„Nu suntem decat visul altcuiva“

Un articol de George Motroc

Aura Christi în dialog cu George Motroc

 

George Motroc: Exista un motto, stimata doamna Aura Christi, sub semnul caruia s-ar putea aseza viata dumneavoastra?
Aura Christi: Dificila si aproape fascinanta experienta: sa reduci o viata densa, plina, extrem de vie, la un motto. O viata de necrezut în sensul ca nu înceteaza sa ma mire darul de a fi aici. Darul de a întârzia aici este incredibil. Cu atât mai mult, cu cât mi s-au oferit câteva experiente la limita „vietiimortii“. Desi, uneori-adeseori, ma misc exclusiv între pagina scrisa, gradina de roze si patul în care dorm, viata nu înceteaza, cel putin pentru mine, sa-si piarda caracterul de aventura incredibila, clipa de clipa, fascinanta, uimitoare – constatare ce ma duce cu gândul la o istorie referitoare la modul în care m-am apropiat de Nietzsche si de o fraza definitorie a acestui singuratic de neegalat, care, indiscutabil, alaturi de Hölderlin, Rilke si Dostoievski, mi-a marcat destinul. De Nietzsche am aflat, asadar, când eram la facultate, cumparând, într-o librarie moscovita, Drujba, volumul „Asa grait-a Zarathustra“, lectura caruia m-a electrocutat; ma aflam, atunci, într-o Rusie invadata de noiane de zapezi apocaliptice, asteptam sa-mi fie stopata miopia ultraforte, care, în nici trei luni, o luase razna. Am simtit ca era o carte scrisa pentru omul pierdut care eram. Tineam în mâini o Biblie a supraomului – un concept dificil, criptic, de care m-am apropiat mai târziu. Atunci însa, Doamne, cu ce ardoare visa adolescenta întârziata si stângace, de o sensibilitate catastrofica, care eram, viata lui Nietzsche! Desigur ca nu cunosteam, în acea iarna-primavara moscovita, viata eremitului de la Silvaplana. Mai târziu, am devenit mai atenta, dupa cum am mai scris undeva, cu visele mele, mai ales dupa ce acestea se împlinesc. E adevarat ca si acum, la cei 46-47 de ani, visez acea fraza apoftegmatica, scrisa de Nietzsche: „A trai înseamna pentru noi a preschimba permanent în lumina si flacara tot ceea ce suntem, precum si tot ce ne atinge, nici nu putem altfel“. Am transcris-o pe coperta interioara a unei editii de buzunar a Noului Testament cu Psalmii. Cred ca aceasta fraza s-ar potrivi vietii mele, care, de altfel, este o viata obisnuita, o viata de om al cartii. As spune o viata monotona, daca ea, aceasta viata, vazuta de printul Mîskin ca fiind enorma, nu mi-ar oferi, zi de zi, atâtea daruri, pe care nu sunt sigura, nici pe departe, ca le merit. Daca cumva simt ca încep sa ma schimb, e suficient sa recitesc viata vreunui sfânt, pentru a reveni la convingerea ca nu suntem decât umbre palide a ceea ce visam sa fim. Poate ca nu suntem decât visul altcuiva.
„Scriitorii mari trebuie,
pur si simplu, iubiti“
G.M.: Fiecare avem carti care ne marcheaza si ne modeleaza viata… Care au fost acestea în cazul dumneavoastra?
A. C.: Cartea Cartilor, în primul rând. Fara lecturile permanente din Biblie, din Vechiul si din Noul Testament, eu n-as fi eu însami. Citesc zilnic aproape din Psalmii lui David, din care cunosc nu putine versete pe dinafara. Apoi, nu-mi sunt straine cartile rusilor secolului de aur, al XIX-lea, precum si cele ale secolului de argint, la care am ajuns datorita familiei iubitului meu Semion, Tatal meu. Am crescut cu Aleksandr Sergheievici Puskin, Marina Tvetaieva – nevrotica superioara, numita de critici „Dostoievski al poeziei ruse“, marea poeta, iubita de mine si de prietenii nostri, Janina si Ion Ianosi. Am crescut cu Dostoievski, Tolstoi, Mandelstam, Ahmatova. Din aceasta enumerare nu are cum lipsi Nietzsche. E vorba, asadar, de tribul nordicilor „mei“: Novalis, Hölderlin, Rilke, Nietzsche, Schopenhauer, Dostoievski, Thomas Mann, Breban, D.H. Lawrence. Trib, urmat, de îndata, de Sestov, Merejkovski, Bahtin, Berdiaev.

G.M.: Care e cea mai frumoasa scena dintr-un roman citit, pe care v-ar fi placut s-o scrieti Dvs.?
A.C.: Primul si, apoi, ultimul dialog dintre Porfiri Petrovici si Raskolnikov. (Daca citesti de mai multe ori cele doua dialoguri polifonice, gasesti drumul cel mai scurt, care te duce spre Dostoievski si care te lasa… perplex: exista spirite care nu trebuie întelese. Nici nu ai cum sa le întelegi. Nu vad în ce fel te-ai apropia de continentele create de ei, uriasii. Scriitorii mari trebuie, pur si simplu, iubiti. Poemul Marelui Inchizitor, citit de mine în paralel cu nietzscheanul „Ecce homo“. Mi-ar placea sa scriu scena ratacirii pe munte a lui Hans Castorp si ultima suta de pagini din recenta capodopera brebaniana, „Singura cale“. Sper si vreau sa cred ca voi scrie pagini decupate din aerul imposibil al Himalayei. Desi ma îndoiesc, voi încerca. „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!“ (Marcu 9: 23)

G.M.: Exista si un personaj pe care l-ati urât?
A.C.: Nu cred ca sunt apta de ura. Pot fi suparata pe cineva sau pot fi furioasa. Pot avea reactii de fiara încoltita sau de… cum sa spun?, rusoaica dezlantuita. O asemenea reactie, regretata, am avut-o în câteva polemici cu marele critic Nicolae Manolescu. Aceleasi lucruri aspre, e de la sine înteles, le puteam spune fara a luneca în excese de limbaj. Supararile, furiile mele trec iute, precum ceata densa, laptoasa, din zilele de apus de noiembrie… Din suparare si furie calma, dintr-un soi de disperare rece, aproape seaca, dintr-o mare vina fara nume, au crescut nu putine pagini, care poarta semnatura mea. Domnul profesor Nicolae Manolescu a avut o reactie neasteptata, pentru care nu stiu cum sa-i multumesc. În ce fel sa-i multumesti unui coleg care îti reda viata?

G. M.: Cum era viata de student la Chisinau?
A.C.: Mi-am împartit anii de studentie – ani densi, cu zeci, sute de nopti albe, cu zile ultraîncarcate, când aveam senzatia ca nu-mi mai apartin si visam singuratati fara pata, întinse, ca niste paduri de mesteceni – între redactia ziarului „Tineretul Moldovei“, unde aveam colegi de marca (poetii Vsevolod Ciornei, Irina Nechit, publicistii Vasile Butnaru, Alexandru Cantâr, avându-i ca redactori-colaboratori pe Val Butnaru sau Emilian Galaicu-Paun, Nicolae Popa sau Fidel Galaicu), biblioteca Universitatii de Stat din Chisinau, Biblioteca din preajma Casei Presei („Nadejda Konstantinovna Krupskaia“ se numea pe atunci), seminare, ore, examene… O viata plina, obisnuita si neobisnuita în acelasi timp, în care citeam, ca si acum de altfel, enorm, aiuritor, bulimic…
„În suferinta sta ideea“
G.M.: Va mai amintiti primele pagini scrise si contextul?
A.C.: Cred ca unul dintre primele texte publicate e un text scris în limba rusa, aparut în „Molodioji Moldavii“, redactia rusa a ziarului „Tineretul Moldovei“, unde am fost angajata, mai târziu, de Vasile Butnaru. Am continuat sa scriu însa în limba româna, încurajata de colegii mei de redactie, care sustineau, spre surprinderea mea, ca am talent. Nu sunt sigura, nici în ziua de azi, de existenta acestei „rara avis“ numita talent. Ceea ce stiu este uimitorul adevar conform caruia scrisul înseamna munca, da, munca în sens goethean, facuta, în lunile bune, când tu esti tu însuti, zi de zi, cu certitudinea ca altceva nu stii sa faci la fel de bine. Scriu, de altfel, si în somn; acolo, în apele de nevazut ale visului, printre scoici si pesti colorati, printre alge, vedenii, meduze si vii fantome, scriu usor, textul curge, iar eu nu mai revin niciodata la pagina scrisa. În realitate, lucrurile se întâmpla altfel: revin si, iar si iar, revin, ca o apucata, la textele scrise, de parca asa voi prinde de coada-i somptuoasa pasarea desavârsirii. În vreme ce stiu de la Meister Eckhart ca „cel mai iute animal care va poate duce spre desavârsire este suferinta“. Porfiri Petrovici avea dreptate: în suferintã sta ideea. Suferinta e mare.

G.M.: A existat un moment zero sau speranta ca veti deveni scriitor? Sau instinctul ca veti deveni scriitor a capatat realitate si s-a transformat în certitudine?
A. C.: Am visat, de când ma tin minte, sa devin ceea ce sunt: scriitor. E un noroc faptul ca la cei 47 de ani visez, în continuare, sa fiu ceea ce sunt. Nu mi-am dorit niciodata altceva. E si o limita aceasta. În perioadele în care nu scriu e ca si cum as deveni altcineva. Sfânta mea Mama (are un dulce nume slav, Liubov; Liubasa îi spunem) stie ce spun, ferm convinsa de faptul ca sunt o pacoste cât casa.

G.M.:Volumul de debut a fost unul de poezie, „De partea cealalta a umbrei“, si a primit Premiul Ministerului Culturii de la Bucuresti, dar nu si de la Chisinau… Ati iertat, ati uitat acest lucru?
A.C.: În lumea literara exista multa iubire, dar si nu putina ostilitate, invidie. Eu înteleg asta. La Chisinau nu mi-a aparut niciodata o carte. Desigur ca sunt uimita de lipsa de interes fata de scriitorul care sunt, aratat de colegii, prietenii mei din orasul în care m-am nascut. Uimirea mea urca, uneori-adeseori, topindu-se si transformându-se în suferinta, care, da, poate fi si un mesager. Suferinta poate vesti bucuria de a fi editata în viitor si în orasul primei mele tinereti. La circa 46 de ani nu mai esti atât de tânar… Desi, în cazul meu, e vorba de altceva. Cele câteva experiente limita, care mi-au fost date, m-au facut sa constat, oarecum stupefiata, ca, probabil, m-am nascut având din prima zi vârsta altcuiva, vârsta cuiva strain, mult mai batrân si mai întelept si mai puternic decât mine, asezat într-un trup rilkean. Faptul ca, în anumite perioade, trebuie sa lupt pentru a ma mentine pe linia de plutire, pentru a ramâne în viata, e un dar care ma apropie de acel strain, asteptat, iubit, recunoscut… Probabil, acel strain sunt eu însami. Eu nu trebuie decât sa ma astept pe mine, sa ma recunosc, sa ma reîntorc mereu la mine, ramânând mereu eu însami. E lucrul cel mai greu din lume. Dar mai e ceva la mijloc. Trebuie „sa ai rabdare cu dumneata“, e „singura forta“, spune Michael Steiner-Sebastian, epicentrul iradiant al ultimei sute de pagini din „Singura cale“.
Sa… iert autorii dezinteresului fata de viata mea, fata de destinul meu literar? Poate ei au dreptate sa fie indiferenti fata de ceea ce sunt. Fata de cartile mele. Poate cartile mele nu au valoare. Nepasarea este, câteodata, un dar; îl prefer calomniei sau atacurilor la persoana. Pe mine Dumnezeu m-a facut ca sa scriu, sa citesc si sa fac daruri literaturii române. Si îmi doresc sa fiu întârziata aici, ca sa-mi duc la bun sfârsit menirea. Daca tot ce fac are sau nu valoare, acest adevar se va afla peste douazeci de ani dupa ce eu voi fi praf si pulbere – amanunt de care rareori îmi pasa, tratându-l, mai degraba, ca pe o eliberare; existenta în intimitatea bolii, a mortii, evident, te schimba radical, te apropie de tine însuti, facându-te sa aduci în fata lucrurile cu adevarat importante. Ceea ce stiu cu fermitate e ca eu trebuie sa dau totul, tot ce am mai bun si mai frumos, asezat în mine… de altcineva.
Mahalaua România
G.M.: Ati debutat cu volume de poezii si apoi ati trecut la eseu si la proza… Este o diferenta de perspectiva între aceste genuri literare?
A. C.: De buna seama, e vorba de genuri diferite. Eseul si proza, romanul mai exact, cer un efort sustinut, ritmic, forta, fidelitate fata de tine însuti, rezistenta, cultura, lecturi… Poezia e un oaspete rar; poezia e un polen eretic asezat rareori în tine, pentru care nu stii cui sa multumesti. Cuvintele sunt fulgere, marea poezie însa nu este facuta din cuvinte. Materia prima a marii poezii este frigul.

G.M.: Cum l-ati cunoscut pe Nicolae Breban?
A.C.: Pe autorul „Buneivestiri“ l-am cunoscut la Chisinau, acum douazeci de ani, mai exact, în mai 1993. Acest mare romancier m-a îmbrâncit în fiinta. Faptul ca ne-am cunoscut atunci, într-un oras inundat de miros de flori de tei, mi-a schimbat viata. Ce noroc, Doamne. Pe masura ce înaintez în vârsta cred tot mai mult în noroc si în acea mâna uriasa, de nevazut, care ne întârzie, nu se stie de ce, în albia existentei.

G.M.: A fost grea „tranzitia“ de la Chisinau la Bucuresti?
A.C.: Imposibila. Asa mi se parea în primii ani. În cartierul central, unde am crescut, la Chisinau, cartier situat în apropierea bulevardului Puskin, se afla un Conservator sau un Colegiu de Muzica, unde învatau multi tineri de culoare, cu care vorbeam, adesea, franceza. Pe strada, în institutii, mai pretutindeni, se vorbea ruseste. Primul amanunt izbitor, remarcat atunci când am ajuns la Bucuresti, e ca aici se vorbeste exclusiv româneste, nici negri vorbitori de franceza nu prea sunt. E un detaliu, evident, nelipsit de haz. Dar recunosc ca îmi lipsesc, câteodata, si acum acei tineri zgomotosi, îmi lipseste rusa vorbita, îmi lipseste pâinea de secara de 16 copeici. În schimb, ma fascina, ma fascineaza si acum, limba muntenilor. Bucurestiul l-am îndragit din povestile Tatalui meu, iubitul Semion, care a stat aici un timp la matusa lui, Zinaida Cotelea, în casa familiei ei, situata în preajma Parcului Carol. Începi sa iubesti ceva sau pe cineva anume, dupa ce constati ca ai lasat mult din tine în acel ceva sau cineva. Am început sa iubesc capitala tarii, care m-a primit cu generozitate, dupa ce am parasit-o, mutându-ma la Mogosoaia.
G.M.:În 2003 ati înfiintat Fundatia Culturala Ideea Europeana care are meritul, dincolo de multele carti valoroase publicate, sa mentina în peisajul literar o veche si prestigioasa revista a culturii române – „Contemporanul“… De aceea întreb: cunoasteti o reteta a succesului în ceea ce priveste presa literara pe care ar putea s-o urmeze si ceilalti?
A.C.:Reteta a succesului? Nu stiu daca exista asa ceva. La „Contemporanul“ se munceste foarte mult. Corpul revistei, conduse de marele romancier Nicolae Breban si de subsemnata, e alcatuit din tribul Conte. Asa rasfatam colaboratorii revistei, între care scriitori, poeti, critici de arte, critici si istorici literari importanti, ca, de pilda, Stefan Borbély, Liviu Ioan Stoiciu, Marian Victor Buciu, Magda Ursache, Maria-Ana Tupan, Crisu Dascalu, Bogdan Mihai Dascalu, Adrian Dinu Rachieru, Calin Caliman, Dana Duma, Monica Savulescu Voudouri, Luiza Barcan, Jeana Morarescu, Theodor Codreanu sau, mai tinerii, Bogdan Cretu, Irina Ciobotaru, Constantina Raveca Buleu, Adriana Teodorescu, Rodica Grigore s.a. Apoi, colaboratorii, între care nume mari ale literaturii române, unele sprijinite, lansate, pe vremuri de revista înfiintata de cuplul Nadejde, sufletul Conte de atunci, de la 1881, fiind Constantin Dobrogeanu-Gherea: George Calinescu, Nichita Stanescu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Hortensia Papadat-Bengescu. Cred ca de mai bine de 130 de ani nu exista, în istoria literaturii române, vreo personalitate importanta, care sa nu fi publicat în paginile acestei „nave-amiral“ a culturii române, cum a numit-o cineva. Conte n-ar fi existat fara redactia, care asigura, tehnic vorbind, aparitia si distributia, redactie alcatuita din Andrei Potlog, Carmen Dumitrescu, Florin Afloarei, Adrian Preda, ministrul finantelor de la Conte – Mihaela David.

G.M.: Pe termen scurt, mediu si lung, cum vedeti destinul presei literare? Va supravietui ea tranzitiei sau…
A. C.: Am publicat un supliment al revistei, intitulat „Socul crizei“, unde peste cincizeci de scriitori vorbesc despre revistele de cultura, de care, fara îndoiala, avem nevoie. Nu concep o cultura nationala fara reviste literare. Sper ca publicatiile de cultura sa-si revina din socul crizei, cu sprijinul Guvernului tarii si al Ministerului Culturii si Patrimoniului National. În România liberalizarea a început… cu stângul, adica, la modul sinucigas, cu domeniul culturii. Bilantul celor circa douazeci de ani… postmoderni? 6% din populatia tarii este analfabeta. La capitolul productia de carte România ocupa ultimul loc în Europa. România s-a transformat într-o imensa mahala. Valorile natiunii române au fost îmbrâncite în marginalitate. Ideologia pe ordinea de zi: cine n-are carte, are parte. Troneaza incultura, mitocania, hahaismul, diversiunea si dezinformarea, extinse la scara nationala, ba chiar europeana. Marile modele, prin care s-au fondat statul român si cultura româna, au fost lasate de izbeliste. În discutie nu este soarta literaturii române, vorba autorului „Buneivestiri“, care e o literatura tânara si viguroasa. În discutie, dupa cum sustineam recent la Zilele Liviu Rebreanu, organizate de revista „Miscarea literara“, e adus destinul natiunii române, a carei identitate este sabotata. Este limpede faptul ca literatura româna vie poate fi scoasa din impas exclusiv printr-o resurectie a modernismului, prin revenirea la vechea tabla de valori europene. Da. Înapoi la clasici, înapoi la grecii presocratici, înapoi la Renastere si la marea traditie europeana si nationala româneasca, care trebuie studiata, cunoscuta, asimilata creator. Trebuie spus un categoric, maiorescian „În laturi“ diversiunilor „progresiste“, fie ca acestea se numesc postmodernism, post-post-modernism, manelizare sau transmodernism etc. Jürgen Habermas, gânditor considerat drept unul dintre cei mai reprezentativi ideologi ai modernitatii, a polemizat, între altii, cu Foucault, Derrida sau Bataille, acest promotor al „discutiei publice libere de orice constrângere“ criticându-i pentru postmodernismul lor si pledând, insistent si argumentat, pentru revigorarea, relansarea, în regim de urgenta, a modernismului (Andrei Marga).

G.M.: Aveti aceeasi opinie si în ceea ce priveste literatura versus televiziune si, mai nou, internetul?
A.C.: Internetul este un instrument, daca nu se abuzeaza de el. Posturile TV si-au adus contributia greu de neglijat la… Ce termen sa gasesc, ca sa exprim exact ce s-a întâmplat? Cum sa califici absenta emisiunilor de cultura la majoritatea posturilor TV, reclamele sau talk-show-urile desantate, de un primitivism zornaitor, sau modul în care majoritatea politicienilor se feresc sa pronunte cuvântul cultura?

G.M.: Ce sfaturi ati da unui tânar care ar dori sa devina scriitor?
A.C.: Nu stiu daca sunt persoana potrivita pentru a da sfaturi; ma îndoiesc. Ceea ce stiu e ca trebuie sa scrii si sa publici ritmic. Sa citesti, sa asculti muzica. Si, daca se poate, sa calatoresti, sa iesi, macar pentru un timp, din spatiul tau familiar, ca sa-l poti redescoperi din alt unghi. Apoi, sa nu ocolesti temele majore. Un mare scriitor abordeaza teme majore.

G.M.: V-a surprins ultimul Premiu Nobel? Dvs. cui l-ati fi acordat? În cartea sa, Marian Victor Buciu propunea mai multe nume din literatura interbelica care meritau Nobelul, dar si din literatura contemporana… Credeti ca exista sau a existat un candidat perfect din literatura româna pentru Nobel?
A.C.: Ma surprind tot mai putine lucruri. Cu atât mai mult aceasta obsesie nationala, aceasta nevroza, de care e cuprinsa întreaga suflare literara româneasca: Premiul Nobel si propagarea literaturii române peste hotarele tarii în conditiile în care literatura româna nu este cunoscuta la ea acasa, iar creatorul român nu exista în spatiul public românesc, acaparat de câtiva comentatori insolenti, fara opera, care ne dau lectii de conduita si morala atunci când nu se erijeaza în ipostaza de procurori ai natiunii literare. Literatura româna ar fi câstigat, daca laureati ai Premiului Nobel ar fi fost Lucian Blaga sau Nichita Stanescu. Scriitori români contemporani, care merita cu asupra de masura Nobelul? Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Ana Blandiana, Ileana Malancioiu, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, Ion Muresan, Eugen Uricaru, Liviu Ioan Stoiciu, George Balaita, Mircea Cartarescu si alti mari scriitori care au o Opera.
G.M.: Luna ianuarie înseamna si data de nastere a lui Mihai Eminescu… Daca ati fi ministrul culturii, cum ati vrea sa se sarbatoreasca aceasta zi?
A.C.: Nu sunt, nici nu cred ca voi fi vreodata ministru al culturii. Ziua de 15 ianuarie, care e ziua lui Mihail – îi spunea Nichita Stanescu – Eminescu si, totodata, Ziua Culturii Nationale, e o zi tocmai benefica revenirii la lectura postumelor ucenicului lui Titu Maiorescu. Trebuie organizate turnee nationale de lectura. Scriitorul român e firesc sa revina în cetate, sa se simta acasa în tara lui Blaga si Iorga, în tara lui Eliade si Cioran, în tara marilor spirite care au fondat literatura româna moderna si natiunea româna. E firesc faptul ca scriitorul român sa se simta scriitor acasa, în tara lui. Eu ma simt scriitor în timpul conferintelor si turneelor de lecturi publice în strainatate. La ora actuala, literatura româna vie, creatorul român au fost îmbrânciti în marginea cetatii, ca sa nu spun în sant.

G.M.: Pentru cei care nu au citit nici macar un rând din romanele dumneavoastra, din tetralogia ,,Vulturi de Noapte“, puteti evoca, va rog, o scena sau cita o fraza, ca sa le stârniti curiozitatea?
A.C.: Acum câtiva ani, la Salonul de carte AMPLUS, o doamna fara vârsta s-a apropiat de standul Editurii Ideea Europeana, cerându-i colaboratorului nostru câteva titluri de-ale mele. Avea o lista; da, venise pregatita. De cum a fost anuntata ca autorul se afla la standul editurii, a cerut, spre uimirea mea, toate titlurile disponibile, ce-mi poarta numele; le voia cu dedicatie. În timp ce scriam câteva rânduri pentru acea doamna…, iertare, nu i-am retinut numele, nu reuseam sa-mi aduc aminte data, luna si anul în care eram. Colegul nostru de la stand, Alexandru Stefanescu, m-a întrebat daca am probleme si cu… secolele. Dupa ce s-a râs cu pofta pe seama lapsus-ului meu, am întrebat acel înger lucid cu un brat de carti în mâini: de ce le citeste? A urmat un raspuns, pe care nu cred sa-l uit: „Cartile Dvs. ma ajuta sa rezist, sa ramân eu însami“.

G.M.: Jurnalul ,,Foamea de a fi“ va avea o continuare?
A.C. : Asa-zisele mele jurnale sunt, în realitate, însemnari de scriitor. Lucrez acum la „Coasta lui Apollo“, o alta serie de însemnari, care s-au cam împotmolit, fiindca am scris la volumul „Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferintei“, o carte, în care, din inconstienta, am asezat doi oameni-dinamita – Dostoievski si Nietzsche – alaturi.

G.M.: Am putea încheia asa cum am început, dar cu un altfel de motto si autoportret… Ne puteti spune câteva versuri care va definesc?
A.C.: Câteva rascolitoare versuri obsesive ale Marinei (Tvetaieva) din finalul capodoperei „Poemul Sfârsitului“, scris în Cehia: „Ghetto-ul alegerii! Zid si sant./Nu astepta în – durare!/ În aceasta cea mai crestineasca dintre lumi/Poetii-s – jidovi“. Catrenul e tradus, cu o strângere de inima, de Ion Ianosi si Janina Ianosi. Inevitabil, prin traducere se pierde frumusetea teribila a acestor versuri. „Catrenul final ajunge la concluzia cutremuratoare (pe care încerc s-o redau cât mai exact, trecând, cu buna stiinta si cu o dureroasa strângere de inima peste frumusetea care se pierde, peste rimele si ritmurile ei intraductibile“, scrie Ion Ianosi în prefata la volumul de proza al Marinei, tradus de Janina Ianosi, si aparut la Editura Ideea Europeana.

Un comentariu pentru “„Nu suntem decat visul altcuiva“”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper