Literatura sau onoarea?

Un articol de GIANINA DRUTA

Simona Vasilache, Cinstite obraze, moftangii si domni, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2012, 156 p.

 

In volumul Simonei Vasilache, „cinstite obraze“, „moftangii“ si „domni“ din literatura romana se dueleaza pentru recuperarea onoarei pierdute, luand drept martor un cititor pus el insusi in fata unei optiuni bulversante. De aceea, principala intrebare in cazul unui asemenea demers este daca tipul de relatie pe care il desemneaza onoarea poate fi realmente asumat drept concept, daca nu cumva aceasta reprezinta consecinta atitudinala a evolutiei altor notiuni.
Insa derivatul caruia Simona Vasilache vrea sa ii acorde un statut independent e atat de legat de elemente care il supraordoneaza, incat intentia poate fi pusa sub semnul intrebarii. De altfel, insasi nuanta eseistica a cartii favorizeaza tonul mai lejer al abordarii, ceea ce permite o usoara bucla de la un demers stiintific in favoarea incursiunii intr-o subiectivitate critica, asa cum admite insasi autoarea, justificandu-se inca din Argument: „Cu alte cuvinte, ne intrebam, cat din onoare moare cu socoata vremii, si cat traieste. Care sunt universaliile onoarei literare, si cat e ea de particulara. Care sunt capricii de scriitor, si cat obiectivarea unei istorii. Care, nepunand, de cand se stie, mare pret pe onoare, o lasa mostenire“.
De altfel, ceea ce ne ofera Simona Vasilache e o mini-istorie a perceptiei notiunii de onoare, pentru ca de la onoarea de grup si cea individuala la onoarea „de familist“ sau cea a omului modern, cu alteratii ca onoarea nereperata, cea de imprumut sau de repetitie, conceptul (sa acceptam aceasta formulare) functioneaza pe post de fantasma care racoleaza, de-a lungul timpului, obsesii nerefulate, orgolii de fiinta superioara sau simple…“mofturi“ de vitejie formala. Tratarea autoarei intareste ideea ca onoarea nu e decat o tema-consecinta a unui scenariu care evolueaza de la o epoca la alta. Modificarea cadrului, a mentalitatii, inventia de noi recuzite scenice (iesirea din fata e compensata si chiar inlocuita cu iesirea de serviciu), modificarea tolerantei asupra spectrului de trairi, angreneaza modelari de perspectiva. Anularea sau, dupa caz, extinderea acestora da nota despre noi necesitati ale individualitatii/colectivitatii dependente nu atat de discursul onoarei, cat de fascinatia rolului jucat fie in fata siesi, fie in fata societatii. Pe rand, sunt supusi acestui tes(x)t „cinstitele obraze“, moftangiii si domnii, avataruri flexibile in raport cu valorile epocilor pe care le reprezinta: romantismul, tranzitia si modernismul interbelic.
Onoare de/ la catalog
La romantici, reprezentati aici de nume ca Eminescu, Bolintineanu, Alecsandri sau Cosbuc, onoarea devine o problematica de incorporare a fictiunii, nu de simpla proiectare a ei, eroul legitimandu-si victoria/infrangerea prin apel la sursele fortei sale si la sensul insesi existentei pe care e damnat sa o poarte. Direct legata de experienta negativului, a autenticitatii infernului, tema e corelata unei agresivitati de natura sa sparga limitele si sa scoata la iveala adevarul chiar  subliniind natura sa dureroasa. Mai mult, „onoarea“ omului romantic consta tocmai in conditia transcendentala pe care si-o asuma a priori, in evident contrast cu dezideratele mundane si cu prerogativele implicarii sociale, cu atat mai mult cu cat acesta traieste iluzia propriei victorii ca salvare. In acest nucleu, individualitatea si colectivul devin voci in antiteza, dupa cum ne lasa Simona Vasilache sa intelegem, in sensul a doua avataruri care jongleaza, la nivel macro, pe clasica directie interior-exterior. Onoarea romantica evoca (din ce in ce) mai putin angajarea civica, si (din ce in ce) mai mult denivelarile interioare.
Astfel, de la evocarea tipic cronicareasca a figurilor de tipul lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Lapusneanu, Ioan Voda cel Cumplit sau Vlaicu Voda, romanticii (si nu numai) recupereaza onoarea in grad absolut, cu radacini istorice, si, simultan, populare. In acest caz, subliniaza Simona Vasilache, eroul nu poate decat sa triumfe, chiar si in infrangerea sa, altfel un intreg cosmos ar fi prada dezechilibrului. De aceea, pentru purtatorul de „onoare“ al marilor batalii nu exista culise, ci doar scena deschisa pe care el isi joaca destinul.
Pe de alta parte, dandy-ul – „ipostaza a eroului romantic. Cel care, in felul lui, se lupta sa fie el insusi. Si caruia individualitatea castigata ii e singura opera“ – marcheaza criza eului atasat colectivului in raport de eul care se indreapta acum spre sine. Apanaj al fragmentarismului, onoarea devine acum parte a unui puzzle in care esentiala nu e reconstituirea imaginii, ci descompunerea ei, Alexandru Macedonski instituind redundanta modelului („onoarea cu repetitie“) si anticipand modernitatea. In fond, astfel se ajunge de la imaginea clasica a eroului romantic la artificiul dandysmului ca semn al deviatiei de onoare. Ar fi, folosind un joc de cuvinte, o ex-onerare de obligatia de a mentine in viata o fictiune, aceea a verticalitatii si a datoriei morale, virtuoase/ nationale. Dimpotriva, cu cat e totul mai deformat, cu atat gradul de onorabilitate creste, intru verificarea concretetii si a autenticitatii.
Plasticitatea fina a autoarei permite incursiuni subtile in procesualitatea unei lumi ale carei obsesii nu tin neaparat de onoare, ci de stereotipii, fie ca ele sunt comportamentale sau textuale.  De aceea, esenta fictionala a notiunilor abordate pastreaza inca intr-o nota de subsol amendamentul realitatii. Fie ca e vorba de romantici, de moftangii tranzitiei sau de moderni, crizele lor textuale sunt avatarul modificat, usor stalcit dupa „moftul“ autorului, al aceluiasi prototip. Onoarea, in acest cadru, nu e decat o rama luminata de fiecare data din alt unghi, intocmai cum si mobilul tranzactional real/fictional se ajusteaza dupa noi criterii. Autoarea e sensibila la aceste mutatii, pe care le si numeste, dupa conventiile fiecarei epoci.
In consecinta, epoca de sub „zodia moftului“ e, de departe, una dintre cele mai fecunde in asemenea variatii, fiind trecute pe rand, in revista, moftul, hatarul si pretentia, moftangiul si moftangioaca, precum si onoarea de familist. De la simpla distinctie dintre onoarea de grup si onoarea individuala, Simona Vasilache sesizeaza nu doar ca aceasta din urma capata pregnanta, ci o si articuleaza in structurile ei de adancime, punand-o pe prima intre paranteze, marcandu-i semnificatia parodica. Intre omul romantic al idealurilor inalte si moftangiul/ moftangioaica epocii de tranzitie, diferenta e de intensitate si de „altitudine“. Este evident ca universul „familia(l)r“ e mult mai comod satisfacerii satioase si lenese a mofturilor, unde singura societate posibila si singura politica pentru ca merita sa faci propaganda este, în mod clar, ego-ul. Un ego burdusit, sastisit, caruia nu-i mai serveste la (aproape) nimic onoarea, eticheta „le formidable“ fiind prezumata. Asa se explica, in fond, si onoarea ca „usa din spate“, adica o alternativa de „culise“ pentru cazurile de primejdie cand „usa din fata“ e inexistenta sau nefunctionala.
Simbolurile tipice acestei epoci sunt, fara indoiala, cei doi Caragiale, ale caror mutatii de perspectiva fac marturia a doua tipuri de onoare. Prima, de gama majora, expliciteaza contextul social in raport cu mobilul personajelor, punand in evidenta o burlesca jonglerie de scenarii ale onoarei, mai toate lovind in individualism, in ciuda faptului ca tocmai acesta le guverneaza. E un bizar egoism al grupului, un mixtum compositum care explodeaza, in cele din urma, esuand in absurdul crizei omului modern. Pe de alta parte, universul matein valorifica onoarea ca spectacol si ca apanaj al trairii estetizante, insa principalul neajuns al acestui pasaj e tocmai caracterul deviat al tratarii autoarei, care se margineste la o trecere in revista a personajelor si a incadrarii lor in tipologiile consacrate de capitol, consideratiile putand fi, la fel de bine, parte a oricarui alt studiu despre cei doi Caragiale.
Nu incape indoiala ca onoarea epocii de tranzitie e una eminamente hibrida si periculoasa, care-si merita cu siguranta statutul de simulacru sau de fals legalizat. Astfel, incununand pretentiile gratuite ale unei lumi nepasatoare, familia devine un insemn desuet al onoarei, o simpla masca putreda menita sa-si joace rolul cu lejeritatea inconstienta a calaului. Cu adevarat „onorabil“ nu mai poate fi decat cel care are in spate o asemenea recuzita care sa-i sustina pozitia sociala. Nici macar nu vorbim aici de onoare, ci de o simpla poza megalomana a omului care se imagineaza mai sus decat e, iar societatea ii intretine iluzia. Asa se face ca mitologia prezentului surprinsa de High-Life nu e decat un mini-teatru de razboi al unor orgolii mucegaite frumos machiate, in care autenticitatea e inlocuita de masca si in care onoarea insasi ramane pur si simplu un aspect formal, strategic. Deci (doar) „cuvant“.
Spre final, onoarea modernitatii este, insa, cu adevarat de nereperat. Discutata pe prea putine pagini pentru a surprinde liniile esentiale pentru tema, singurul lucru de retinut e o insiruire punctuala a unor potentiale teme de abordare. Cu siguranta pentru Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Calinescu sau Mircea Eliade ar fi fost necesara o analiza mult mai ampla care sa surprinda realmente mecanismul onoarei in textele amintite. Ca atare, finalul volumului e, unul de tipul „pending“, care deschide ipoteze ce s-ar fi cerut disecate, in virtutea standardelor initial stabilite.
Words, words, words…
Constat ca pentru Simona Vasilache onoarea functioneaza ca o veritabila fictiune, legitimata atat discursiv („onoarea e cuvant“), cat si imagistic, in sensul in care, pornind de la text, eul isi „picteaza“ singur infrangerile si victoriile, isi inventeaza duelurile si obstacolele, sau isi deghizeaza (dez)onoarea cu masti de carnaval. Aceasta capata nuantele periculoase ale jocului de a fi sau a nu fi in societate, in sine insusi si/sau in celalalt, indicand atat componenta pasiva, cat si cea activa, largind sau restrictionand limitele, dupa caz. Miscarea duala pe care o propune dialectica acestui pseudo-concept face imposibila racordarea la un singur model, corelarea lor fiind o conditie sine qua non pentru a intelege modul de construire a personajelor si tarele care le guverneaza. Cu toate acestea, insist ca in acest context tema revine doar ca aspect subsidiar, accesoriu de epoca ale carui valente traseaza, cel mult, cadre generale justificative ale unor potentiale actiuni.
Cartea Simonei Vasilache devine explicitarea unui excurs mai degraba cultural-istoric si, ca atare, sufera in unele parti ale ei care au in vedere prea putin analiza literara, de continut si mecanism al onoarei, cu focalizare pe anumite titluri, mai mult traversand literatura, care ajunge doar un pretext pentru avansarea sau imbinarea unor teorii. Totodata, sunt evidente anumite disproportii de tratare, in conditiile in care spre deosebire de onoarea de romantica si cea de tranzitie, onoarea modernitatii este supusa analizei in mod expeditiv, de unde si insuficienta, dar si ineficienta argumentarii. Altminteri, stilul e captivant, fara excrescente inutile si cu un ritm de parcurgere echilibrat, conferind discursului un aer personal discret.
Nu in cele din urma, autoarea pare sa nu-si duca la capat demersul, alegand carari laturalnice, incitante, de altfel, dar neadecvate cadrului. Fie ca ii lipseste scheletul tare al argumentatiei, fie ca legaturile programatice intre miza cartii si substanta ei sunt prea largi, cititorul e subtil inselat in asteptari, ca si in reconstituirea rationamentului implicit. Astfel, pierderea din vedere a nucleului e o carenta regretabila, iar cartea se faramiteaza in insasi intentia ei, ramanand mai degraba o culegere ingenioasa de eseuri corelate tematic decat consacrarea unui concept.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper