Afinitati si rezonante (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În prima parte a acestui comentariu privind volumul „Afinitati selective“ al lui Ioan Adam remarcam ca ori de câte ori scrie despre o carte criticul încearca si de obicei îi reuseste si un portret al autorului, fie si în câteva linii, bazat nu doar pe cartea analizata, ci si pe alte aspecte ale scrisului si persoanei sau, ma rog, personalitatii acestuia. M-am referit deja la profilul pe care i-l schiteaza lui Adrian Paunescu. Un profil trasat cu mâna sigura la finele anilor ’70 din care as mai retine o trasatura care atesta acum, în posteritatea celui mai bacovian poet român, cât de bine l-a receptat si l-a definit atunci Ioan Adam: „Rastignit pe crucea contrariilor, Paunescu e o constiinta divizata, un autor si un herald tragic în acelasi timp“. Acelasi bun ochi critic functioneaza si în cazul optzecistului numarul unu Mircea Cartarescu, al carui volum „Faruri, vitrine, fotografii“ îi revela lui Ioan Adam „o mare vocatie lirica, un spirit scindat între tragism si ironie“. Daca în asemenea texte se ilustreaza, asa-zicând, criticul estet, în alte comentarii prioritate are istoricul literar si filologul. De o analiza „la sânge“ beneficiaza (iar aici, fiind vorba de o lucrare prin definitie perfectibila, verbul mi se pare cum nu se poate mai potrivit) „Dictionarul biografic al literaturii române“ (Paralela 45, 2006) pe care îl datoram lui Aurel Sasu. Ioan Adam apreciaza cum se cuvine calitatea monumentalei opere lexicografice, însumând 2.301 de nume, meritele incontestabile ale infatigabilului si tenacelui cercetator si universitar clujean, dar, totodata, semnaleaza, amendeaza scaparile, lacunele, chiar daca pâna la un punct inerente, ca si „tratamentele“ nedrepte sau unele abateri de la regulile impuse de conditia unui dictionar care „e totusi un ghid, nu un oracol pithiac!“. Neiertator este criticul cu erorile de documentare. Un exemplu: „refuznicul“ sau „refuznica“ Ana Selejan nu a realizat cu a sa „Retorica a vulnerabilitatii“ – „o sinteza documentara consacrata literaturii epocii comuniste“, cum se afirma în Dictionarul Sasu, „ci o monografie închinata sotului sau, poetul Radu Selejan“. Ceea ce, as zice, nu e deloc de neglijat, caci, nu-i asa?, iubirea e un lucru foarte mare, dar nu asta era „în chestie“. În chestia comunismului… Ioan Adam descopera si alte vicii de care se resimt acut articolele semnate de unii colaboratori la impunatoarea lucrare, documentarea superficiala fiind doar unul, dar cel mai important dintre ele. Autorii ar trebui sa tina seama la o eventuala noua editie revazuta si adaugita a Dictionarului Sasu si de aceasta observatie: „Selective, exagerat selective sunt (sub)capitolele rezervate referintelor critice. Cu putine exceptii, apar mereu aceiasi si aceiasi comentatori, aceleasi si aceleasi reviste (ziarele, în care au scris cronici critici importanti, din toate generatiile, sunt ignorate metodic)“.
Am citit cu interes sporit comentariul lui Ioan Adam la biografia pe care Ion Balu i-a consacrat-o lui G. Calinescu, la aparitia acesteia, în urma cu 30 de ani. Criticul subliniaza meritele lui Ion Balu, autorul si al unei temeinice „Biobibliografii“ Calinescu (1975), lucrare din categoria celor ce a necesitat o migaloasa si îndelungata munca de cercetare, ca si al unui eseu despre etapele creatiei calinesciene. Biografia marelui biograf al lui Eminescu si Creanga vadeste o privire calma, comprehensiva, echilibrata a personalitatii tumultuoase a lui Calinescu, cum observa Ioan Adam: „“Viata lui Calinescu“ nu e o hagiografie, un tipat extatic prelungit, ci mai degraba o rezumare lucida, scrutatoare a firului unei existente, contemplata în datele sale reale. Biograful a citit, e vizibil, tot ce s-a scris despre viata si opera lui G. Calinescu (o marturiseste de altfel si singur, cu o nota de simpatica infatuare), a sorbit lacom din toate izvoarele documentare. Atâta n-ar fi fost, desigur, de ajuns, daca în succesiunea în sine indiferenta a faptelor n-ar fi inculcat un sens, o viziune ostila exaltarii gratuite. Omagiul cel mai sincer ce poate fi adus unui autor este întelegerea, iar Ion Balu da în aceasta privinta semne de comprehensiune obiectiva. Fraza lui e calma, banala, economicoasa, fara tensiuni superficiale, fraza de romancier versat, care stie sa impresioneze prin severitatea constructiei, nu prin fade artificii stilistice. Ca Asmodeu, biograful patrunde pretutindeni, „stie“ tot, surâde admirativ ironic, complezent, mustra din priviri, dupa cum e cazul, noteaza fidel reactiile eroului sau, explica doctoral (uneori într-un limbaj psihiatric dezolant), sugerând, cu necenzurata satisfactie, dedesubturi nebanuite la prima vedere. Rezulta de aici un Calinescu mai curând terestru, un ins dilematic si iritabil, capricios si instabil, tandru si agresiv, sincer si „jucat“, asadar un personaj „viu“ si imprevizibil, pe care montajul documentar ingenios îl face credibil“. Mai rezulta însa ceva din lectura cartii lui Ion Balu si din cea a cronicii lui Ioan Adam. Ceva ce nici macar nu ne surprinde. Si anume ca îti trebuie mult curaj sa te confrunti ca biograf (subliniez: ca biograf) cu un personaj atât de complex. Iar din aceasta confruntare Ion Balu a iesit destul de bine. Dar e limpede ca o biografie pe masura staturii lui Calinescu înca nu avem si nici nu prea vad cine s-ar putea învrednici de ea. Pentru asta ar fi nevoie de un biograf cu forta epica a unui Henri Troyat sau… a unui alt Calinescu. De unde sa-i luam?!
Nu lipsesc din sumarul volumului „Afinitati selective“ nici comentarii la carti de publicistica sau memorialistica. Unul dintre acestea are ca subiect volumul „Sertarul Scriitorului Român“ al lui Daniel Cristea-Enache, volum cuprinzând „dialoguri pe hârtie“ realizate de cel ce a debutat în 2001 cu „un „Concert de deschidere“ echivalent cu un amplu recital de virtuozitate“. Critic prin excelenta de întâmpinare, interpretul concertului „a învatat de timpuriu arta adecvarii, a situarii decisive „în chestiune“, refuzând din instinct divagatiile erudite, ocolurile impresioniste“ si compunând „o rapsodie critica a contemporaneitatii literare“. Daniel Cristea-Enache este, în perceptia lui Ioan Adam, „un orgolios motivat intelectual“, trasatura, cred, definitorie a portretului moral-psihologic al mai tânarului confrate. Definitorie si mai mult decât laudabila, fiindca, într-adevar, „de modestia celor inteligenti profita prostii“, cum afirma pe buna dreptate Ioan Adam.
Cu o participare deosebita, nu numai intelectuala, ci si emotionala, criticul scrie despre volumul „Pe muchie de hârtie“ al Magdei Ursache, o campioana a exercitiilor de „memorie corecta“. Ioan Adam pare sa se contamineze benefic de verva si stilul cu accente pamfletare din acest „excurs de patologie literara“ al eseistei. El admira „tensiunea pamfletara, violenta stilizata a verbului sau vitriolant…, logica, puterea de a aduna într-un tablou întunecat, dar coerent, fatetele haosului imediat, cu vârtoase radacini în trecut“. Un tablou populat de multi slujbasi ai contraculturii, de neokominternisti care si-au facut din miturile românesti întemeietoare, dar si din cele ale umanitatii, tinte în care trag când si cum pot. Spirit polemic de o tinuta ireprosabila, pe Ioan Adam îl indigneaza de aceasta data profund prestatia unei asa-zise scriitoare, „noua Passionaria a globalismului“, si ea o campioana, dar a recitirii dramatice din unghiul „derapajelor sexuale“ a „Noului Testament“. Da, poate ati ghicit, este vorba de Alina Mungiu, despre care tot Magda Ursache scria nu demult ca calca (las intentionat cacofonia) în ridicol. Ioan Adam este mult mai sever decât Magda Ursache: „Literatura acestei «doamne» nu e doar scandaloasa – deci n-as amenda-o pentru încalcarea tabu-urilor, pentru ateismul bolsevic cu masca occidentala – ci e pur si simplu proasta, un conspect trudnic al locurilor comune din dramaturgia «de dincolo»“.
Sub titlul „Istorii, istorii, accidente“, criticul îi creioneaza un profil nu tocmai luminos si lui Neagu Djuvara – „povestitor înnascut, mai apropiat de sarmul epic al Seherezadei decât de discursul metodic al istoricului care ar vrea sa fie“. Sintagma „povestitor înnascut“, de o fina ironie, caracterizeaza în acest caz un fictionar ce poate fi si fermecator atunci când nu fictioneaza istoria româneasca si nu numai. În „Amintiri din pribegie“, simpaticul „peregrin“ pe trei continente este la el acasa. Povesteste, iar noi, chiar si cei ce nu mai suntem tineri, îl ascultam ca pe un bunic care a vazut si a trait multe, chiar daca nu avem cum verifica veridicitatea celor rememorate. Ioan Adam observa însa corect ca ceea ce displace în povestile lui Neagu Djuvara „este avansul pe care-l ia „istoricul“ în detrimentul memorialistului, pasul înainte al „boierului“ scortos în dauna omului de lume flexibil si curtenitor“. Istoricul risca, astfel, de multe ori, îmi pare rau sa o spun, figura de manelist în materie, chiar daca cu staif „boieresc“. Este suficient sa citesti riguros documentatele precizari, corecturi, puneri la punct ale lui Ioan Adam privind anumite evenimente si personalitati istorice la care se refera adeseori cu nepermisa lejeritate nonagenarul purtat pe la toate televiziunile, radiourile, sindrofiile „academice“, ca sa te convingi de amatorismul sau gratios. Ma întreb: unde sunt istoricii nostri profesionisti pe care, totusi, îi (mai) avem? Libertatea de a spune prostii, chiar si cu gratie, nu trebuie tolerata! Am în vedere, fireste, un anumit nivel al intolerantei, adica tot gratioasa…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper