Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS (X)

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

„Aveam 20 de ani si nu stiam unde o sa ajung“
ELENA BECKER

În anul 1945, într-o zi friguroasa de iarna din luna februarie, ma aflam in casa surorii mele mai mari. O zi ca oricare alta. Mergeam atunci uneori la ea sa-mi petrec timpul cu cei copii ai ei si nepotii mei.
A intrat mama, pe usa, foarte îngrijorata. Mi-a spus ca trebuie sa merg acasa imediat ca sa ma pregatesc sa plec, împreuna cu alti tineri, sa muncesc în Uniunea Sovietica. Parintii mei s-au împotrivit la început. N-ar fi vrut sa-mi dea voie sa merg, dar au fost constrânsi de împrejurari. Li s-a spus ca, daca nu voi merge eu, îl vor lua la munca pe tatal meu care tocmai se întorsese acasa dupa ce a fost tinut ca prizonier de razboi în Rusia.
Am ajuns acasa si mi-am pus câteva haine groase într-o plasa. Iar mama a prajit toata pâinea din casa ca sa nu mucegaiasca si sa mi-o dea merinde de drum. Îmi amintesc de-o perina. Mi-a dat sa iau cu mine o perina.
Am fost adunati într-o scoala unde am stat o noapte.
A doua zi, dimineata, ne-au urcat pe toti într-un tren cu vagoane care transportau animale si am pornit la drum. Drumul a fost foarte lung, neasteptat de lung… Am calatorit o luna de zile. Mai mult pe timp de noapte, Nu ne aducea nimeni mâncare, n-avem de unde lua nimic. Doar din când în când lasau câte o persoana sa coboare în câte-o statie sa ne aduca apa.
Din familia noastra doar eu am plecat. In acel moment aveam 20 de ani si nu stiam unde o sa ajung. Dar nu pot spune ca am considerat pe cineva vinovat de ceea ce mi s-a întâmplat. Nici atunci, nici mai târziu. Nu eram interesata de politica.
Dupa o luna de calatorie cu trenul, am ajuns in Uniunea Sovietica. Ne-au coborât pe-un câmp, ne-au încolonat si ne-au dus într-un grajd de vite. Toate erau darâmate acolo din cauza razboiului. Lucrul l-am început prin a face curatenie in locurile acelea. Ne era foarte frig si toata mâncarea noastra de drum se terminase.
În fiecare dimineata, ne luau si ne duceau la munca. O vreme am muncit câte o zi la cuptoarele unde se topea fier, în alta zi la carat carbune. Dupa aproximativ 6 luni ne-au mutat într-un lagar în regiunea Dombas, într-un oras ce se numea Macheefca. Acolo a fost viata cea mai grea. Dimineata primeam o supa – cam mult spus supa, era de fapt „apa chioara“ – si o bucatica de pâine. Dupa care rusii ne împarteau la munca. Ne transportau cu trenu’ la locul de munca. Am lucrat la calea ferata sub comanda brigadierilor rusi. Si în locurile unde munceam erau pierderi de vieti omenesti din cauza accidentelor din timpul muncii. Seara, la întoarcere, primeam înca o portie de supa si o bucatica de pâine. Asta era toata mâncarea mea pe o zi întreaga. Eram numai nemti acolo. Oamenii mureau singuri de foame sau se îmbolnaveau. Fara ajutor medical si medicamente, mureau repede.
Îmi aduc perfect aminte o singura zi din acea perioada, cea mai urâta dintre toate zilele mele de deportare. Este ziua când m-am îmbolnavit de malarie. Nu am beneficiat de medicamente sau de asistenta medicala. Cu mine, deportata în lagar, era o asistenta medicala din Timisoara si ea m-a ajutat. Venisem împreuna cu acelasi transport. Fara ea, as fi ramas acolo – moarta la 20 de ani.
Dupa aproape 5 ani de chin, am fost anuntati ca vom merge fiecare acasa. Eu am plecat cu penultimul transport. Revenirea mea acasa a fost cel mai fericit moment.
Am ajuns în gara din Timisoara si pe peron era foarte multa lume care ne astepta. Am coborât din tren si m-am întâlnit cu o cunostinta care în momentul când m-a vazut a fugit acasa la mama sa o anunte ca am ajuns în gara. Ma îndreptam cu pasi repezi spre casa când, în coltul strazii am zarit-o pe mama care venea în calea mea: fericita sa vada ca sunt în viata. În cei 5 ani cât am stat în lagar, mama nu a stiut nimic despre mine. Eu îi scriam scrisori, dar ea nu a primit niciodata nimic, nici o veste despre mine.
Viata mea dupa întoarcerea acasa a urmat un curs normal. M-am angajat la o fabrica de tesatorie din Timisoara unde am lucrat 40 de ani si de unde am si iesit la pensie. M-am casatorit si am dat nastere unui baiat. Baiatului meu nu i-am povestit cele întâmplate în timpul cât am stat deportata pentru ca am asteptat sa împlineasca o vârsta la care sa înteleaga cele povestite de mine. Din pacate nu a mai putut afla povestea mea pentru ca la vârsta de 18 ani a decedat într-un accident de masina. În acelasi an mi-am pierdut si sotul. Tot într-un accident. Într-un singur an s-au dus amândoi. Socrul meu a fost cel cu care povesteam si schimbam impresii despre ceea ce s-a întâmplat pentru ca si el fusese prizonier de razboi.
Acum sunt pensionara si nu mai am pe nimeni. Toti din familia mea au decedat. Locuiesc la Azilul Gutenbrun unde conditiile sunt foarte bune. Iar prietenii de aici m-au invitat sa ma alatur lor în Forumul Deportatilor Etnicilor Germani.
Daca ar fi sa declar raspunzator pe cineva pentru ce mi s-a întâmplat, as spune ca regimul politic din acea perioada.
Un sfat pentru tinerii din ziua de azi: sa fie atenti la felul cum îsi aleg prietenii si la mediul în care îsi desfasoara activitatile. Sa-si asculte parintii si sa-si cladeasca un viitor în viata.
Destinul este în mâna noastra, a fiecaruia dintre noi si în credinta în Dumnezeu.

A consemnat Paula Vesa, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“, Arad.

„Am stat toata iarna în vagon si ne-am umplut de paduchi“

MARIA FROMBACH

Îmi amintesc ca eram acasa în Sân Andrei cu mama si cu tatal meu. Sotul si fratii mei au fost înrolati în armata germana. Am auzit zvonuri ca în 15 ianuarie vom fi luati dar în 14 ianuarie localitatea a fost înconjurata de armata. La ora 4 dimineata au batut în geam si atunci am aflat ca trebuie sa plec. Nu am stiut cine este vinovat sau cine a hotarât sa fim dusi.
Foarte multi cunoscuti au fost luati, iar printre ei au fost fratele sotului meu cu familia – una dintre fiicele sale a si murit acolo –, si sora sotului meu. Pentru ca am auzit de la cunoscuti ca urmeaza sa vina sa ne ia si pe noi, am vrut sa fug sa ma ascund la fratele mai mare care a ramas acasa. Dar nu am reusit. Au fost multi cei care au încercat sa se ascunda sau sa fuga, dar i-au prins pe toti, nu a scapat nimeni. Când m-au luat de acasa, nu am reusit sa iau nimic, doar cu hainele de pe mine am plecat.
Ne-au adunat pe toti la scoala si de acolo ne-au dus la gara unde ne-au urcat in vagoane de marfa. Trenul s-a oprit la Gearmata, o localitate vecina, unde am ramas 5-6 zile. Parintii si rudele veneau pe jos sa ne aduca haine si mâncare. Cât am stat acolo, am fost înconjurati de santinela ruseasca pentru a nu putea fugi. Am aflat din ce se vorbea ca ne duc în Rusia. Am fost pe drum din 14 ianuarie pâna în 8 martie, nespalati si nemâncati. Ne dadeau sa mâncam uscaciuni si apa. O singura data am avut o oprire mai lunga si ne-au dat mâncare calda. Am stat toata iarna în vagon si ne-am umplut de paduchi. Nu am stiut nimic despre locul în care suntem dusi si nici cât vom sta, nimeni nu ne spunea nimic.
Când am ajuns acolo, ne-au dus pe jos câtiva kilometri pâna la locul unde urma sa stam. Era o hala mare unde am stat 240 de persoane. Prima data ne-au curatat de paduchi si câteva saptamâni am stat acolo fara sa primim de lucru. În hala în care stateam fiecare avea numai o saltea. Dupa ce ne-au împartit ce trebuia sa muncim, eu am lucrat la încarcarea pamântului ce era scos din mina. Am muncit la lopata.
Oamenii se întelegeau între ei, eram ca niste frati. Eram paziti de soldati cu pustile de la adapost pâna la locul unde munceam si acolo eram paziti tot timpul. Cei care ne pazeau nu aveau voie sa ne loveasca si nici nu s-a întâmplat lucrul asta. Acolo unde eram noi, erau foarte putini rusi si noi nu aveam cum sa învatam limba rusa ca sa putem vorbi cu ei. Munca era foarte grea, iar mâncarea pe care o primeam era foarte putina si proasta. Cel mai mult aveau de suferit barbatii solizi care au fost obisnuiti sa manânce bine. Multi dintre ei au slabit foarte tare, si-au pierdut puterile si s-au îmbolnavit. Cei foarte bolnavi erau verificati de o comisie si erau trimisi în Germania si nu în România, unde era casa lor. Cred ca nu se mai facea nici o verificare sa se afle cine de unde este. În 5 ani au murit 75 de persoane. În tot timpul cât am fost acolo, nu am stiut nimic despre familia mea. Nu puteam trimite sau primi nici macar o scrisoare. Singurul lucru la care ne gândeam fiecare dintre noi era plecarea acasa.
Nimeni nu va putea uita nimic din ce a trait acolo, tot ce a fost acolo a fost greu. Nici atunci si nici mai târziu, nu am avut de unde sa stim lucruri care se întâmplau în politica. Chiar si faptul ca vom pleca acasa l-am aflat cu o zi înainte de plecare. În ziua aceea am fost la munca si a doua zi am plecat acasa. A fost o bucurie foarte mare. La întoarcerea acasa mi-am întâlnit si sotul pe care nu l-am mai vazut de 7 ani. Eu am primit un loc de munca pentru ca asa s-a dat ordin sa fim repartizati. Nu am avut probleme pentru ca am fost deportata.
Acum nu prea se mai vorbeste despre ceea ce s-a întâmplat atunci, iar tinerii nu sunt interesati de lucrurile acestea.

A consemnat Darina MariS, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“, Arad.     n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper