FfeST, il recunosti

Un articol de ***

Festivalurile studentesti de film sunt o specie de nisa. Publicul ezita, nu-i dispus decât rareori sa dea o sansa debuturilor adesea stângace. Totusi, asemenea evenimente merita frecventate pentru calitatea lor de seismograf ce avertizeaza asupra creativitatii unei generatii. Cel putin la FfeST, derulat în intervalul 22 – 24 noiembrie la Cluj-Napoca, astfel au stat lucrurile. Inventat în urma cu sase ani de catre Doru Pop – directorul precedentelor editii, fiind înlocuit în 2012 de catre Szenkovics Dezso -, festivalul clujean este organizat anual de catre Universitatea „Babes-Bolyai“, Universitatea de Arte de Design si Universitatea „Sapientia“. Initial, festivalul fusese gândit ca o confruntare între scolile românesti de film, dar treptat a devenit international, în competitie intrând filme studentesti din Polonia, Ungaria, Slovacia sau Macedonia. Înca doua detalii esentiale: finantarea a provenit anul acesta de la Centrul National al Cinematografiei, iar invitatul special a fost regizorul maghiar Jankovics Marcell, a carui animatie dramatica – „The Tragedy of Man“ – a fost proiectata sâmbata seara. Cele 126 de productii înscrise, dispuse pe cinci sectiuni (foarte scurt, experimental, animatie, documentar, scurt metraj) au fost evaluate de catre juriul format din Sorin Botoseneanu (UNATC, presedinte), Lucian Pricop (Uniunea Cineastilor din România), Eugen Moritz (UAD), Felméri Cecília (Sapientia), respectiv subsemnatul (UBB). Goran Mihailov (UNATC) a obtinut Marele Premiu (7.000 lei) pentru scurt metrajul de fictiune „Wedding Duet“, premiul al doilea (5.000 lei) i-a revenit documentarului „În umbra castelului“, regizat de Csibi László (UBB), iar Florina Dumitrache (UNATC) si-a adjudecat premiul al treilea (3.500 lei) pentru „Reuniune de familie“. Cel mai bun film international (2.500 lei) a fost considerat „Lost Children“ al slovacului Teodor Kuhn (Academy of Performing Arts, Bratislava). O lista completa a distinctiilor pentru fiecare sectiune poate fi consultata pe site-ul oficial www.ffest.ro.
Grupajul gazduit în acest numar de revista „Cultura“ aduna semnaturile unor promitatori studenti la Universitatea „Babes-Bolyai“, majoritatea aflati, asemenea colegilor regizori/scenaristi, la debutul absolut.

Claudiu Turcus

 

Despre cum o fotografie dureaza mai mult

 

Ce astepti sa vezi atunci când te duci la un film documentar? Raspunsul ar trebui sa vina din partea unor neprofesionisti într-ale cinematografiei, pentru ca expertii îsi vor argumenta rational/tehnic motivatia. În cadrul FfeST-ului din 2012 a existat o sectiune dedicata filmului documentar la care studentii români nu numai ca au detinut hegemonia, dar s-a dat chiar o lupta serioasa între filmele lor. Au fost documentare extrem de bune ca acela al Iuliei Matei si al Anei-Maria Vîjdea („Insula“) sau cel al Alexandrei Capatoiu („Dulce si Amar“), însa un singur film a cucerit vizibil auditoriul. Filmul se numeste „Dupa fel si chip“, nu are mai mult de douazeci si doua de minute, fiind semnat de Paula Onet (UBB).
Documentarul ei are la baza un subiect cât se poate de autentic si autohton. Toata actiunea se învârte în jurul unor batrâni care îsi fac poze pentru crucea mormântului lor pe care îl au deja amenajat în cimitir. Îl viziteaza periodic, îl împodobesc cu sârg. Subiectul este bogat în semnificatii, extrem de original, dar, în realitate, trebuie sa cunosti exact dozajul pentru a nu da în fictiuni lacrimogene, în lamentatii ori în umorul involuntar stârnit exagerarile persoanelor intervievate. Despre o traire atât de intima – raportarea la propria moarte – se vorbeste cu greu.
„Dupa fel si chip“ este un hibrid care aduce adesea cu un film artistic. Nu exista o supraîncarcare cu tehnici cinematografice de un interes estetic exclusiv, dar are o stagnare a miscarii care nu face decât sa valorizeze mai mult protagonistii, limbajul si lumina. Batrânii protagonisti sunt extrem de vitali: de aici contrastul. Îsi asuma acest rol al întâmpinarii mortii lor pâna la a se identifica cu el, însa aceasta identificare survine stângaci, fiind jucata pentru camera. Tânara regizoare detine arta de a alterna limbajul batrânilor afisat catre dispozitiv cu celalalt limbaj paralel, cel autentic, cotidian. De pilda, exista un dialog între doi batrâni dezbatând importanta fotografiei de pe crucea lor care încep brusc sa vorbeasca despre grâul din apropierea cimitirului. Umorul este stârnit prin iesirea din cadru, iesirea din rol. Documentarul are numeroase astfel de gap-uri epice, spatii albe în care batrânii nu mai sunt doar niste vorbitori despre morminte, ci agricultori, gospodine, adolescente cu mofturi (de pilda, o doamna e nemultumita ca în poza i se vede pielea lasata a gâtului).
Dialogul si monologul protagonistilor par a fi aproape niste replici memorate: „Suntem acoperiti de praf. Chiar daca n-am murit înca“ (referinta e la o fotografie prea învechita). Sau, un batrân verificându-si piatra funerara si schitând rapid o cruce la piept, afirma: „Totul e în regula aici“. „Dupa fel si chip“ nu are puterea de a duce pâna la capat o stare, nu are omogenitatea, coerenta si neutralitatea unui film documentar, dar tocmai aceasta forma hibrida – fictiune împletita cu biografie – este un experiment inspirat, ce manevreaza cu dibacie diverse registre cinematografice.
Cadrele documentarului, atunci când nu sunt imagini de pe pietrele funerare, sunt focalizari pe ochii protagonistilor, nu foarte inspirate si care ar trebui luate în seama doar în masura în care ironizeaza tehnicile de televiziune. Tema filmului se gaseste în subsidiar fiind scoasa de acolo prin sunet si imagine, care nu fac decât sa deconstruiasca întreaga tema a mortii sau, în cazul celor prezentati, de pregatire în vederea întâmpinarii finalului. Lumina exprima de fapt bucuria oamenilor în momentul când se ferchezuiesc pentru instantaneele mortii, ei fiind de fapt înca în viata. Sunetul, de cele mai multe ori neregulat, are acelasi (d)efect de vivacitate. Aceasta contrarietate place privitorului, degajând o ironie extrem de bine primita. Se vorbeste despre moarte, dar în esenta se traieste cu moft.
În documentarul Paulei Onet important nu e ceea ce se arata, ci ascunderile, acel ceva despre care nici macar protagonistii nu stiu ca se afla în ei. Septuagenarii care apar în film nu sunt niste batrâni obisnuiti si se poarta normal doar în imaginatia lor, pentru ca în realitate ei îsi îngrijesc propriul mormânt, o cruce pe care sta scris numele lor, o fotografie în care se pierd burlesc, preocupati de propria lor imagine. Aici sta întreaga esenta a filmului, în acea încrâncenare cu care ei se agata de un lucru efemer si absurd, nelipsit, e-adevarat, de un oarecare dramatism. Mai exista un tip de secvente care au atât de multe trairi nedeosebite în ele, încât nu stii daca sa le interpretezi ca momente triste ori vesele. Este acea zona gri care face din filmul Paulei Onet un film solid, dincolo de genul în care ar putea fi încadrat.

Reiau întrebarea din debutul articolului: Ce asteptari ai atunci când te duci sa vezi un film documentar? I-am cere prea mult daca am vrea sa ne surprinda?

COCA ION

 

Despre naivitati si morti necesare

Majoritatea filmelor de la FfeST 2012 din sectiunea scurtmetrajelor de fictiune prezinta situatii mai degraba decât povesti. Spre exemplu, filmele „Daddy“ (regizat de Roxana Andrei) sau „Zi festiva“ (al Teodorei Lascu) spun povesti diferite, dar respecta aceeasi reteta (este posibil sa fi fost o tema de seminar comuna). În ambele productii, protagonista este o adolescenta care la început se afla pe strada împreuna cu iubitul ei. Cei doi se despart, iar când fata ajunge acasa îsi gaseste tatal înselând-o pe mama cu o tânara (în „Daddy“) sau este obligata sa se îmbrace într-o rochie ridicola pentru a astepta musafirii (în „Zi festiva“). Sunt filme despre conflictul mocnit a doua generatii, însa, din pacate, doar atât. Nicio alta miza narativa. Cum spuneam, doar situationala. Dupa ce si-a prins tatal „în flagrant“, fata îndrazneste sa-si aprinda ostentativ o tigara („Daddy“) sau iese din apartament „sa duca gunoiul“ („Zi festiva“), dar, de fapt vrea doar sa traga câteva fumuri pe balconul din casa scarilor? Ce sa întelegem? Ca singura eliberare a bietei tinere „deviate“ este tigara? Sau ca fetele au ajuns, totusi, la maturitate, desi parintii nu realizeaza înca faptul? Maturizarea teribila asociata inevitabil si recurent cu cliseul fumatului? Iata o rezolvare facila a unui conflict altfel traumatic, tensionant. Punctul forte al unor asemenea exercitii ramâne, totusi, imaginea foarte buna în „Daddy“ (filmat alb-negru) si jocul actorilor în „Zi festiva“, cu nimeni altul decât Adrian Titieni în rolul tatalui.
Filmul maghiar „I’m yours“ (de Pázsitka Ákos) se doreste probabil o drama care surprinde relatia de prietenie dintre un baiat si o fata. Anna are o relatie de prietenie cu un baiat care este, în secret, îndragostit de ea. În acelasi timp, ea are un prieten cu care întretine relatii sexuale, dar care îsi însala, de fapt, adevarata iubita cu ea. Aiuritor! Ravasita, ea ajunge într-o noapte acasa la prietenul ei, unde adoarme. Dimineata, dupa cafea, acesta îi declara ca o iubeste. Ea se enerveaza si pleaca, pentru ca mai târziu sa se întoarca la el pentru a face sex. A doua zi dimineata, Anna dispare iar, nu înainte de a-i livra tânarului replica: „sper ca acum esti fericit!“. Bineînteles, filmul „avertizeaza“ asupra scenelor explicite de sex. Cautând cumva sa „respecte“ aceasta promisiune, baiatul este surprins la un moment dat masturbându-se, cu spatele la camera, dar reflectându-se pe de-a-ntregul în oglinda din cadru. Din nou, întrebarea: de ce? Am înteles ca baiatul e îndragostit, nu-i nevoie de dovada frustrarii sexuale, mai ales ca, pâna la urma, el nu actioneaza în consecinta, neinsistând asupra unei relatii fizice cu Anna. Dimpotriva, ea este cea care actioneaza (tot nemotivat). Oscilând între un misoginism adolescentin si o lectie de victimizare pre-feminina, filmul contine numeroase insule de pornografie gratuita.
Timid, dar pe urmele lui Tarantino, „Donna Must Die“ (în regia lui Ismail Jamaludin) are de toate: poveste, rasturnare de situatie, personaje bine conturate desi lipseste dialogul, în fine, imagine adecvata. Toata naratiunea se bazeaza pe voice-over-ul barbatului care explica de ce nu îsi mai suporta sotia, cum vrea sa scape de ea si în ce stadiu degradat a ajuns relatia lor. Deci, Donna nu mai corespunde. Cu ochelarii ei grosi, cu felul enervant în care gesticuleaza, ea îsi exaspereaza sistematic barbatul. Brusc, secventele de animatie invadeaza ecranul si anunta finalul neprevazut, „accidental“. Dupa numeroase înscenari imaginare ale crimei, sotul descopera straniu ca relatia începe ca prin minune sa functioneze, iubirea mijeste din nou la orizont. Cadrul final aduna trei elemente: ludicul, histrionismul masochist si fatalitatea burlesca: jocul din camera de hotel presupune folosirea în gluma a unui cutit, dar neîndemânarea protagonistului confirma faptul ca Donna trebuia, inevitabil, sa moara.
Probabil cel mai realizat short fiction a fost „216B“ (regizat de Anna Florea). O fetita ajunge în spital din cauza pneumoniei. Dupa mai multe discutii cu doctorul, familia este convinsa ca fiica trebuie sa ramâna în spital pentru investigatii. Un personaj ciudat apare în salon. Doar copila îl poate vedea. Este ascuns sub patul metalic, costumat în alb si are o masca a carei expresie aminteste de animé-urile japoneze. Fetita adoarme, trezindu-se într-o padure împreuna cu acest straniu personaj. El renunta la masca, iar ea reuseste sa îi atinga chipul. Întruchiparea mortii desprinde metaforic micul personaj din lumea celor vii, trecând mai întâi printr-un fel de purgatoriu feeric: spatiul padurii linistitoare. Aceasta productie a construit, cred, atmosfera cea mai echilibrata în raport cu story-ul, reusind sa treaca granitele realismului printr-un mecanism formal deloc strident.

 

CLAUDIA NEGREA

Experimentul din mintea spectatorului

Anul acesta, la FfeST, spectatorul a avut ocazia sa penduleze printre destule „experimente“. Daca, însa, s-ar fi întrebat „ce-înseamna-un-film-experimental-când-filmul-pentru-mine-este-deja-un-experiment?“ – ar fi avut niscaiva motive sa strâmbe din nas. Ei bine, experimentele cinematografice au avut dintotdeauna placerea de a soca publicul, de a-si atribui aceasta aura „misterioasa“, misionar-inovativa. Or, filmul experimental este considerat mai mult „fratele vitreg“ al cinematografiei, caci radacinile lui se afla în domeniul artelor plastice, eventual în artele spectacolului, nu în naratiune. Totusi, el a debutat ca o practica artistica între cei doi „frati“: artele vizuale, respectiv cinema-ul, dar originile sale le putem descoperi în perioada avangardismului. Scopul sau era conturarea ideii de happening ori, dimpotriva, entertainment, cu alte cuvinte, de a crea o relatie mult mai dinamica între spectator si imaginea urmarita. Marea diferenta dintre filmul experimental al anilor ‘20 si cel contemporan este ca primul facea parte dintr-un anumit curent, având, în epoca, o anumita relevanta, stârnind, oricum, apreciere. Treptat, el a fost adoptat de dadaisti si suprarealisti, iar artisti precum Man Ray, Jean Cocteau, Marcel Duchamp, René Clair sau Luis Buñuel, au creat de-a lungul timpului capodopere cinematografice, experimente în care proiectorul nu este doar obiectul asezat pe masa, ci chiar mintea, propriul imaginar. Conditiile filmului experimental de odinioara erau simple: refuzul narativului, al personajelor unitare, al conflictului construit progresiv. Între timp, lucrurile s-au schimbat, caci privind cu atentie, de pilda, filmul lui Maya Deren – „Meshes of the Afternoon“ – vom observa fundamentul epic, dar care, la rândul lui, devine simpla „unealta“ ce genereaza atmosfera, tensiune.
Revenind la filmele din competitia FfeST, majoritatea s-au aflat la granita dintre experiment si exercitiu de imagine/filmare/montaj/estetizare. Cu câteva exceptii, niciunul dintre cele 27 de filme nu a reusit sa creeze o atmosfera în care spectatorul sa se rataceasca si, mai mult, sa simta prin intermediul miscarii imaginii ca ceea ce capteaza retina sa face parte dintr-un experiment vizual. Tot ceea ce am vazut au fost doar încercari de redare a anumitor idei, sentimente, tehnici vizuale. Dar filmul experimental nu este doar o practica artistica menita sa impresioneze/socheze prin editarea exagerata a culorilor, prin imaginile fara legatura cu textul afisat, prin muzica halucinanta sau prin folosirea suprapusa a cliseelor cinematografice. Dimpotriva, experimentul transmite un imaginar, dar nu prin intermediul unei povesti, ci prin relatia creata cu interioritatea fiecarui spectator. Or, cinci minute în care imaginea nu se schimba, iar muzica curge nestingherit nu pot fi numite film experimental.
Dilema referitoare la „diagnosticarea“ filmului experimental apare chiar în cazul scurtmetrajelor de la FfeST devenite, oarecum, productii de granita. Unele au fost numite eseuri, altora atribuindu-li-se statutul de hibrid (între documentar si fictiune), altele nefiind decât colaje de fotografii, adica de „imagini-miscare“. Majoritatea au avut ca punct de plecare trecerea timpului, încercând sa redea ideea respectiva prin intermediul efectelor si mai putin prin intermediul contextului sau al tensiunii. Un al doilea punct de plecare a fost simbioza dintre amintire, trecut, vis si subiectivitate. Un lucru foarte interesant, dar si curios, este ca majoritatea scurtmetrajelor care s-au încadrat în aceasta tema complexa au fost filmate pe VHS. Din pacate, subiectivitatea unui om nu poate fi perceputa drept subiectivitate universala, fapt ce ilustreaza o usoara izolare fata de zona entertaining a filmului experimental. Astfel, filmul câstigator al competitiei, Puzzle, se situeaza undeva între exercitiu de filmare si eseu. Filmat în stilul ciné-vérité, pe fundal cu vocea naratorului – un monolog despre faptul ca oamenii fac parte dintr-un mare puzzle – eseul „experimental“ cuprinde reflectii marcat subiective asupra lumii. Marea problema a acestui scurtmetraj ar fi ca imaginile ce însotesc textul n-au legatura cu ceea ce afirma naratorul. Bineînteles, acest criteriu nu-i normativ pentru categoria experimentelor, dar elementele constitutive ale atmosferei/tensiunii sunt incoerente nu doar în planul complementaritatii, ci chiar în planul intensitatii. Într-adevar, imaginea nu trebuie sa copieze în totalitate ceea ce cuvântul rosteste, dar trebuie sa reflecte o relatie puternic motivata cu textul, altfel consistenta imaginarului se pierde.
Tocmai pentru ca experimentul unui om nu poate fi perceput ca experiment universal, ca tipar invariabil, la FfeST au existat destule situatii care au produs consternarea individuala a spectatorilor, sporind, totusi, constiinta ca nici macar experimentul nu poate disloca definitiv circuitele interne ale imaginarului mental. Spectatorul trebuie sa-si asume misiunea de „gardian al imaginarului“ într-o lume stocata mental.

CLAUDIA COJOCARIU

„Tragedia omului“, îmbatrânirea unei epoci

Chiar daca FfeST este adresat tinerilor în plina formare cinematografica, în aceasta a sasea editie si-a facut loc o animatie de lungmetraj care poate fi cu usurinta inclusa printre cele mai bune din ultima vreme ale acestui gen. „The Tragedy of Man“ (cu titlul original „Az ember tragédiája“) însumeaza munca de o viata a nominalizatului la Oscar, Jankovics Marcell (pentru „Sisyphus“, 1974).
Ideea este preluata din opera omonima a lui Imre Madách, tradusa în peste cincizeci de limbi. Este o odisee prin istoria omenirii, bazata pe trairea si viziunea lui Adam, care se afla într-un permanent dialog cu Lucifer, co-creatorul lumii. Acesta din urma îl testeaza si îi permite sa vada viitorul omenirii, într-o însiruire lineara, de la pacatul ereditar pâna dincolo de zilele noastre, când primeaza tehnologizarea dusa la extrem. La un moment dat, un personaj spune ca „Speculatia este moartea actiunii“, principiu din cauza caruia societatea actuala recurge tot mai putin la fapte si prefera sa întoarca un subiect pe toate fetele, fara o finalitate. Acest fenomen a existat si în timpul civilizatiilor stravechi, dar acum s-a raspândit în rândul maselor, pe când atunci era întâlnit la o mâna de oameni. Prin urmare, teoria ajunge mai importanta decât practica, iar robotizarea din ultimii ani înlesneste acest lucru si ne face mult mai usor manipulabili si realmente handicapati, pentru ca ne pierdem tot mai mult „manualitatea“ cu care am fost înzestrati de natura si pe care stramosii nostri au folosit-o pentru a supravietui. Jankovics dedica un întreg segment unei lumi socialiste dintr-un viitor sumbru al omenirii, la polul opus fata de ce se întâmpla acum, în care poezia si cultura ajung sa fie interzise, bebelusii sunt numerotati si desemnati din ziua în care se nasc muncii pe care o vor face. Regizorul, întrebat la dezbaterea de dupa proiectie daca crede ca lumea a ajuns deja în momentul în care totul este numerotat, a raspuns negativ, dar a spus ca acest proces a început si a dat doua exemple care pun pe gânduri. În multe restaurante, chelnerul întreaba numarul din meniu, nu mâncarea pe care o doresti si chiar daca pare un fenomen banal, este un început ca previziunea filmului sa fie corecta. Al doilea exemplu se refera la numarul de telefon si din buletin (de fapt, orice numar prin care se poate caracteriza o persoana), subiect discutat într-o forma sau alta în presa, mai ales în ceea ce privesc pasapoartele cu chip, prin care putem fi urmariti. Acest segment, vizionar pe alocuri, a fost prezentat în 1996, la Festivalul de Film Maghiar din Los Angeles, iar un articol recent din „The New York Times“ scotea în evidenta succesul de public pe care l-au avut cele 18 minute care au rulat atunci.
Filmul regizorului maghiar începe, extrem de sugestiv, cu melodia „Lacrimosa“ a lui Mozart. De altfel, muzica este extrem de importanta, întrucât indica starea protagonistului. Lucifer îi spune lui Adam, pe acest fundal, ca va inspecta viitorul pâna la sfârsitul lui, care, în viziunea lui Jankovics, se apropie. Regizorul a tinut sa precizeze ca filmul nu este neaparat unul trist, care scoate în evidenta inutilitatea si necazurile vietii, ci mai degraba reprezinta finalul unei epoci, pe care el a trait-o si din care a facut parte. Deci sfârsitul filmului se afla în strânsa legatura cu finalitatea vietii, a rostului ei, la rând aflându-se o alta generatie cu propriile prioritati, norme, preocupari. Prima faza a istoriei omenirii pe care o prezinta este cea a omului de grota si a desenelor rupestre, urmata de Egiptul Antic, în care se scoate în evidenta faptul ca milioane s-au pus în folosul unui singur om. Pentru a fi mai explicita, secventa îi prezinta pe oameni precum niste caramizi folosite pentru ridicarea piramidelor. Ritmul din prima parte a filmului este extrem de alert, iar imaginile se succed cu repeziciune. Urmeaza Grecia Antica, iar o idee începe sa se contureze, anume ca fiecare civilizatie a avut un set de reguli si credinte asemanatoare, care se afla în strânsa legatura cu firea omului. Întotdeauna au existat lideri, eroi, oameni simpli, femei fatale, martiri si predicatori, iar totul a fost completat de conflicte armate. În firul epic al filmului urmeaza prezentarea crestinismului, cu cruciadele aferente si faptul ca a devenit, treptat, o afacere. Apoi sunt abordate Evul Mediu, Londra lui Dickens, Revolutia Franceza, cu Danton si Robespierre, toate pline de sânge si crime. Traseul este completat de tiranii secolului al XX-lea, pe fondul unui carusel, care are calitatea de a arata ca istoria este ceva repetitiv, ca omul de rând simte nevoia sa creada în ceva, pe vremuri diferite religii, acum din ce în ce mai mult, în stiinta, care acapareaza celelalte ramuri ale societatii.
Partea de final este cu atât mai interesanta cu cât Jankovics a confirmat faptul ca aceasta se confunda cu sfârsitul erei lui. Ritmul este lent în secventele ultime pentru ca lumea regizorului a îmbatrânit si se pregateste de ispravire. Urmeaza o societate tehnologizata, asistata, numerotata, etichetata, unde cineastul maghiar nu vrea sa traiasca. Filmul nu se termina nicidecum fericit, dar asta nu îl face mai putin bun, ci, dimpotriva, îi confera o si mai mare însemnatate.

ION INDOLEAN

Radiografii animate

Am fost placut surprins sa vad la aceasta editie a FfeST-ului numarul mare de persoane venite la proiectia filmelor de animatie. Daca la vizionarea celei de-a doua parti a calupului de documentare erau multe scaune goale, la animatie au sosit atâtia iubitori ai genului încât sala a devenit neîncapatoare. Faptul nu are de a face cu calitatea documentarelor (superioara estetic), ci, cred, cu pasiunea publicului pentru modul mai amuzant/relaxant al animatiilor. Filmele au fost marcat „studentesti“, punând probleme specifice vârstei (relatii disfunctionale, lupta pentru gasirea unei forme de exprimare artistica, nesiguranta propriilor solutii, inclusiv productii de necadrat la sectiunea animatie).Voi radiografia succint majoritatea filmelor sectiunii, în ordinea proiectiei în cadrul festivalului.
Primul film a fost „Bear Me“ al Kasiei Wilk de la Lodzia po Wisle din Varsovia. Este, pe buna dreptate, câstigatorul premiului sectiunii. Este exact ce ar trebui sa fie o animatie studenteasca. Are o poveste serioasa, în fond, dar spusa într-un mod amuzant. Este o analiza a relatiilor amoroase în care speram ca putem schimba ceva pentru a le face functionale, doar pentru a fi dezamagiti de finalul ce nu e pe masura asteptarilor. Mai mult, vorbeste expresiv despre arhetipul persoanei de care ne îndragostim de-a lungul vietii si despre modul în care cautam persoane cu care nu ne potrivim, care ne atrag chiar prin diferenta specifica. Desi minimalista, animatia particularizeaza ceva caricatural. Nimic nu este inutil în cadru si nimic nu lipseste. „Bear Me“ prezinta viata unei fetite ce traieste singura, doar cu cei patru pesti ai ei, dar vrea mai mult decât atât. Întâlneste pe strada un ursulet pe care îl adopta si devin cei mai buni prieteni. Cu cât animalul de plus creste apar tot soiul de probleme legate de comportamentul acestuia. Desi este foarte protectiv si gelos nu îsi arata afectiunea decât într-un mod brutal. Cu toate astea, ea îl iubeste, fiind foarte dezamagita când este abandonata în favoarea unei dresoare de circ. În consecinta fetita adopta un crocodil si spera ca de data aceasta totul va fi diferit.
Al doilea film îi apartine Ana-Mariei Lemnaru (UNATC), numindu-se „Once Upon There Was a Child“. Este povestea unei fetite foarte curioase ce pune întrebari despre orice si ajunge sa perceapa lumea diferit decât cei din jurul ei. Dar odata ce creste, se conformeaza realitatii sociale si pierde curiozitatea ce o caracterizase pâna atunci. Desi expresiva, animatia e realizata într-un mod cumplit de naiv, iar formal îi lipsesc detaliile. Tema pierderii inocentei, a inerentei maturizari putea fi abordata mult mai amplu, inclusiv cu premisele autoimpuse de regizor.
„The Love of the Inventor“ al lui Krisztián Kapusi de la Eszterházy Károly College din Eger, Ungaria a fost un film problematic. Nu pentru ca nu ar fi fost bine animat sau ar fi avut o poveste proasta, dimpotriva, ci pentru ca semana izbitor, adica deranjant cu filmul „Invention of Love“ (2010) al lui Andrey Shushkov. Nu doar stilul de animatie (siluete într-un univers steam-punk) si întâmplarile erau relatate relativ similar, dar genericul/titlul sunt aproape identice. Acestea nu ar fi fost carente decisive daca filmul ar fi omagiat explicit sau s-ar fi declarat o adaptare a animatiei lui Shushkov. Din pacate, a fost prezentat ca film original. That’s bad.
„Terra Nullius“ al Martinei Frajstakova de la Academy of Performing Arts din Bratislava, Slovacia a câstigat locul al doilea în competitie. Un premiu meritat. Este un film marcat simbolic, critic la adresa civilizatiei contemporane consumeriste. Natura hraneste omul pâna când acesta ajunge sa îi fie egal, devorând-o, distrugând totul, ramânând finalmente într-o solitudine îngrijoratoare. Realizata într-un stil „pix pe hârtie“ animatia e inspirata, fara sa fie naiva, caricaturala.
În „Love at First Sight“ al Veronikai Kocourkova de la Academy of Performing Arts din Bratislava, dragostea literalmente pluteste în aer (pasari si avioane se saruta pasional înconjurate de o multime de inimioare). Tema de baza este rezonabila: te poti îndragosti de oricine. Concret, este tematizata dragostea reciproca dintre un barbat si o cladire personificata. Lasând la o parte absurdul plimbarii pe lac cu gondola, animatia e destul de dificil de urmarit. Personajele arata destul de urât si actiunile nu urmeaza un fir narativ, ci vin destul de aleatoriu. Animatia nu-i rea, doar insuficient construita.
Animatia „Haiku“ a lui Szabolcs Fekete de la aceeasi universitate, ar fi trebuit, cred, sa obtina locul trei. Juriul a fost, însa, mai exigent. Este relativ bine animata, foarte amuzanta, dar nu reuseste sa-si atinga scopul propus: construirea unui haiku vizual. Tot ce vedem vine aleatoriu, strain de rigoarea formala a poemului nipon. Oricum, o animatie decenta.
Zsolt Domokos (UCP Oradea) propune o animatie cu totul mediocra: „Face Factory“, inducând o idee egalitarista: anume ca toate fetele sunt perfecte. Tehnica rudimentara, idee militant-afectiva. Colegul sau, Hunor Ferencz, a reusit în „Super“ ceva mai mult. Problema economiei capitaliste unde toti indivizii sunt priviti ca niste produse nu-i, totusi, convingator livrata. Totul decurge foarte letargic într-o banalitate deja asumata, acceptata invariabil. Regizorul nu critica, ci observa vesel. Daca s-ar lucra la intensitatea relatarii, apoi la impactul temei propuse ar putea iesi o animatie onesta.
Astept cu nerabdare FfeST-ul din 2013. Sper ca voi vedea, dincolo de potentialul bidimensional al acestei editii, si ceva 3D.

ADRIAN CÂRLUGEA

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper