Inventarea tenisului (22)

Un articol de Valentin Protopopescu

La început de An nou, pe lânga magicele urari de „La multi ani!“ si sanatate, îmi îngadui sa reiau saga istoriei tenisului creionata de francezul Jean-Christophe Piffaut. Fagaduiam o încercare de deslusire a unui pattern înca misterios, desi teribil de eficient – regulile sportului alb. Niste reguli în seama carora puneam întreaga capacitate fascinatorie a acestui joc-sport-activitate de loisir ce nu tine seama nici de vârsta, nici de invaliditate, nici de conditia sociala.
Asadar, în vremea în care monahul italian Antonio Scaïno da Salò îsi publica celebrul sau text „Trattato del Gioco della Palla“, adica pe la 1555, în Franta, patria de jure a jocului, acesta era cunoscut sub denumirea de jeu de paume, însa era practicat cam peste tot în Europa civilizata, în afara hotarelor franceze sportul fiind cunoscut sub denumirea de tennys, tenys sau chiar tennis. Relativ ampla lui raspândire se lovea de o dificultate obiectiva, care punea stavila unei dezvoltari înca si mai rapide. Era, daca vreti, o chestiune de comunicare, de cod comun, de limbaj lipsit de echivoc: sistemul de reguli. Când se înfruntau jucatori sau echipe provenind din orase sau chiar state diferite, era de tot necesar ca entuziastii competitori sa ajunga la un set comun de reguli pe care sa le respecte. Pe scurt, era nevoie de o aclimatizare a regulilor, de identificarea unui nucleu comun.
Adevarul este ca pâna la aparitia cartii lui Scaïno atât regulile, cât si dimensiunile si forma terenului variau într-o maniera adeseori îngrijoratoare si chiar deprimanta. Era cam greu sa scapi de sentimentul unei proliferari haotice a unui joc altfel iubit exact pentru extrema luciditate a regulilor sale. Publicarea în 1555 la Venetia a tratatului conceput si scris de abatele italian a avut drept consecinta tocmai unificarea, stabilizarea si universalizarea codurilor tenisistice, astfel încât jocul cu palma sa poata fi practicat identic, indiferent de curtea princiara sau de cetatea europeana ce gazduia competitia. Modelul suprem devine regulamentul stabilit de Scaïno pentru nevoile curtii regale a Frantei, iar terenul predilect, ale carui dimensiuni si forma se „clasicizeaza“, este cel din incinta Palatului Luvru.
Din acel moment, ca se disputa la Viena, Paris, Roma sau Londra, partida de jeu de paume se bucura de aceleasi coordonate imperative, statuate în codul regulilor de baza redactat de calugarul italian la Venetia. Aceste reguli pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:
– jucatorii stau fata în fata, fiind despartiti de un fileu;
– jucatorii au dreptul sa loveasca mingea din aer, fara ca aceasta sa mai aterizeze pe sol;
– jucatorul aflat la serviciu beneficieaza de doua ocazii pentru a lansa mingea în disputa;
– zona în care trebuie sa aterizeze mingea angajata de jucatorul aflat la serviciu trebuie sa fie foarte clar delimitata si într-o maniera vizibila;
– o partida se poate disputa atât la simplu, cât si la dublu.
Nici macar William Shakespeare nu poate face abstractie de jocul acesta ce cotropise curtile princiare, generând un entuziasm mai mult decât monden. Astfel, în Henric al V-lea, Marele Brit aminteste de un meci de tenis început de riga Angliei, el remarcând supletea trupeasca si dexteritatea cu care acesta lovea mingea.
Prin urmare, începutul tenisului clasic este deja facut. Cu acest set minim de reguli de baza, sportul alb îsi poate urma dezvoltarea, tintind o forma cât se poate de moderna, înca si mai perfectionata, una care sa-l transforme într-unul dintre cele mai elaborate jocuri umane. Dar pâna atunci mai este mult. Tenisul, desi maturizat sub Antonio Scaïno da Salò, nu a facut înca saltul de la jocul cu palma la ceea ce numim astazi tenis. Peste veacuri, maiorul Wingfield sta în expectativa. El abia asteapta sa strige: ready!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper