Columbia, intre razboiul civil si paradisul cocotier

Un articol de ADRIAN SÂNGEORZAN

Inainte de-a pleca din New York o prietena ne-a intrebat ingrijorata ce ne-a apucat cu toate excursiile astea in tari inca nesigure turistic. Asta dupa ce abia ne intorseseram cu bine din Guatemala. „Sper ca data viitoare nu vreti sa incercati Siria“, ne-a spus ea cu un aer serios. Nu sunt amator de pericole si nici nu am nevoie de revarsari mari de adrenalina, dar necunoscutul ma atrage. Unde mai pui ca, pe vremea când pentru mine necunoscutul era inca lumea intreaga, citisem cu mare pasiune cartile lui Gabriel García Márquez. In holul hotelului in care am stat in Cartagena era o reclama turistica cu poza scriitorului, care ne invita sa decoperim lumea descrisa de acesta in faimoasele sale carti.
Cartagena
Daca satul Macondo din „Un veac de singuratate“ exista sau nu in realitate nu ne spune precis nimeni, dar Cartagena exista, pentru ca am ajuns acolo intr-o frumoasa zi de decembrie in care afara era soare, temperatura atingea 35 C si aerul era foarte umed. Dupa ce vezi Cartagena si coasta caraibiana a Columbiei incepi sa iti dai seama ca, pâna la urma, imaginatia genialului scriitor nu a trebuit sa fie pusa prea mult la incercare. Cartagena e un oras hispanic unic in felulul lui, care seamana destul de putin cu celelalte orase coloniale spaniole, datorita constructiei si a geografiei in care e plasat. Un oras in care senzatia de déjà vu care te mai incearca in alte locuri e anulata, pentru ca nu-ti aminteste nici de Europa, nici de America si de niciun loc in care sa fi fost. Construit de spanioli in secolul al XVI-lea, a ajus repede la o neasteptata inflorire, motiv pentru care a fost jefuit de câteva ori de Francis Drake si de piratii lui, iar mai apoi de catre francezii care colindau prin Caraibe in cautare de prada. Cartagena a ajuns apoi cea mai fortificata cetate sponiola a coloniilor, fiind pusa intre ziduri groase de aparare care stau si astazi frumos in picioare si care, impreuna cu Fortul San Fellipe, au pazit cu succes cetatea pâna in zilele noastre. Zile in care, ca si in alte cetati ale lumii, orasul, impreuna cu intreaga Columbie, au cazut prada invaziei si jafului celor de dinauntru.
Un tip de invazie mult mai rea si mai perversa, care a terorizat tara pâna cu doi-trei ani in urma, când turistii au inceaput sa-i treaca timid granitele. Nu prea multi, pentru ca exista inca o inertie justificata a fricii provocate de razboiul civil inca incomplet incheiat si de teroarea instaurata de traficantii de cocaina care au controlat pâna nu de mult o tara de câteva ori mai mare ca Franta. Cu câteva zile inainte de-a ajunge noi in Columbia, grupul paramilitar Marxist FARC tocmai incheiase un armistitiu cu fortele guvernamentale, dupa tratative duse la Havana. Armata si politia sunt prezente peste tot, bine inarmate de catre americani, si suntem asigurati ca vom fi in siguranta atâta timp când ne vom tine pasii in interiorul cetatii.
La Cartagena ajungem duminica dupa-amiaza si, de cum ne cazam, o luam prin oras. Ne târâm transpirati pe partile cu umbra ale strazilor inguste, pe sub faimoasele balcoane din lemn din care curg pâna in strada jerbe de flori tropicale viu colorate. Orasul pare mahmur in toropeala dupa-amiezii, ca dupa un chef cumplit de câteva secole. Aveam sa descoperim in saptamâna urmatoare ce se intâmpla aici in fiecare sâmbata noaptea.
Stam la o strada de casa lui Márquez, o casa coloniala somptuoasa, inconjurata de ziduri caramizii inalte de patru-cinci metri, cu porti ferecate. Fortareata ciudata a unei literaturi puternice, care nu pare sa mai aiba prea mult de-a face cu ceea ce observam noi in oras, la prima vedere. In afara oamenilor, ale caror fete si trasaturi au in ele, bine amestecate, toate rasele lumii. Cartagena si toata Columbia par a fi un creuzet uman unde toti cromozomii, toate culorile si trasaturile oamenilor au ajuns intre ele la o intelegere si impacare pe care nu o vezi in alte parti ale lumii. Ni se spune ca nu exista rasism in Columbia, si intelegi de ce. Nimeni nu pare a mai aprtine aici doar unei rase anume. In afara câtorva turisti rataciti care se târasc pe strazi cuprinsi de o toropeala curioasa si care fotografiaza tot ce le iese in cale, pentru ca la Cartegena fiecare colt, fiecare curte sau piateta are ceva pe care vrei sa-l tii minte si sa-l revezi mai târziu acasa, la gura sobei tale.
Suntem inainte de sarbatori, si cei câtiva braduti de plastic impodobiti de Craciun par hilari si suprareali, ca niste reminiscente dintr-o alta lume. Am vrut caldura si am avut-o din plin. Plus o ploaie tropicala venita din senin, fara vânt, tunete sau alte pregatiri, si care, intr-o jumatate de ora, a transformat stradutele inguste in niste canale torentiale care carau cu ele tot ce putea sa pluteasca. Apoi ploaia s-a oprit, a iesit soarele si toata apa a disparut ca prin minune in niste canale invizibile, sau poate supta de asfaltul incins si de caii destul de costelivi si de prapaditi care trag dupa ei niste trasuri mari, de lux, ce plimba turistii lenesi si localnicii care vor sa se dea in spectacol.
La Havana Caffe
Aerul conditionat e o inventie formidabila. Sa nu uitam ca gheata era prezentata oamenilor din Macondo ca a opta minune a lumii. Avem in camera hotelului aer conditionat si frigider, Internet, berea columbiana e buna si rece, iar apa lor e potabila. Asa ca traiasca civilizatia si toate inventiile ei. Dupa ce ne racim bine corpurile incinse o luam iarasi pe strazile medievale, pe zidurile cu briza ale cetatii, cu o senzatie buna care incepe sa ni se clarifice in cap. Urcam pâna sus pe meterezele fortulului San Fellipe, de unde se vede tot orasul vechi si nou, estuarul, golful, oceanul, dealurile din jur unde troneaza impunator o manastire dominicana uriasa, care nu se viziteaza. Seara târziu, dupa cautari destul de riscante, gasim in sfârsit faimoasa Havana Caffe in zona numita Ghetimani, cartier in care misuna o fauna umana descurajanta pentru mersul pe jos pe timp de noapte. Cafeneaua e inchisa, asa ca ne retragem cu mare prudenta, aproape cu spatele, in zona de centru.
Aveam sa revenim acolo sâmbata urmatoare, când Havana Caffe era larg deschisa si când aveam sa descoperim o cu totul alta Cartagena. Un oras exploziv care asteapta lasciv toata saptamâna pentru aceasta seara nebuna de week-end. Strazile sunt invadate de tineri zgomotosi pusi pe petrecere, cu nunti, nuntasi, muzica cubaneza ce se revarsa din fiecare restaurant. Toate portile, cu sigilii mari din salamandre de fier, sunt larg deschise si in spatele lor descoperim partea nevazuta, flamboianta si provocatoare a orasului. La Havana Caffe showul incepe la miezul noptii, când cânta o trupa cubaneza care mai are inca in componenta ei pe doi dintre batrânii supravietuitori de la Buena Vista Social Club. Pe la doua dimineata cele câteva sute de oameni care au avut norocul sa intre aproape ca danseaza pe mese. Câteva cupluri dispar scurt la toalete in ritm de salsa, de unde se intorc repede, cu ochii sticlosi si nasurile pudrate. Afara mii de tineri continua sa invadeze strazile pe care se danseaza si se petrece zgomotos. Veselia pare pe muchie de cutit, dar e plin de politie peste tot. Din niste masini rosii cineva arunca pasnic in multime cu prezervative care cad printre noi ca niste fulgi grei.
Spre Santa Marta
Plecam a doua zi spre Santa Marta, pe coasta caraibiana, cu un gust ciudat, pe care nu-l putem descrie si nici nu vrem s-o facem, pentru ca suntem doar la inceputul excursiei noastre. Autobuzul ne duce prin Baranquilla, cel mai mare port si oras al coastei de est columbiene. Oras amestecat cu cladiri moderne de 20-30 de etaje, strazi intortocheate cu zone rezidentiale in care casele private sunt inconjurate de garduri si ziduri inalte, pe marginea carora poti vedea sârma ghimpata, electrificata sau neelectrificata, sau bucati ascutite de sticla sparta zidite direct in ciment. Apoi apar mahalale care, ca peste tot in America de Sud, urca pâna sus, pe dealuri. Cu cât mai sus, cu atât mai sarace, mai lipsite de usi si de ferestre.
In acest oras si-a inceput Márquez ucenicia de ziarist, la 17 ani. Mahalalele se sfârsesc intr-o zona mlastinoasa asemanatoare Everglades-ului din Florida, cu oceanul intr-o parte, uneori cu valurile pâna la sosea, si o mlasina uriasa in cealalta parte, plina de pasari migratoare, copaci, mangrove cu radacinile in aer si sate foarte sarace de pescari. Un drum lung si drept de zeci de kilometri ridicat deasupra apelor. De-o parte si de alta câtiva pescari aproape goi care incearca sa vânda pestele abia scos din apa. De cum am iesit din mlastini au aparut in departare muntii Sierra Nevada, cu cele doua vârfuri de peste 5000 de metri acoperite de zapada. Dar, pâna sa ajungem acolo, intram intr-un desert muntos golas, cu cactusi, iarba pârjolita si, undeva jos, la ocean, orasul Santa Marta ca o pata cenusie spalacita.
Unde o fi jungla, si unde or fi padurile luxuriante in care vrem sa ajungem? M-am gândit ca iar am plecat in graba la drum, sumar informat si pe spusele altora. Prietenul meu, care nu iese din casa fara un GPS ultrasofisticat, conectat oriunde pe planeta cu patru pâna la opt sateliti, pare si el usor ingrijorat. Ne spune simplu ca Tayrona Park, unde vrem noi sa mergem, poate o fi altfel, pentru ca pe harta lui e colorat in verde. Oricum ar sta lucrurile, muntii verzi si inalti care se vad in zare sunt reali si promitatori.
Santa Marta pare un oras usor delapidat, care inca viseaza, ce-i drept intr-o temperatura mult mai blânda si mai uscata, la o renovare care se lasa asteptata de foarte multi ani. Seamana intr-un fel cu Havana, capitala cubaneza, doar ca taxiurile dese ca furnicile nu sunt Chevrolet-uri sau Ford-uri din anii 50, ci Daewoo si Hyundai-uri mici si agresive care te pot calca la fiecare intersectie. Stam intr-un mic hotel al unui irlandez expatriat, Patrik, care incearca sa-si faca un rost in partea asta a lumii si care ne da dintr-o data o senzatie de siguranta si de cunoscut. Ne plimbam cu grija pe strazi, unde suntem priviti cu multa curiozitate. Politia e peste tot in centrul orasului si, când ii spun unui politist ca as vrea sa schimb niste dolari, ma ia si ma duce aproape de mâna acolo unde trebuie. Probabil o ruda de-a lui care vindea chinezarii intr-o taraba. Totul pare sub control si suntem evident bine paziti. Aici a murit si e inmormântat Simón Bolívar, eroul Americii de Sud, iar asta e destul sa innobileze locul.
In jungla
A doua zi Patrik ne gaseste un englez de incredere care ne duce cu masina lui pâna in inima Parcului Tayrona. Erik e un fost marinar din Walles care, inainte de a se pripasi in Santa Marta, a colindat timp de 30 de ani toate marile, oceanele si porturile lumii, inclusiv Constanta. Ne duce pâna in inima junglei, ce apare brusc dupa câteva curbe, venind din zona de desert, de cum te afunzi in muntii Sierra Nevada, care, aparuti ca niste uriasi dinspre vest, se termina brusc si specatculos in oceanul albastru. Masina lui Erik e la fel de obosita ca si el, si, odata iesiti din sosea, pare a se dezintegra la trecerea fiecarei gropi sau râu. Ne lasa in mijlocul unei paduri tropicale ce zumzaie dintr-o data de peste tot. Acolo e statia de magari si cai care ne pot duce adânc in jungla, oriunde le-am cere. Sunt vreo zece animale obosite ce asteapta cu saua de lemn pe ei, cu stapânii lor care fumeaza trabuce ieftine si care spera sa n-o luam de nebuni pe jos prin jungla. Vreo doua ore de mers pâna la Areciffes, un loc unde vrem sa innoptam, daca norocul ne va surâde. O luam pe jos sub privirile dezamagite ale magarilor, cailor si mulelor care stau si someaza.
Drumul de doua ore care a urmat, cu rucsacii in spate, ne-a facut sa uitam repede tot ce stiam si vazuseram pâna atunci despre paduri, jungla, flora si vegetatie luxurianta. Trebuia sa pasim cu grija din cauza morenelor, niste bolovani uriasi printre care serpuieste cararea cât de cât amenajata, fara de care niciun pas n-ar fi fost posibil. Cât am umblat prin Tyrona Park a trebuit ca la fiecare câtiva metri sa fim atenti si sa pasim peste coloanele lungi de termite rosii ce târasc peste tot in jungla frunze verzi farâmitate, pe care le duc in spinare pe carari batatorite pâna sus in copaci, unde au niste musuroaie-stup imense, negre, legate cu mestesug de trunchiuri si ramuri, unele vechi de peste o suta de ani. Orase furnicare in permanenta renovare, cu civilizatia lor egala in timp, neinteresata de schimbari si de progres, in acelasi ritm si orânduire de milioane de ani. Daca sunt pe pamânt fiinte mult mai numeroase ca oamenii, acelea sunt furnicile si termitele, cu orasele si coloniile lor imuabile.
E greu, aproape imposibil sa le ocolesti si le accepti resemnat muscaturile, pentru ca trebuie sa te uiti si in sus spre acoperisul junglei, de unde niste maimute foarte mici, cu fete albe de extraterestri, te privesc curioase. Sopârlele verzi si albastre sar de peste tot, asa ca renuntam aproape instictiv sa ne ferim de serpii care stim ca exista, teoretic, dar pe care e imposibil sa-i vezi din cauza paienjenisului de liane care incolacesc totul si care pot imita orice. Fara macete nu ai putea face niciun pas lateral, dar nici nu vrem s-o facem, si nici nu avem macete. Morenele sunt niste bolovani uriasi aproape albi, rotunjiti de timp, care par niste oua uriase scuipate din burta Terrei intr-un moment de furie fertila. Au fost carati la vale pâna in ocean la sfârsitul ultimei galciatiuni, când au aparut in zona, ca din cer, primii oameni. Mai sus, spre munte, locuiesc triburi de indieni Tayrona sau Kingui, care, desi sunt lasati in pace, nu mai pot trai in voie odata ce au intrat in contact cu lumea termitica a oamenilor civilizati.
Ajungem pe un vârf de unde vedem in sfârsit oceanul si prima plaja, de pe care nu de mult plecau spre America de Nord ambarcatiuni pline cu tone de cocaina. Toata zona a fost pâna nu cu mult timp in urma câmpul unui lung razboi civil de gherila, si locul din care ambele tabere faceau rost de bani, din traficul de droguri. Citisem inainte de-a pleca din New York ca din 2003, când fusesera 2300 de rapiri in zona, numarul acestora scazuse puternic pâna in 2011, când disparusera doar 20 de persoane! Pe cararile din jungla nici armata, nici politie. La prima plaja pe care coborâm, un afis care ne avertizeaza ca nu e bine sa ne aruncam in apa – desi tare ne vine! –, pentru ca, in ultimi ani, 200 de persoane au murit inecate, luate de curentii puternici.
Pe drum câtiva tineri barbosi care vorbesc hibru, israelieni abia scapati din armata, care vin si stau in zona cu lunile, relaxându-se, bând bere ieftina si fumând marijuana, care creste mai mult sau mai putin salbatic in jur. Trecem de doua plaje de vis, care apar brusc dintre morene si palmieri, si care te roaga sa te arunci in apa, dar afisele cu numarul, ce-i drept in scadere, al celor care au fost inghititi de valuri ne opresc. Ajunsi uzi si obositi la Areciffes, ne salta inima la vederea „colibei“ elegante pe care reusim s-o inchiriem. Hamacuri, paturi bune, o baie care are pâna si bideu si curent electric, de la lasarea intunericului pâna dimineata. In jur câteva corturi si un adapost de hamacuri cu pânza in jur, unde noaptea apar tineri si tinere despre care nu-mi pot imagina cum au auzit de locul asta.
Viata cocotiera
Perioada care a urmat m-a convins ca as putea sa-mi iau intr-o buna zi lumea in cap si ca as putea sa traiesc foarte simplu, din putin, cu doua rânduri de haine, aproape de natura. Cazusem, ca si ceilalti, intr-o beatitudine neobisnuita, destul de suspecta pentru o persoana venita din New York, care m-a facut sa ma gândesc la malarie, pentru ca noaptea ne muscau fara sa-i simtim niste tântari mici si smecheri. Sau la boala somnului, descrisa de Márquez in „Un veac de singuratate“, când oamenilor le disparea la inceput somnul, de stateau treji si fericiti cu saptamânile, iar mai apoi isi pierdeau treptat memoria, de uitau de toate, pâna trebuia sa scrie pe fiecare obiect ce e si la ce foloseste.
Am umblat de dimineata pâna la caderea intunericului prin jungla, pe plaje salbatice, unde pietrele semanau leit cu uriasele trunchiurile de copaci aduse de ape. Am inotat in locuri in care nu murise nimeni si in care se terminau râuri ce isi schimbau albia si mica lor delta plina de egrete dupa fiecare ploaie. Am stat intinsi pe plaje pe care oceanul aducea tot ce carase, pline de crabi colorati care intra si ies bruc din niste gauri facute in nisip. Vietati ciudate, care vor sa te incerce, sa vada daca mai esti inca viu si adevarat, sau poate esti si tu doar un trunchi aruncat de valuri, si care fug cu sutele de cum iti misti un deget, disparând in gaurile lor, mergând lateral, cum merg crabii. Privind coroanele palmierilor, simteam ca intru treptat intr-o stare de liniste in care aveam o viziune tot mai simpla si mai cocotiera asupra vietii. Când Erik ne hurduca in rabla lui prin jungla, l-am intrebat daca il mai apuca dorul de casa, si mi-a raspuns prompt „never“, asa cum numai un anglo-saxon poate s-o faca. Nu mai plecase niciunde de acolo de treisprezece ani.
Dupa doua zile ne-am prelungit si noi sederea, si, intr-o noapte, stând in hamac si privind cerul plin de stele si de lilieci care prindeau insectele din zbor trecând razant pe lânga capetele noastre, am mai avut strania senzatie ca as putea sa stau oricât acolo fara a ma speria deloc de pierderea binefacatoare a memoriei, care ne dadea evident târcoale. Uitasem de mortgage-uri, de notele de plata, de credit card-uri, de asigurarile de viata si moarte. De sfârsitul lumii. Când am ajuns la El Cabo, cel mai exotic loc de pe planeta care crestea in capul meu, m-am intins pe nisipul dintre cele doua râuri ce se varsau paralel in ocean printre palmieri si mi-am spus ca asa ar trebui sa arate capatul lumii. Pace, putini oameni in jur, frumosi, tineri si foarte fericiti, in ciuda celor trei militari cu mitraliere pe umar care patrulau pe-acolo. Foarte fericiti si ei!
Viata e simpla si frumoasa. Uitasem pâna si cum arat, daca sunt tânar sau batrin, pentru ca nu ma mai durea nici spatele, si nu mai observam nici firele carunte din barba. In ultima noapte am adormit bustean in hamac si am visat ca faceam acasa piftie de Craciun si ca o auzeam cum se intareste. De câte ori facem piftie avem emotii ca nu se va prinde. Am deschis ochii si afara ploua usor peste acoperisul din frunze de palmier. Craciun? Iarna? Frig? Dormi. Aici, in Macondo, e vara mereu, iar timpul curge prin albii mici, pline cu pestisori de aur, iar Márquez e inca in viata.
Am fi putut sa ramânem acolo in nepasare, si poate chiar sa ne deschidem un atelier de alchimie ca batrânul José Aureliano Buendia, dar mi-a revenit memoria si a trebuit sa plecam. Luz Encarnacion, fata de la coliba receptiei, ne-a adus aminte zâmbitoare ca trebuie sa platim si ca poate avem in fundul rucsacilor niste bucati de plastic, numite credit card-uri. I-am dat unul si m-a rugat s-o insotesc pâna pe morena cea mai inalta, aproape de plaja. S-a catarat sprintara pâna sus pe vârful stâncii si a scos din buzunar o masina mica in care a introdus plasticul meu. O priveam speriat, pentru ca de acolo n-avea unde sa se mai duca.  „No se proecupa, Señor! Doar aici am semnal de Internet.“ A ridicat cutia magica in sus cât a putut, apoi s-a ridicat pe vârfuri, cautând undele Internetului ratacite in jungla. A venit o usoara pala de vânt care i-a umflat rochia dezgolindu-i picioarele, ridicând-o câtiva metri in aer, pâna când masinaria a inceput sa tacane si sa-mi tipareasca nota de plata. Am crezut ca va disparea la cer cu credit card-ul meu cu tot, dar a coborât lânga mine si a asteptat senina sa-i semnez pe spatele bonului.  „Cum v-a placut in Columbia, Señor?“

Un comentariu pentru “Columbia, intre razboiul civil si paradisul cocotier”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper