofon o suita de Bach si eram plin de compasiune fata de oamenii acestia, fata de cal, fata de Bach, fata de mine însumi. Aproape ca m-au podidit lacrimile. Mâine e ziua de nastere a regelui si toti salariatii sectiei vor primi un bonus din partea guvernului. Sunt multe contradictii. Nici clima nu e usor de suportat“. Printre sperante si revolte, oamenii îsi învata mai ales singuratatea consumata în rutina: „pe mama o asteapta o gramada de rufe de calcat (…) trebuie sa continuam sa asteptam. Ce-a fost a fost, iar acum începe o noua zi“.
În ultima nuvela, „Doruri“, Oz recurge, ca si în romanul „Cutia neagra“, la dificila formula a literaturii erotice epistolare ce pune în prim-plan constiinta absentei, iar spatiile goale sunt umplute cu trecut si cu iluzii. Perspectiva este a unui doctor însingurat, aflat pe pragul mortii, care îsi petrece aproape toate orele zilei si ale noptii încercând sa înteleaga ce se petrece în Ierusalim si continua sa faca experimente chimice în laboratorul particular, sperând sa-si poata aduce contributia la „efortul colectiv de razboi“. Toate acestea i le scrie Minei, aflata departe (cu domiciliul nesigur într-un kibbutz sau în New York si deci cu slaba sansa de a primi scrisorile) si fata de care nutreste sentimente pline de ambiguitate. Visele de eliberare si de posesiune si le vede continuate prin Uri, copilul considerat de altii nebun, alaturi de care încearca sa realizeze „bomba evreiasca“ cu ajutorul careia poporul evreu oprimat sa se elibereze de „forta gravitatiei“, de „nevroza etnica“ veche de secole. Printre toate acestea e de recompus o poveste de dragoste care a scos pentru scurt timp fiintele din tiparul lor, lasându-le apoi într-un „pustiu de sare“. Amestecul individualului cu planul colectiv al razboiul este permanent: „Au mai ramas în mine niste doruri, ca niste paie presarate pe o miriste pustie. Tu întelegi. Pentru ca si în tine – iarta-ma, te rog – e un desert pustiu. Un alt fel de desert, de fapt, pamânt pârjolit, daca îmi e îngaduit sa folosesc o expresie din ziarul de azi, referitoare la sfârsitul mandatului britanic“.
Timpuri paradoxale, umplute cu calm si disperare, tristete si dezorientare, spaime, întuneric si teama, exaltare si necrutare, dar mai ales sperante si asteptare. Ca de obicei, oamenii asteapta ca Istoria sa le elibereze vietile, cu toate aleanurile îndreptate catre viitor  si mai ales cu senzatia ca sunt rataciti într-o existenta provizorie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper