Cinismul istoriei

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Înca un an nou. Încerc si cu acest prilej, dar fara prea mult optimism, sa privesc partea plina a paharului. Sa ma bucur, adica, de cât a fost în urma, ca si de darul cel mai de pret: fiecare zi ce mi se da, fiecare rând  pe care pot sa-l mai scriu. Acestor satisfactii le-as adauga înca una : publicatia noastra – „Cultura“  – a intrat în al optulea an al existentei sale, reusind sa depaseasca nu putine momente îngrozitor de dificile, în care atât de frecvent pomenita dilema hamletiana înclina spre a nu fi. Sigur, n-am simtit prea intens solidaritatea celor care cred în valorile acestei tari si în puterea ei de a renaste, ci, mai ales, ura diversilor sconcsi culturali si politici pe  care numele etniei noastre îi deranjeaza din ce în ce mai mult, dar nu ne-am mirat.

Ticalosirea, atacul asupra valorilor a început demult de tot, imediat dupa razboi, iar Revolutia n-a facut decât sa desavârseasca acest proces despre care nu vom înceta sa vorbim.  Si sa ne uimim, totodata, de lipsa totala de imaginatie a celor ce sunt incapabili sa fie altceva în afara de slugi. Înainte de Revolutie nu exista vina mai mare decât aceea prin care îti atrageai acuzatia de antisovietism si, mai apoi, de anticomunism. Acum, când lumina vine de la Apus, a fi antioccidental si antiamerican sunt învinuiri la fel de grave, dar, spre sansa noastra, ele nu sunt deocamdata pedepsite, în buna traditie de dupa razboi. Cât despre „Cultura“, nu stiu cât vom putea rezista, dar înainte de orice ma simt obligat sa le multumesc colaboratorilor pe care nu-i putem rasplati, sponsorilor care, în acest moment de puternica dominatie a prostiei si lichelismului continua sa ne ajute în masura posibilului si, fireste,  cititorilor nostri consecventi pe care, parafrazând-l pe Malraux, îi putem asigura ca ori vom fi cum am fost pâna acum, ori nu vom fi deloc. Odata cu alegerile, a început sa-si faca loc, deocamdata cu timiditate, un cuvânt strain lumii politice românesti: „normalitate“. Sigur, noul guvern dispune de  foarte multa putere, doua treimi din Parlament sunt o forta, dar, cu toate astea, în ciuda parerii unor optimisti, drumul pâna la normalitate este foarte lung. Va dura chiar câteva generatii, si el începe prin educatie si  sanatate. Iar daca treci în revista  zecile de spitale desfiintate, cele doua mii de scoli, de asemenea desfiintate, zecile de mii de copii abandonati sau ignorati prin diverse canale, gari sau cu parintii plecati în  strainatate si pensionarii flamânzi si umiliti, nu ai încotro, esti obligat sa te  gândesti cu groaza la viitorul tarii si la lichelele care, ca si înainte de razboi, o împart si o despart, deocamdata  doar pe hârtie. Nu le vad pe toate în negru, cum mi s-a reprosat, dar câta vreme niste activisti inculti si agresivi au fost înlocuiti de alti activisti, la fel de inculti, nu te poti astepta la mari reforme. Sigur, scriu ce cred ca trebuie neaparat scris, asa vad si asa simt, nu cer nimanui sa-mi dea dreptate sau sa ma urmeze, dar  întâmplarile cu care s-a încheiat un an sau cele cu care a început altul, spun acelasi lucru: o tara în deriva, în care foamea, ura si agresivitatea îi dicteaza faptele. Mentalitatea de lagar dominanta în ultimul deceniu sub Ceausescu este tot mai evidenta: fiecare se salveaza cum poate într-o lume salbaticita, fara justitie, fara morala, ordine si mila pentru celalalt. Nu pot uita scandalul de la Pitesti în jurul celor 30 de lei pe care trebuia sa-i primeasca pensionarii sau disperatii ori inconstientii care au platit cu viata imprudenta de a cauta fier vechi într-o mina dezafectata din Baia Mare, fosta mina a lui Alexiu Pocol din Valea Borcutului, iar apoi a Societatii Aurum,  din ceea ce, odinioara, se numise Societatea Minera Sasar. Din tot ce a fost cândva au mai ramas legendele si, în memoria celor de vârsta mea, tacerea apasatoare, de mormânt, a celor ce se îndreptau spre abataje terorizati de sentimentul ca drumul respectiv ar putea fi ultimul. „În mina Dumnezeu cu noi,/ Afara lipsuri si nevoi“, spunea „Imnul minerilor“. Aur si moarte – doua cuvinte care, în acel perimetru, nu puteau fi despartite. Nu stiu de ce sau poate ca asa mi s-a parut mie, înmormântarile aveau loc spre seara: fanfara minerilor, popa, sicriul, iar apoi vaduva, foarte tânara, alaturi de numerosii ei copii, urmati de cei ce nu peste mult aveau sa fie însotiti de aceeasi fanfara a carei tânguire a ramas probabil în memoria brazilor saditi odata în curtea bisericii greco-catolice si a ruinelor fostului castel al celui ce le-a ridicat si a contribuit la dezvoltarea mineritului în zona: Alexiu Pocol de Lozna Mare. Fiu de cântaret bisericesc dintr-un sat salajan, a urmat „Preparandia“ din Gherla si, astfel, a ajuns primul învatator român la o scoala deschisa în 1892,  în acest cartier al Baii Mari. Cautarea aurului a facut-o cu bani împrumutati de la diverse banci si, asa cum spune legenda, tocmai când esecul îsi arata fata sa cea mai urâta, iar funia urma sa-i întâlneasca gâtul, un miner din echipa lui de cautatori i-a adus o bucata de aur nativ în greutate de 75 de kilograme, care, fireste, i-a schimbat cursul vietii: le-a restituit banii celor care l-au împrumutat, intrând calare în principalul restaurant al orasului unde era asteptat. Iar prin casatoria cu vaduva Maria Muresan, Maria de Buteasa dupa înnobilare, Alexiu Pocol a devenit stapânul  minelor si al unui perimetru aurifer foarte bogat. Dupa construirea castelului, azi o ruina ca atâtea altele, a cerut aprobarea împaratului Franz Ioszef sa-si pardoseasca sufrageria cu coroane de aur. Si, pentru ca nu putea sa-i permita sa calce pe chipul sau, împaratul i-a aprobat totusi proiectul, cu conditia sa puna banii în dunga. Mai târziu, Alexiu Pocol a ajuns primarul orasului Baia Mare, s-a întâlnit cu mari somitati din Vechiul Regat, bunaoara, cu Iorga, Duiliu Zamfirescu si Tache Ionescu, a donat  trei kilograme si jumatate de aur pentru coroana Reginei Maria, dupa care, prins de nebunia jocurilor de noroc din cazinourile vieneze, si-a pierdut minele în favoarea unui elvetian, rãmânând în cele din  urma la mila fostilor sai prieteni alaturi de care facuse explorarile. Dupa cum vedem, Dumnezeu le-a dat românilor multe bogatii pe care, însa, le folosesc altii, si multa minte, atâta doar ca, vorba localnicilor, „nu-i toata buna!“. Astazi, numele i-l mai pastreaza doar un lac marunt, Balta lui Pocol, nu departe de ceea ce odinioara se numea Casa Tâlharilor. Minele s-au închis, au ramas doar legendele. Din ele lipsesc sutele de mineri morti în accidente ori de silicoza, dar si vagonetii ce aduceau la lumina „minereu cu sânge“, cum se spunea,  cu alte cuvinte, bizara relatie a oamenilor cu moartea. Ma urmareste si astazi gestul unui om care si-a salvat viata taindu-si cu securea piciorul prins de o coptura, o mare cantitate de minereu care se desprindea din tavanul galeriei. Am adunat, în destui ani, nu numai povestile din adâncul pamântului, ci si pe cele de la suprafata, strabatând la pas dealurile cu vii si castani, de la Castelul lui Pocol pâna departe, sub Gutin, în Cavnic, oprindu-ma deseori la Izvorul Bulzului în apropierea caruia se afla o ciudata excrescenta, de vreo opt metri înaltime, consemnata de harti cu numele ei adevarat: P… Calului. Am mers pe urmele celor care s-au opus colectivizarii. As fi vrut sa-l cunosc pe cel ce vâna activisti ca sa-i potcoveasca si sa-i oblige sa-si manânce carnetele de partid. N-am notat niciodata nume de oameni sau de localitati. Daca nu le puteam face bine celor ce îmi povesteau diverse întâmplari din închisoare, nedreptati flagrante sau amintiri ce meritau retinute, macar sa nu le fac rau. Caci, nu de putine ori, mai ales în ultimul deceniu prerevolutionar, în absenta mea, aveam vizitatori pe seama carora ma distram lasându-le în masina de scris pagini din Ceausescu si, alaturi, volumele sale deschise la diverse capitole. „Vizitatorii“, la rândul lor, îmi întorceau glumele lasându-mi, în camerele de hotel, pe unde ajungeam, câte o cafea aburinda însotita de o urare de bun venit sau de o banala precizare: „Din partea casei“, „casa“ de care receptionerii nu recunosteau ca ar avea habar. Îmi amintesc bine ca prima cafea aburinda ma astepta la un hotel din Valea Jiului, imediat dupa greva din August 1977, ca sa citesc apoi într-un ziar ca as fi avut o întâlnire cu cititorii din Lupeni, Petrosani si Paroseni. Purtam un dialog ciudat, fara cuvinte, dar cu toate ca îmi era frica, stiam ca nu trebuie sa cedez cu niciun pret. M-am speriat cu adevarat abia când mi-au otravit câinii cu valfarina, iar cum aceasta actioneaza asupra capilarelor, distrugându-le, imaginea bietelor mele dalmatiene  ma urmareste si azi. La fel si relatarea – aflata în Dosar – a unuia dintre cei 56 de turnatori, care  transmisese „superiorului“ sau, cu foarte mare precizie, reactiile mele, modul în care receptionasem lovitura. Uneori, ma simteam ca în romanul lui Ray Bradbury, „451 Fahrenheit“, când într-o lume imaginara,  în care de cultura se ocupau pompierii, iar  principalii dusmani  ai guvernatorilor  erau cartile care urmau sa fie arse, un grup de oameni le memorau pentru ca memoria omenirii sa nu se piarda. În ceea ce ma priveste, atât cât mi-a stat în putinta, m-am straduit, la rându-mi, sa tin minte si am reusit în mare masura. Astazi, lucrurile sunt mult mai simple: nu arzi cartile, dar  nu le tiparesti. Si când suntem pe ultimul loc din Europa la tiparituri, când tineretul,  în general, si studentii, în special, prefera tacerea si anonimatul, normalitatea ramâne o dorinta excentrica a celor naivi. Pâna una-alta, sa mori scotând aur sau, umilit, furând fier vechi din fosta mina de aur.

Un comentariu pentru “Cinismul istoriei”

  1. ianuarie 18, 2013 la 2:04 pm

    A scoate aur sau a fura fier
    Deşi nu e totuna,tot se moare
    Dar cine pe acest pământ şi-n cer
    Ne va salva de groaznica tumoare
    E-o întrebare ce ades mi-o pun
    Exasperat de ceea ce se-ntâmplă
    Şi demonu-mi răspunde,la ce bun,
    Mai bine trage-ţi c-un pistol în tâmplă.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper