Afinitati si rezonante

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Ioan Adam, autor cu o bogata si variata fisa bibliografica – 11 volume de studii, eseuri, cronici, mai multe antologii si editii critice, în primul rând cea a operei lui Duiliu Zamfirescu – îsi reitereaza o parte din textele publicate de-a lungul a peste trei decenii în doua mari cotidiene si în cele mai importante reviste literare si culturale, grupându-le într-o carte aparuta recent la Editura Bibliotheca din Târgoviste, intitulata „Afinitati selective“, parafraza cu tâlc a binecunoscutei sintagme de sorginte goetheana, via Tudor Vianu. Daca as lua în considerare numai cuvântul „selective“, poate i-as reprosa ca unor autori si cartilor lor le-a acordat o prea mare atentie, de vreme ce si eu sunt adeptul principiului enuntat într-o confesiune a sa de pe coperta a patra a cartii: „A practica exercitiul critic înseamna a distinge, a separa, a alege. Scurt spus, a selecta“. Substantivul „afinitati“ ma opreste însa de la un astfel de repros, atât timp cât afinitatile, ca si gusturile, nu se discuta chiar si atunci când e vorba de exercitiul critic. Ioan Adam însusi îmi da o replica avant la lettre: „Din cele câteva sute, poate o mie, de studii, eseuri, recenzii pe care le-am publicat am ales aici doar câteva zeci. În selectarea lor am vadit, cum ar fi zis Perpessicius, o «partialitate plina de dragoste»“.
Deoarece prima sectiune a volumului – „Zamfiresciana“ – contine în cea mai mare parte a ei eseul de istorie culturala „Duiliu Zamfirescu «guvernator» al Basarabiei“„ la care m-am referit aici nu demult, când a aparut editia „Duiliu Zamfirescu. În Basarabia“, realizata de Ioan Adam si prefatata de amintitul eseu, am în vedere în aceste însemnari celelalte doua capitole ale volumului de fata: „Planeta criticilor“ si „Rezonante si inductii“. Cu atât mai mult cu cât îmi este foarte placuta reîntâlnirea si în aceasta forma cu cronicarul, criticul de întâmpinare Ioan Adam, un subtil analist si diagnostician, un comentator capabil sa patrunda si dincolo de fiinta „de hârtie“ a autorului operei despre care scrie pentru a depista figura în filigran a omului, careia bunul psiholog si finul portretist îi traseaza conturul cu o pregnanta expresivitate. Textele din „Afinitati selective“, desi scrise la diferite vârste ale lecturii si în momente diferite ale vietii culturale si social-politice românesti vadesc o remarcabila unitate de stil, de atitudine si, într-un sens larg, de metoda. E de observat ca Ioan Adam se numara printre criticii din generatia afirmata în anii ’60 si ‘70 ai secolului trecut care nu au nimic important de retractat. Mi se pare simptomatic din acest punct de vedere faptul ca el tipareste acum într-o carte texte publicate cu zeci de ani în urma inclusiv în ziare ca „Scânteia“, oficiosul Partidului Comunist Român, sau „Scânteia tineretului“, oficiosul UTC, la care a si lucrat ca redactor. Si bine face. Sunt texte de o tinuta profesionala si morala ireprosabila. Ele documenteaza asupra vietii literare din deceniile antedecembriste si legitimeaza o data în plus un critic care si-a respectat vocatia.
Spre deosebire de alti critici din generatia sa, Ioan Adam nu s-a limitat, nu s-a „specializat“ într-un anume gen literar. Si-a pastrat mereu proaspata curiozitatea de cititor profesionist polivalent. O marturisire în acest sens mi se pare definitorie în ceea ce-l priveste: „Poezia, proza, teatrul, critica si istoria literara, istoria si alte domenii pe care nu le mai enumer aici m-au atras deopotriva. Cu anii mi-am slefuit talentul de cititor. Nu mai citesc carti proaste. Nu ma intereseaza ecarisajul literar. Sa-l faca altii, carora li se pare ca timpul mai are rabdare. Nu mai scriu decât despre carti care mi-au placut, m-au pus pe gânduri, m-au incitat“. Sa-l aiba oare în minte Ioan Adam, când vorbeste de ecarisaj literar, pe Alex Stefanescu?! Tot ce se poate. Oricum, în 1981, când acestuia îi aparea a doua carte – „Jurnal de critic“, evidentiind câteva din calitatile ce atestau talentul autorului, Ioan Adam observa totodata: „Alex Stefanescu nu e un critic dintre cei previzibili, vreau sa spun ca gustul sau face uimitoare robinsonade. Cine îndreapta «un deget rechizitorial» spre greselile lui Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Horia Badescu, Mircea Horia Simionescu, Laurentiu Ulici, minimalizând astfel copilareste valori constituite si recunoscute, dar rezerva fraze melifere pentru Arthur Porumboiu, Marin Porumbescu, N.D. Carpen si Emil Ghitulescu, e, negresit, un original“. Alaturarea, ca o ironie, ma îndoiesc ca involuntara, Porumboiu-Porumbescu e de tot hazul. Dar de retinut sunt cuvintele „copilareste“ si „original“. Criticul a vazut bine. A fost confirmat de evolutia ulterioara a „eternului adolescent“ care avea sa scrie si o istorie a literaturii române de la 1941, unde o lasase Calinescu, pâna în prezent, lucrare vehement contestata dar si laudata, impresionanta ca obiect date fiind dimensiunile si iconografia ce amintesc cumva de monumentul calinescian. Show-ul mediatic provocat la aparitie – s-ar zice, la o privire superficiala, tot în linie calinesciana – s-a stins repede, ca un foc de paie. O dovada în plus, desi superflua, ca G. Calinescu e din ce în ce mai mult, cu trecerea vremii, nu doar imposibil de continuat, dar mai ales imposibil de ajuns. El e mereu undeva în viitor. Cine alearga dupa Calinescu risca sa sucombe mult înainte de a-l ajunge. Încât, parafrazând un celebru vers al lui Beniuc, urmasii „divinului“ s-ar putea resemna fara sa le fie jena: „Pe Calinescu, noi, criticii români, tineri sau batrâni, zadarnic încercam nu-l vom ajunge!“.
Ioan Adam a intuit bine si evolutia unor poeti si prozatori tineri sau înca tineri, dar pe deplin afirmati, la data/datele când i-a „întâmpinat“. Un portret al lui Adrian Paunescu este unul dintre multele exemple: „Antologata, lirica paunesciana este exceptionala, dar are frumusetea dramatica a catedralelor pustiite, reduse la pura arhitectonica. Totalizata, imaginea ei e indecisa, minata de o rumoare confuza, din care sunetul marii poezii se aude stins, înfundat, ca dangatul de clopot dintr-o catedrala scufundata. Constient el însusi de aceasta antinomie, poetul cauta de la o vreme o iesire ce i se apropie si i se refuza concomitent. Antologiile (confesii implicite!) încearca sa introduca o ordine în aceasta Amazonie luxurianta, fie sistematizând-o prin prisma exceptiilor biografice («Viata de exceptii»), fie înscenând o ruptura radicala cu trecutul, o schimbare la fata indirect proclamata („Poezii de pâna azi“). Presiunea antecedentelor fiind enorma, renaste mereu „haosul“ initial. Metamorfoza, câta este, sta întreaga la nivelul atitudinii, al perspectivei existentiale ce limiteaza energetismul, vitalitatea, orgoliul «ultrasentimentelor»“.
Dincolo de limbajul cam prea… luxuriant, este aici un profil în esenta recognoscibil si astazi, dupa 31 de ani de când Ioan Adam l-a conturat si când Adrian Paunescu, iesit în urma cu doi ani din scena vietii, incontestabil un mare poet, si-a încheiat opera (dar, as întreba morometian, oare si-a încheiat-o?).
Lui Ioan Adam îi reusesc de minune si portretele unor autori nu neaparat minori, dar, oricum, cu o mai redusa notorietate. Unul dintre ele este cel al lui Florentin Popescu, intitulat pe buna dreptate „Prodigiosul Florentin“, fiind vorba de autorul a nu mai putin de 60 de carti aparute pâna la data (iunie 2011) când Ioan Adam scria acest text. Colegul sau de facultate tocmai publicase volumul „Noi portrete în penita“ în care, observa Ioan Adam, „Câteodata n-are la îndemâna penite Klaps sau Reddys si foloseste pana de gâsca taiata inabil ce lasa pe hârtie urme mari uleioase“. Industriosul autor devine sub penita Klaps a lui Ioan Adam un personaj, demn de pana unui prozator. Reproduc un fragment dintr-o evocare de un cuceritor umor: „Florentin, becher rodat, trebuia sa se însoare în sfârsit, dar aflase ca nasul sau, spiritualul poet Titus Vâjeu, nu era cununat religios. Sfânta taina a casatoriei nu era deci «primita»! Nedelicat (din inocenta!) cu nasul, Florentin da de înteles ca acesta si-ar fi temut functia de la Radio daca s-ar fi aflat ca si-a pus pirostriile cu popa. Nasul, însurat civil de 20 de ani, nu trecuse pe lânga altar din doua cauze. Prima ar fi ca la 20 de ani, când sângele da în clocot, nu prea te gândesti la «pragmatica sanctiune» a preotului. În plus, pe atunci, ca sa citez titlul unei carti a lui Titus Vâjeu, aproape toata lumea practica «deplasarea spre rosu». A doua ar fi ca nasul nasului (un poet de controversata memorie nu demult plecat dintre noi) îsi temea el postul de sef al unei reviste pentru copii. Asa ca eu si sotia mea, Geta (cununati religios din 1973), a trebuit sa reparam tardiv aceasta hiba. L-am adus pe parintele Stefan din Maia, de pe lânga Fierbinti, si încuiati în casa lui Titus (ne temeam sa nu vina V…, «ceistul», un ofiter de aviatie cu atributii «specifice»), am început sa ne învârtim în jurul mesei. Era un spectacol ce ne amuza grozav: mirele încaruntit si pornit odinioara spre rotunjimile pântecului îsi purta coroana de voievod, mireasa si martorii ne-am strâns buzele pentru a nu bufni în râs când dintr-un colt al încaperii l-am auzit pe mirele in spe, Florentin, care, descult – nu voia sa „întineze“ covoarele nasului – slomnea teribil de fals axionul „Isaiia dantuieste“ si da raspunsurile cu o perfecta cunostinta a textului sacru. (Mi-a spus dupa aia ca e baiat de crâsnic). Evoluam ca francezii din Avignon tous en rond când a sunat cineva la usa si a trebuit sa renuntam rapid la recuzita: nu era Securitatea, ci vecinul de jos, alarmat de o scurgere de apa. Râdeti? Acum va da mâna…“ (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper