Asa si-asa

Un articol de STEFAN BAGHIU

Livia Stefan, Re.volver, Editura casa de pariuri literare, Bucuresti, 2012.

Iata un poem de Livia Stefan: „sunt// din ce in ce/ mai frumoasa/ un fior care intuneca/ luna“. Iata câteva versuri dintr-un alt poem de Livia Stefan: „o sa mor citind un sms/ o sa mor intr-o secunda/ fute-ma moarta/ ce cãcat“. Si iata, in fine, un al treilea poem de Livia Stefan: „dragostea mea/ am venit sa imi smulg dintii lânga patul tau/ sa te veghez mai fidel decât moartea/ sa iti apas pe pleoape/ degetele mele vor vedea cu adevarat/ durerea“.
Putem presupune ca Livia Stefan nu ar fi, totusi, un poet care compune intr-o anxietate puerila a influentelor nefaste. Putem presupune ca poemele Liviei Stefan nu ar fi deloc rezultatele naturale ale unei dorinte de a iesi in evidenta cu orice pret (chiar si acela al expresivitatii excesive). Insa, daca facem acest lucru, poemele Liviei Stefan nu mai au, de fapt, nicio scuza. Pentru ca, uneori, câteva tehnici (cam impulsive) de manierizare a poeziei (socul carnalitatii, duritatea sexuala, in disonanta cu lirica expresionismului naiv) joaca cititorului neatent festa originalitatii, a „tonalitatii proprii“, a dezinvolturii si a sigurantei poetice.
Mici schepsisuri
Iata ce spune Octavian Soviany despre acest volum de debut, „re.volver“: „Din acest moment, Livia Stefan va imagina comedii ale mortii, farse thanatice, unde da frâu liber vocatiei sale pentru umorul sinistru si care vor culmina in derizoriul macabru, in bufonada cu iz necrofil si in comicul scatologic, ca in acest cu totul remarcabil poem ce socotesc ca se cuvine citat in intregime: s…t (se citeaza poemul „o sa mor“). Si poate ca tocmai in asemenea compozitii trebuie cautata partea cea mai originala a acestei poete, care incearca adesea sa agreseze orizontul de asteptare al cititorului, provocându-i mici socuri electrice si scrie de multe ori ca si cum ar trage cu revolverul“.
Insa, pentru unii cititori, aceste mici socuri electrice nu sunt decât disonante inutile, ostentatie gratuita in lipsa oricarui talent de a surprinde poezia cu adevarat puternica. Si tentatia cea mai mare in astfel de registre poetice, pe care le si testeaza Livia Stefan, este ambalajul stralucitor. Pentru ca, e adevarat: limbajul dur (in extensia directa a politicii discursive emblematice pentru „generatia 2000“, cum bine observa Cosmin Borza intr-un numar anterior al revistei „Cultura“), imaginarul patologic, schizoid si terifiant sunt puncte pe care se poate miza la nesfârsit pentru obtinerea poeticitatii, insa nu si a poeziei de impact real valoric.
Dar, ca sa revin la Soviany si la analiza „re-volver“-ului, trebuie sa recunosc, eu nu reusesc sa prind „farsele thanatice“ si „umorul sinistru“ despre care vorbeste scriitorul. Livia Stefan nu lasa niciun indiciu clar ca ar fi vorba despre niste „comedii ale mortii“, ba chiar mai mult, ne impune oarecum aerul teatrului brutal conceptual. Nici atitudinea omului bolnav (fizic si mental) nu are cum sa fie oricum o mica satira interumana, un mic joc ironic: „doar iubitul meu arata bine/ sta pe scaunul lui si imi citeste/ poeme/ nici nu stie cât de mult/ ma excita pieptul lui de/ barbat/ când se apleaca/ si imi aranjeaza/ tuburile si perfuzia“. Unde e ironia in carte? E adevarat, sunt mici schepsisuri care pot da impresia unui cinism specific, insa parca prea mult insista Livia Stefan pe registrele expresioniste: „in mine/ traieste un barbat frumos si tânar/ cu tandrete imi atinge cordul/ si delicat imi ciuguleste ficatul/ in mine/ mâinile lui fierbinti/ imi zdrobesc coastele/ cu infinita grija/ in mine/ facem dragoste/ si apoi ma impusca in cap“.
Structuri poetice coafate
Mai interesanta pare a fi „radiografia“ pe care o aplica Marius Surleac poeziei Liviei Stefan: „A doua parte o vad ca pe o derulare intre limite, depasite in aceeasi masura inspre trecut si/ sau viitor. „Zgomotele unei zile insorite“ mizeaza doar pe contrast, efectul fiind asemenea fotografiilor sepia. Personajele se afla pe o curba gaussiana, al carei vârf este atins in final doar de fetita transpusa in prezent sub forma unei reminiscente: „pe strada merge o fetita/ de care nu are grija nimeni“ („privire de ansamblu“); „sa ne tavalim sa propagam ecoul carnii/ sa lasam/ pete de murdarie/ pe care o fetita sa le spele cu clor/ in liniste“ („oamenii fac lucruri“)“. Pentru ca, dincolo de formularile cel putin ciudate din care nu se intelege aproape nimic despre poezia Liviei Stefan („derulare intre limite, depasite in aceeasi masura inspre trecut si/ sau viitor“, „fetita transpusa in prezent sub forma unei reminescente“), partea amuzanta este ca mai singurele calitati ale volumului care reies din toata analiza (desi Surleac incearca foarte meticulos sa forteze o explicatie axiologica) ar fi ca „urmareste un fir logic“, „totul urmeaza acelasi filon de la inceput pâna la sfârsit“ si – atentie! – „sta mult deasupra altor volume de poezie care calca in picioare acelasi drum batatorit de altii inaintea lor“. Câteodata, intentiile cele mai bune pot deveni premisele unei catastrofe analitice, iar asta e exemplul clar.
Care este, de fapt, pericolul care o pândeste permanent pe Livia Stefan? Excesul de bricolaj expresiv si lipsa autenticitatii. In loc sa demareze in forta si sa construiasca intr-o maniera personala, autoarea decide sa devina o manierista a expresivitatii si a structurilor poetice coafate. Adica, solutia pe care o alege este aceea de a construi portretul unei maniace, când isterice, când sedate, personaj cu totul necredibil in toata debandada expresionista: „am separat azi// carnea sângele inima dintii/ o jumatate de corp intreg pe un scaunel/ o jumatate de corp intreg pe alt scaunel/ si am râs ca o curva nebuna“, „o vrabie se spala in nisip si e fericita/ de ce vreau sa o strâng de gât/ de ce vreau sa o strâng de gât/ de ce vreau sa o strâng de gât“. Iar când cititorul poate sa respire usurat ca a scapat de invazia organica, apar momentele de lirica expansiv-naiva: „suntem scâncetul unui bebelus/ mâncat de sobolani in tomberon“, „dupa usa deschisa/ tu respiri/ cum resira nisipul“, „traiesc in giurgiu/ orasul in care oamenii/ latra mai tare decât câinii“.
Insa poezia Liviei Stefan pare sa aiba si o explicatie: s-a tot spus (si Felix Nicolau insita pe coperta a patra) ca poeta s-a lasat greu convinsa sa publice volumul. Adica poemele sunt un fel de antologie de debut, câteva texte adunate si propuse spre publicare. Nu e astfel de mirare (si acum, desi va putea parea ca incerc s-o dreg, trebuie sa mentionez ca Livia Stefan are câteva momente chiar reusite), poeme precum „sa treci prin giurgiu“, „poem de dragoste“, „the chills in your spine are, oh, so sweet“ poarta atmosfera debutului reusit. Pe astfel de poeme, cred, ar fi trebuit sa mizeze Livia Stefan, nu pe sufocarea cu expresionism intârziat, nu pe atitudinea dura si ostila a „re.volver“-ului în ansamblu. Astfel, poezia Liviei Stefan ramâne una neclara. Pentru ca, dupa lectura volumului, cititorul este pus in situatia incomoda de a-si raspunde la o intrebare: care e specificul poeziei ei? Duritatea, excesul de ostentatie si figurativul carnal? Sau eleganta unor versuri de genul „acum ca frumusetea noastra a imbatrânit/ si nu mai exista decât sfârsit/ leganam pe picioare tot trupul gol/ al micutei dureri/ nascute de noi/ cândva impreuna/ acest copil handicapat/ cu care ne descurcam din ce in ce mai greu/ dar gata/ acum ne-am linistit“?
Si, pentru ca totul e atât de neclar inca in volumul Liviei Stefan si pentru ca – mai in gluma, mai in serios, intorcând vorba lui Marius Surleac – acesta nu depaseste cu nimic volume „care calca in picioare acelasi drum batatorit de altii inaintea lor“, „re.volver“ ramâne un volum-test. Un esec pentru „douamiismul“ intârziat (ca sa mai restrâng zonele de influenta) pe care il incearca Livia Stefan, dar in acelasi timp o sansa de a invata dintr-un debut ratat. Zilele n-au intrat insa in sac. Exista sanse sa scape de stridentele schizo si atitudinea macabra care – devine tot mai clar – nu mai pot functiona in poezie decât pentru o nisa a nostalgicilor visceralitatii fortate si ai ostentatiei.

Un comentariu pentru “Asa si-asa”

  1. ianuarie 17, 2013 la 11:43 am

    Ce om rau esteti!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper