Muzica si dramatism. „Interferente“ 2012

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Nu sunt tocmai putini cei din domeniu care, de ani si ani, sustin ca Teatrul Maghiar de Stat din Cluj ar fi cea mai buna institutie de profil din tara noastra. Actorii extraordinari, cel putin in productiile vizionate de publicul specialist, demonstreaza, dupa marturisirile regizorilor, o putere de munca fabuloasa; managementul, cu o conducere stabila de doua decenii, Tompa Gábor si Visky Andras, este mai mult decât performant, iar echipa, cu adevarat profesionista. In asemenea conditii, era firesc ca si Festivalul International de Teatru „Interferente“, organizat de aceeasi institutie si aceeasi echipa, sa se aseze printre cele mai solide din tara. A treia sa editie, desfasurata intre 27 noiembrie si 9 decembrie, nu a facut decât sa o confirme. In peisajul nostru teatral, cu festivaluri câta frunza, câta iarba, putine sunt, insa, cele ce se deschid catre orizonturi straine. Festivaluri internationale ca „Interferente“, „Shakespeare“, „Reflex“, „Eurothalia“, bucura de fiecare data, deopotriva publicul, cât si specialistii. Cele treisprezece zile de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu câte doua spectacole pe zi, discutii, conferinte, workshop-uri, au dovedit din nou ca Tompa Gábor este hotarât sa mentina stacheta cât se poate de sus. Tema care a unit productiile din aceasta editie, impregnându-le aerul de unitate, a fost „Voci in dialog“, dupa titlul propus de George Banu. Ea s-ar traduce, mai pe scurt, prin relatia intre muzica si teatru, care a lasat cale libera, in fiecare dintre spectacolele invitate, poftei regizorilor pentru experiment. Au uluit audienta reprezentatiile cu „Max Black“, in regia lui Heiner Goebbels si „Hand Stories“, in regia si interpretarea lui Yeung Faï, ambele de la Teatrul Vidy din Lausanne.
Din real in pasare
Printre cele mai halucinante spectacole s-a numarat „Corbii“, creatie a lui Josef Nadj, preocupat de legatura om-pasare, in care coregraful, cu senzorii deschisi catre un strafund totemic, ambitioneaza transmutatia inter-regn. Frumusetea si stranietatea corpului sau, care, sub ochiul spectatorului, aproape isi anihileaza forma umana, capatând fie elongatia, fie intepenirea pasarii, magnetizeaza privirea.
In „Corbii“, timpul, la antipodul diluarii din cotidian, câstiga o dimensiune plina, ca o pastila esentializata. Ritmul intrerupt, nefiresc, sustras universului diurn, devine cu atât mai prezent in cadenta (live) dictata de Akosh S. Suflat in gol, vibratii de felurite intervale, sunete ascutite ale saxofonului, clinchete, percutie si zgomote metalice se amesteca in lumina palida in care suveran ramâne contrastul dintre intuneric si segmentul timp-lumina-spatiu, circumscris siluetei lui Josef Nadj. Spre sfârsit, miscarilor sale eterice, intepenite le iau locul unele sacadate. Macularea intregului corp intr-un negru-smoala, de un spectaculos extrem, postúrile trans-umane, in care staticul impregneaza o nota de hiperrealitate, deopotriva cu o alta stare a constiintei, neamestecata si nepoluata de maruntisuri, de fragmente toxice de gânduri, multe si neduse pâna la capat, sunt numai câteva dintre articulatiile unui spectacol sublim.
Simfonie sau schizofrenie?
O viziune cu totul noua asupra lui „Woyzeck“ a propus Teatrul Volksbühne, Rosa-Luxemburg-Platz Berlin. Tânarul regizor Dávid Márton pastreaza câteva replici, pentru a transmuta toata substanta dramatica in muzica, asa cum, pe vremuri, Dragos Galgotiu o transformase la noi in miscare. Totul se petrece in studioul unui radio din care se transmite live. Personajele mentin culoarea tipologica a celor trei anti-eroi, Woyzeck, Marie si Capitanul, ultimul imbracat la patru ace, ca orice patron media. Experimentul indigest pe care Capitanul i-l impune lui Woyzeck („Wozzeck“, in noua transcriere a creatorilor) se transforma in obligatia de a repeta silnic refrenul dictat de noua autoritate din media.
Cam asa se deruleaza referintele la structura clasica, intrucât regizorul opereaza o deconstructie la nivelul fiecarui personaj, translatându-l cu tot cu bagaje, trasaturi caracteriologice, presupuse relatii, impulsuri etc. in limbaj muzical. Sonoritatile lui Marie, interpretata de cântareata de jazz Yelena Kuljic, cu voce joasa si percutanta, sorb magnetic intregul univers din jur. Cei trei, formati din gesturi, discurs si miscare oarecum independente una de cealalta, se lanseaza in actiune simultan, se suprapun, dar nu interactioneaza decât arareori. Inchis in sine si in bula sa de realitate, izolat zdravan de universul din jur, fiecare isi desfasoara propria perceptie muzicala. Ritmul discursului, repetarea obsesiva a câte unui calup de replici, jocul articulat/nearticulat fac nu o simfonie, ci mai degraba o schizofrenie a vocilor, a senzatiilor individuale si a eurilor din lumea noastra.
Alti clasici…
Dintre textele clasice, publicul de la „Interferente“ a mai putut vedea si „Hedda Gabler“, in regia lui Andrei Serban, „Domnisoara Julia“, in regia lui Felix Alexa, spectacole ale teatrului- gazda, dar si o „Julie, Jean si Kristin“ (dupa aceeasi „Domnisoara Julia“ a lui Strindberg) de la Teatrul-Laborator Sfumato din Bulgaria, in regia Margaritei Mladenova. Spectacolul, inceput in forta, nu-si pierde nici o clipa tensiunea, mai cu seama datorita actritei stralucitoare din rolul principal (Albena Georgieva), o aparitie memorabila, agresiv-hipersensibila, cu ochi incercanati si privire fixa. Relatiile perfect marcate cu iubitul ei de o noapte, un Jean profund macho (Hristo Petkov), fac ca interactiunile sa ajunga la incandescenta.
Tot o piesa clasica a fost si punctul de plecare pentru turul de forta al artistei din Coreea, Jaram Lee, care a transcris povestea lui Brecht din „Mutter Courage“ in genul Pansori, originar din Coreea secolului al XVII-lea, o povestire muzicala prezentata de un cântaret si un tobosar. In spectacolul prezentat la Cluj, dar si la Avignon, vechiul percutionist avea sa se transforme intr-o adevarata trupa de muzicieni. Traditia impune intonare puternica si vibranta, recitare dramatica, plus buna stapânire a naratiunii si a gesturilor. Versiunea lui Jaram Lee, intitulata „Ukcuk-Ga“, in care artista intrepreteaza cincisprezece personaje, dezvolta insertii moderne, plus referinte comice la genul abordat si la istoria muzicii si, ori de câte ori e posibil, o delicioasa interactiune cu publicul.
Puseu de realitate
Nu au lipsit, insa, nici spectacole pe texte noi, cum a fost „Anamnesis“, o satira in ritm vioi despre absurditatea sistemului de sanatate din Ungaria, cu ambulante in care lucreaza medici haotici sau epuizati, cu spitale lipsite de personalul necesar, pentru ca a plecat in strainatate, si o morga in care un responsabil confuz incurca cu seninatate mortii. Evident, un spectacol cu care publicul din România, familiarizat la rândul lui cu astfel de scene de gen, a empatizat suta la suta. Pentru aceasta coproductie a unei companii de stat, renumita „Katona József“, cu una independenta, „Szputnyik“, in regia lui Bodó Viktor, artist in voga, aflam din interviul pe care Visky Andras il ia celui din urma ca artistii s-au documentat, prelucrând situatii din scrisorile primite de la optzeci de spectatori. Cu multe poante, cu un amestec de mijloace diferite, scene comice, marturii video, dans si muzica, spectacolul a pus pe tapet un subiect vulnerabil al societatii contemporane, reusind in aceeasi masura sa-si distreze publicul.
De o cu totul alta factura, „Tarâmul fagaduintei“, de la Teatrul Habima din Israel, regia Shay Pitovski, a desfasurat ghemul de xenofobie si compasiune stârnite de imigrantii din Africa. Cu un text bine taiat, ritm dinamic, situatii usor recognoscibile si actorie convingatoare, demersul a incercat sa explice cauzele extremismului, pe de o parte, cercetând, de cealalta parte, umilintele dramatice pe care sunt obligati sa le inghita transfugii. Exterminarea, saracia, ruptura brutala a familiei, mila injositoare a semenilor sau itele nesfârsite ale birocratiei si-au gasit toate locul sensibil in radiografia societatii din Israelul de astazi.
La o analiza atenta, nu mica mi-a fost bucuria sa realizez ca spectacolele teatrului-gazda s-au dovedit perfect competitive cu oricare dintre cele invitate. Productiile Teatrului Maghiar din Cluj au delectat publicul de fiecare data prin seriozitate, inovatie si valoare, cum s-a intâmplat cu „Leonida Gem Session“ (regia Tompa Gábor), „Hedda Gabler“ (regia Andrei Serban), „Aniversarea“ (regia Robert Woodruff), „Domnisoara Julia“ (regia Felix Alexa) sau „Gianni Schicchi“ (regia Silviu Purcarete). Nicaieri aplauzele nu suna mai frumos decât in teatrele maghiare. A treia editie a „Interferentelor“ le merita cu vârf si indesat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper