„Holy Motors“ – calatoria încrancenata pe sfintele motoare

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Nominalizat anul acesta la Palme d’Or si câstigator al Award of the Youth, la Cannes, „Holy Motors“ este o monograma simbolica a filmului, din prisma unui regizor – Leos Carax – care jongleaza cu stilul si cu forma, reusind, pe parcursul anilor, sa adune mici „piese“ cinematografice pe care, unindu-le, într-un final le combina în acest produs finit. Nota simbolista a filmului nu se dezminte nici atunci când titlul sau, „sfintele motoare“, invita spectatorul în întunecata industrie cinematografica, ce ia forma, în film, a unei mari companii al carei nume e scris cu litere care lumineaza, mai impresionante decât reclamele hostelurilor americane de la marginea drumului. Filmat în plan general, acela este „studioul“ în care se produce magia, un fel de axis mundi, la nivel administrativ.
Simbolismul lui Carax este în mare parte decupat din sfera în care a evoluat pâna acum regizorul, si anume le cinéma du look . Mergând mai mult pe partea de look, Leos Carax îsi pune amprenta în asa-numitul domeniu al „spectacolului în film“. Ca reprezentant al acestui cinema care a încercat sa acopere golurile de dupa Noul Val Francez, universul regizorului se axeaza pe teme care tin de alienarea personajelor, de societate – o vedere de ansamblu critica, un fel de mixaj între pop culture si „high“ culture care contureaza personajele principale si stabileste o legatura strânsa între ele. În „Holy Motors“ spectacolul ramâne, iar în plan simbolic personajul principal va fi însusi filmul.
În planul filmic, personajul principal este Monsieur Oscar (Denis Lavant, actorul fetis al regizorului), un barbat care ne apare pe parcursul filmului ca sarind de la o viata la alta. La o prima vedere, Oscar pare a fi un om de afaceri foarte ocupat, încercând sa se prezinte la cele noua întâlniri stabilite de catre asistenta lui, Céline (Edith Scob), care este si soferul limuzinei. Surpriza cea mai mare apare atunci când îl vom vedea pe Oscar transformat într-o batrâna cersetoare ce asteapta ca lumea sa-i întinda un ban pe una dintre strazile Parisului. Indiferent de rolul pe care îl are – tatal care îi tine o predica fiicei lui sau barbatul care conduce o gasca de oameni cu acordeoane pe holurile unei catedrale –, jocul actoricesc al lui Lavant se muleaza poeticii lui Carax într-un mod suprarealist, dar în acelasi timp cât se poate de veridic. Asa cum Oscar este transportat de la o „misiune“ la cealalta, si regizorul face acelasi lucru cu spectatorul sau. El va avea ocazia de a pune cap la cap fiecare spectacol fara a primi explicatii din partea regizorului, pentru ca, în cele din urma, sa reconstruiasca marele puzzle – filmul. Si partea cea mai interesanta va fi chiar descifrarea spectacolelor, o munca la fel de ametitoare si amuzanta precum cinemaul lui Carax – un fel de cinema al bucuriei.
Un alt aspect foarte important este echilibrul în ceea ce priveste raportul dintre situatie si interpretare. Lavant reuseste sa fie cât mai natural, indiferent de rolurile pe care le adopta. Când se transforma într-o creatura inspirata din basmele irlandeze, mâncând flori si alergând printre mormintele unui cimitir, fiecare piatra funerara având propria adresa www – mici detalii care proiecteaza mizanscena în planul modernitatii si al tehnologiei –, Lavant tine cont atât de situatia imediata, cât si de situatia viitoare în care se va afla. Desi filmul pare pe alocuri foarte greu de interpretat, Carax insereaza si anumite secvente amuzante care echilibreaza, conceptual, spectacolul. Într-una din scene, Oscar interpreteaza rolul unui barbat bogat pe patul de moarte,  vegheat de nepoata lui. Dupa ce moare, se ridica din pat si o întreaba pe fata care e numele ei, apoi îi spune ca trebuie sa plece, fiindca are o alta „întâlnire“, în timp ce fata înca suspina dupa mult-iubitul unchi. E o situatie pe care spectatorul si-o poate imagina ori de câte ori se gândeste la ceea ce se întâmpla în lumea din afara salii de cinema, dupa ce filmul a fost consumat si „sfintele motoare“ au spus stop.
Fara nicio urma de îndoiala, „Holy Motors“ este un film despre un film si despre arta filmarii, iar Carax nu ascunde faptul ca povestea lui este cusuta cu multe alte referinte cinematografice si momente care sa trimita spectatorul în trecut. Primul moment ar fi scena care deschide filmul si îl are ca personaj central pe însusi regizorul. Din acel moment stim ca vom patrunde în imaginarul suprarealist al regizorului (la fel de suprarealist fiind si momentul intrarii sale în gaura din peretii tapetati) în care oamenii din teatru par de-a dreptul hipnotizati si adormiti, iar singurul care îsi impune prezenta fizica este un câine ce se misca lent pe lânga scaune. Într-un alt scenariu, Oscar este îmbracat cu un costum negru din latex, acoperit cu buline albe. Acesta intra într-o cladire industrializata unde va realiza un fel de dans al miscarii, cu tenta sexuala, împreuna cu o blonda. Dansul se va transforma într-o animatie fantasy CGI în care cele doua personaje vor face parte din clasa reptilelor. Un alt exemplu ar fi faptul ca filmul lui Carax pare sa evoce un alt film francez, „Eyes Without a Face“, al lui Georges Franju. Edith Scob (cea care a jucat rolul victimei cu masca în filmul original), privita ca un conducator în acest road-movie, ajunge, catre finalul filmului, dupa ce programul se încheie, sa-si reia rolul si sa se ascunda înca o data dupa masca. Aceste evenimente misterioase pot fi privite ca fiind un comentariu al regizorului referitor la schimbarile si consecintele acestor schimbari în ceea ce priveste productia cinematografica. De la dansul personajelor computerizate la situatiile absurde care evoca artificialitatea filmelor de actiune (vezi scena în care Oscar se omoara pe sine), filmul, privit ca entitate de sine statatoare, pare sa se lamenteze si sa accentueze atât prin situatii tragice, cât si comice regresul cinematografiei pure.
Indiferent ca este vorba despre multiplele fete ale cinemaului sau despre explorarea propriei identitati (asa cum Oscar joaca mai multe roluri, asa si noi suntem pusi în postura de a adopta mai multe masti pentru a trai fiecare aspect al vietii), simbolistica filmului este densa si, pentru a o asimila, sunt necesare mai multe vizionari.

„Holy Motors“ este o experienta cinematica ajunsa la un nivel cerebral, unde spectatorul este pus în fata unui mister pe care încearca sa-l desluseasca, iar pe parcurs ce spectacolul se consuma, imaginile fotografice apar, personajele cânta si fiecare îsi îndeplineste rolul. Imaginarul suprarealist îl are în centru pe un Leos Carax sceptic, care priveste cu nostalgie catre trecut, dar are momente care îsi rezerva la joie de vivre, asa cum si personajul lui Oscar raspunde „directorului executiv“ ca face acest lucru pentru frumusetea actului în sine. („For the beauty of the act“)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper