Mizele presei politice

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Iata o tema mai putin conventionala pentru obisnuitele comentarii pe marginea evenimentelor politice internationale. Cu atât mai mult cu cât suntem la inceput de an. Firesc ar fi trebuit sa fac inventarul evenimentelor in perspectiva unui an politic. Renunt. Subiectele vor veni de la sine pentru oricine va tine aceasta rubrica. Deslusite, mizele presei politice sunt strâns legate de „subiectele“  relatiilor dintre state care „produc evenimente“ pe scara mondiala: intelegeri, dispute, conflicte, razboaie etc. Acestea vor fi din belsug si in 2013. Dar nu numai politica, razboiul si, când se intâmpla sa apara, pacea sunt profitabile pentru presa de azi. Gânditi-va la succesul pe toate planurile: ocult, turistic, negustoresc etc. inregistrat de campania dusa pe tema sfârsitului lumii prevazut in calendarul Maya si veti intelege cât de bine este condus Babilonul lumii de azi.
Cu gândul la Eminescu
Suntem in ianuarie si un gând pentru Eminescu isi are locul chiar si intr-o cronica diplomatica. Când l-au adus la „Timpul“,  P.P. Carp si Titu Maiorescu intuisera ca tânarul gazetar era cel mai potrivit sa intre in lupta conservatorilor cu adversarii liberali de la „Românul“ lui C. A. Rosetti. Spre norocul lui, dar cu un pret pe care putini sunt dispusi sa-l plateasca, cel al sanatatii, Eminescu a stiut sa ramâna el insusi pâna si in publicistica. G. Calinescu ii diminueaza acest merit atunci când crede ca „iritarea (lui) crescânda“, l-a facut sa creeze „o admirabila opera pamfletara“ („Istoria literaturii române…“,
p. 445). Prin presa, Eminescu a condus o lupta pe care o impunea momentul istoric. „Dar se ruineaza poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se altereaza dreptatea mostenita a caracterului national, dar se viciaza bunul simt, dar se imprastie ca de vânt comoara de intelepciune si de deprinderi pe care neamul a mostenit-o din batrâni mai vrednici din generatia actuala? Ce-i pasa liberalului de toate astea. Toata lumea sa peara, numai Manea sa traiasca“ (articol de fond in „Timpul“ din 1 aprilie 1882). Ramânând la considerarea publicisticii eminesciene ca „admirabila opera pamfletara“, marele critic nu si-a dus gândul pâna la capat, contrariat, probabil, de vehementa cu care poetul-gazetar intrase in bataliile politice ale vremii. Publicistica eminesciana taxata chiar de unii dintre contemporanii lui de nationalista, xenofoba si antisemita, a avut ca miza consolidarea statului si natiunii române, pe atunci ambele vlastare plapânde in jocul intereselor marilor puteri. „Reactiunea noastra, se explica Eminescu, se intemeiaza pe convingerea ca tara nu mai poate merge cu aceasta organizare laxa, favorabila naturilor catilinare si reputatiilor uzurpate, fara pericolul de a inceta sa fie  româneasca, pe convingerea, in fine, ca statul e asemenea un produs al naturii, care are legile organice dupa care traieste si ca daca se introduce o legislatie artificiala in locul celei care s’ar fi potrivit si ar fi rezultat din studiul organic lui, arbitrariul unei asemenea substitutiuni se traduce in crize ce pot pune capat existentei noastre chiar“. (articol de fond in „Timpul“ din 3 august 1979). Celor care vor sa inteleaga resorturile „nationaliste“, „xenofobe“ sau „antisemite“, pe care criticii lui Eminescu le acuza dar nu le cerceteaza, le recomand sa citeasca studiul „Nationalismul lui Eminescu“ de Dumitru Murarasu, publicat in 1932.
Sa revenim in contemporaneitate.
Postulatul lui Thomas Jefferson
Judecatorul britanic Brian Leveson considera ca este necesara o regândire a libertatii presei. Citind raportul lui asupra „culturii, practicilor si eticii presei“ intocmit la cererea guvernului britanic, mi-am dat seama ca daca nu putem sustine ca presa a fost vreodata inger, cu siguranta nu gresim daca afirmam ca a devenit  demon in vremea globalizarii. Judecatorul Brian Leveson a anchetat timp de noua luni operatiunea de ascultare ilegala a telefoanelor in care a fost implicata publicatia „News of the World“. Constatarile lui nu sunt surprinzatoare ci lamuritoare in privinta mizelor mass-media: bani, santaj, manipulare. Una dintre concluzii, de fapt o propunere a lui Leveson lansata, iata, in noiembrie 2012, i-a contrariat pe britanici. El pretinde ca este necesara crearea unui „organ“ exterior profesiei pentru „regularizarea presei“. Cenzura, adica. Pornind de la postulatul presedintelui american Thomas Jefferson: „atâta timp cât presa este libera si fiecare om are conditia de a citi, totul este in ordine“, judecatorul britanic constata ca aceasta umbrela acopera vinovat responsabilitatea presei fata de public. „Destul de des, in cautarea de stiri senzationale (presa) a adaugat profesiei «podoabe» conducându-se de parca nu ea isi facuse propriul cod etic. Aceasta atitudine lipsita de respect a cauzat grave probleme mergând, in unele cazuri, pâna la distrugerea vietilor unor  persoane nevinovate, ale caror drepturi si libertati au fost calcate in picioare. Nu este vorba numai de persoane ce se bucurau de celebritate, ci de indivizi obisnuiti, implicati in evenimente cu adevarat tragice pentru altii, pe care le intâmpinau, si pe care presa, prin comportamentul ei nedemn, le-a agravat in mod considerabil efectele… (Presa) este un element  esential al culturii noastre nationale. Ceea ce nu inseamna, fireste, ca ea sa ocarasca nedrept, mai ales pe cel care nu are mijloace de a obtine reparatii…“.
Poate fi nationalizat statul?
De la declansarea crizei mondiale, in 2008, presa internationala gazduieste tot mai frecvent dezbateri pe tema rolului statului. Sa recurgem la cazuistica. Noul guvern socialist francez a fost confruntat cu o problema majora: falimentul unui combinat siderurgic. Mediatic, presa a trait din acest eveniment saptamâni bune,  iar opozitia politica a incercat sa recupereze in aceste conditii pierderile din alegeri. Cazul merita atentie. El ilustreaza, concomitent, profitul presei dintr-o masura prost calculata si efectul erorilor produse de guvernanti neprofesionisti. In lipsa de solutii, ministrul francez a avansat proiectul nationalizarii unui combinat din Lorrena aflat in dificultate sperând sa faca presiuni pe investitori. O somitate in economie, Jacques Attali,  pune la punct iesirea ministrului imprudent atragându-i atentia ca o idee populista poate sa coste „natiunea miliarde de investitii si, deci, mii de locuri de munca… Trebuie sa fii cu adevarat ignorant sau prea preocupat de imaginea ta in detrimentul interesului general pentru a stârni muncitorilor, de la Lorrena si din alte locuri, sperante false. Era evident ca nationalizarea combinatului nu avea sens nici economic, nici social; ca nu s-ar fi gasit investitori frecventabili. Era evident ca nu poti recurge la nationalizare ca la o amenintare credibila. A pretinde ca nationalizarea nu costa nimic pentru ca finantarea se face prin vânzarea de actiuni unor intreprinderi publice este un discurs populist al unuia care crede ca nu risca nimic, poate doar bijuteriile de familie“. Ca alternativa la o astfel de campanie mediatica, Attali recomanda ironic ministrului francez sa se gândeasca mai degraba la nationalizarea statului. „Inainte de a ameninta cu nationalizarea intreprinderilor private, oamenii politici ar trebui sa inceapa cu nationalizarea statului, adica sa puna statul in serviciul natiunii si nu al ambitiilor politiciene si mediatice“. („L’Express“, 5-11 decembrie 2012). Cu aproape un secol si jumatate in urma, in publicistica lui, Eminescu sustinea cu alte cuvine cam acelasi lucru: o politica buna trebuie sa adopte principii ale moralei.
O carte despre erorile istorice
Zilele acestea am avut ocazia sa citesc o carte-album aparuta la sfârsitul anului, intitulata „Les erreurs dans l’histoire du XX-e siècle“. Doi cercetatori francezi, Antoine Vigne si Hortense Fauchier Delavigne-Meltz, au selectat 33 de mari erori ale secolului trecut. De la cele facute de justitia militara in Primul Razboi Mondial care au condus la executarea a 900 de francezi si a 1300 de nemti intr-un singur an, 1917, pâna la crimele staliniste comandate prin Prikazul 00447 in baza caruia au fost deportate 7 milioane de persoane, alte sapte au murit de foame si un milion impuscate. De la eroarea istorica a premierilor britanic, Chamberlain, si francez, Daladier, care au semnat cu Hitler, in 1938, Acordul de la München deschizând astfel calea celui de al Doilea Razboi Mondial, pâna la barbaria cu care au fost sacrificate milioanele de oameni in razboi. Churchill a sanctionat prompt eroarea lui Daladier si Chamberlain: „ati vrut sa evitati razboiul cu pretul dezonoarei; sunteti dezonorati si veti avea razboi“. Printre cele mai zguduitoare dintre marturisiri despre tragediile prin care a trecut omenirea ramâne cea a lui Albert Einstein. Impreuna cu alti fizicieni, savantul a semnat, la 2 august 1939, o scrisoare adresata presedintelui Roosevelt prin care se angajau sa ofere rezultatele cercetarilor lor pentru asigurarea victoriei in razboi. Asa s-a ajuns la fabricarea bombei A (atomice). Dupa tragedia de la Hiroshima si Nagasaki, din august 1945, Einstein declara: scrisoarea catre Roosevelt a fost cea mai mare eroare din viata mea. Exista si o exceptie fericita printre exemple, una care ne priveste pe noi, românii. Este vorba de eroarea vamesilor americani care au confundat lucrarile lui Brâncusi trimise in 1927, in SUA, pentru participarea la o expozitie, cu niste unelte ce trebuiau vamuite. Sculptorul a dat in judecata statul american pentru tratamentul lucrarilor sale iar câstigarea procesului si ecoul pe masura al evenimentului  vor trezi constiintele pentru recunoasterea nasterii artei moderne a secolului XX.
Si, la urma urmei, ce este democratia?
O stire transmisa cu mijloacele de astazi ale mass-media poate sa aiba consecinte imediate si profunde. O corespondenta cu fotografii pe facebook leaga prietenii si incheaga casatorii. Cu riscurile de rigoare. Un mesaj aruncat prin tweeter scoate lumea in strada, organizeaza manifestatii in pietele publice. Asocierea acestora cu dinamica televiziunii urneste energii latente, le implica in revolte si  revolutii. Rasturnarea dictatorilor din tarile arabe a beneficiat din plin de aceasta uriasa forta a tehnologiilor noi de comunicatii. Atâta numai ca rasturnarea unui dictator nu echivaleaza cu nasterea unei noi tari ci serveste strategia unei puteri. Nici nu se sting evenimentele si constatam ca harta sferelor de influenta s-a modificat. Alti actori, alte confruntari. Presa, mass-media sunt gata sa intre din nou in batalioanele trimise pe alte câmpuri de lupta. Revolutiile portocalii, revoltele si revolutiile arabe demonstreaza ca mass-media si-a modificat complet statutul. In revolutiile de catifea si in loviturile de stat prin care au fost rasturnate regimurile comuniste din Europa de Est televiziunea a fost folosita ca instrument de influenta. De atunci mass-media s-a metamorfozat esential. A devenit accesoriu al puterii si arma de razboi. Consecintele se vad in evolutia sistemelor politice. Lumea este pe cale sa schimbe democratia reprezentativa in democratie mimetica iar mass-media mijloceste aceasta afacere si contribuie din plin la impunerea unui model. Si, cum este vorba de o afacere, este rasplatita pentru serviciile sale.
Democratia ramâne un deziderat. Daca nu cumva, pentru eternitate, cea mai pura dintre utopii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper