Vremurile se schimba. Dar teatrul de copii?

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

„Va multumesc ca mi-ati facut copilaria frumoasa. Datorita dumneavoastra m-am facut actrita.“  Femeia maruntica din fata mea careia ii sunt adresate cuvintele de mai sus le primeste cu multa modestie. Un dop de om, cu fragilitate asumata si o voce inconfundabila: Alexandrina Halic. Replica s-a auzit la sfârsitul uneia dintre conferintele gazduite de Festivalul International al Teatrului de Animatie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“, organizat de Teatrul „Tandarica“, a carui editie a opta s-a incheiat nu de mult. Cealalta protagonista a dialogului a fost Brândusa Zaita Silvestru. Pe cât de rezervata si fragila pare interpreta lui Pinocchio, pe atât de vitala si exploziva este fosta actrita a Teatrului Tandarica. Doua temperamente contrastante care au bucurat milioane de copii. Sala s-a populat cu o multime de absolventi de la clasele Brândusa Zaita Silvestru. O fata isi aduce aminte de laitmotivul orelor de curs si isi imita mucalit profesoara: „Mâna sus! Mâna sus!“.
Minuni din ate colorate
Acestea au fost momentele cele mai calde. Dar festivalul s-a derulat cu o multime de spectacole atât pentru copii, cât si pentru adulti. Unul mai frumos si mai colorat ca altul! Când, la „Pescarul si pestisorul de aur“, regia Magdalena Miteva (Teatrul de Stat de Papusi, Vidin, Bulgaria), cortina se ridica, un „Hiiii!“ general se raspândeste in toata sala. Si apoi: „Maaama, ce frumos!“. Pustiul surprins are dreptate suta la suta. Pe scena aflata in intuneric complet, doua mâini se agita, facând diferite minunatii. Doua marionete din sfori colorate, din cale afara de spectaculoase, iau forma umana pentru a se transforma imediat intr-un cuplu vesnic pus pe harta care repeta, zi de zi, acelasi ritual. Se cearta. El o pupa, ea ii da cu tigaia in cap. El pleaca la pescuit. Mânuite de siluete negre care ramân complet ascunse privirii, cele doua forme din ate colorate ba se intind, ba se scurteaza, pentru ca imediat sa dezvolte relatii, sa danseze si, mai ales, sa produca umor. Efectul e delicios. Formele plutesc suspendate de fire nevazute, transformându-se pe nesimtite dintr-una intr-alta – pestisori, barca, floricele, stelute, casa cu acoperis roz -, cu o ingeniozitate de mai mare dragul.
La fel de colorat a fost si spectacolul din deschiderea festivalului, „Aventurile lui Niels“, regia Yu Molin, scenografia Wang Honggang, Teatrul Beilei, Guangzhou, rezultat al schimburilor culturale pe care Tandarica le face cu un teatru omolog din China. Zece reprezentatii cu „Alice in Tara Minunilor“, productie a românilor, s-au bucurat de succes in China in toamna acestui an, când a debutat programul „Anul dialogului intercultural: Uniunea Europeana-China“. Lor le-au urmat cele zece reprezentatii ale teatrului chinez la Bucuresti.
Pe banda se aud vocile actorilor români de la Tandarica. Artistii chinezi le completeaza cu gesturile si actiunile dictate de poveste. In fundal se zareste un trompe l’oeil, cu un peisaj frumos, de un verde intens. Costumele sunt picturale, in culori vii. Pe capul actritelor stau masti de dimensiuni remarcabile, cu ochi mari, albastri. Ca sa scape de invatatura si de orele plictisitoare de la scoala, Niels, pe care Zâna cea buna, pusa pe administrat lectii, il mareste dintr-odata, pleaca intr-o calatorie (cum altfel, decât) initiatica. La sfârsit, pustiul va fi familiarizat cu notiuni ca solidaritate si prietenie si, nu in ultimul rând, se va intoarce cu drag de invatatura.
In cadrul conferintei sustinute de Stephan Rabl (membru in Comitetul Executiv International ASSITEJ, actor, regizor si director artistic al unor festivaluri de prestigiu din Austria), acesta a adus in discutie experimentele din jurul teatrului care se adreseaza publicului tânar. Profesorul Rabl a mentionat ca nu le preda studentilor la facultate, ci ii invita la teatru, tocmai pentru ca ei sa poata vedea diverse stiluri, sa cunoasca oameni care scriu, danseaza, compun muzica. Sa nu uitam ca vorbim despre teatrul pentru copii si tineret! In opinia profesorului, studentii vor fi astfel mult mai bine pregatiti pentru proiectele interdisciplinare cu dans, muzica sau noile media.
Mai mult, in spatiul de limba germana, domeniul a lasat de mult in urma povestioarele cu tâlc pentru a se deschide subiectelor serioase ca dezvoltarea sexualitatii, drogurile, moartea, sinuciderea. Foarte diferit de temele cu care suntem noi obisnuiti, teatrul de tineret s-a indreptat vertiginos in ultimii ani catre un alt tip de estetica. Azi, copiii se delecteaza cu dans contemporan (culmea e ca par sa-l inteleaga mai bine decât adultii!) si cu tot felul de subiecte moderne ca globalizarea sau diferitele probleme psihologice ale tinerilor, cum ar fi ce se intâmpla când acestia au parinti depresivi sau alcoolici etc. Este un fel de a-i ajuta sa elucideze faptele din societatea contemporana. Texte noi, media de ultima generatie, mixarea actorilor cu adolescenti in acelasi spectacol si multe altele, obisnuite in spectacolele pentru cei mici din Austria, Belgia sau Germania, au parut publicului nostru ca aterizate de pe alta planeta.
„Aleluia!“
Festivalul organizat de Tandarica se acordeaza, insa, incet-incet, cu tendintele teatrului de animatie din lume. Dovada au constituit-o doua spectacole straine, cu o abordare in ton cu epoca. Primul a fost „Aleluia!“ de la Teatrul Batida, Danemarca, text si regie, Soren Ovesen, scenografia Lea Burrows, muzica, Erik K. Christensen & Batida, care s-a adresat unui public de peste treisprezece ani. O farsa despre pacatele capitale ale lumii noastre, lacomie si dezumanizare adusa de corporatii, dar si despre dragoste, ura, invidie si, nu in ultimul rând, omenie. Spectacolul abordeaza discrepantele intre cei lipsiti de sansa si lumea angajatilor bancari („Aleluia“ este tocmai banca la care lucreaza personajele) intr-o montare cu mult umor, energie, muzica, gaguri, plus coregrafie antrenanta. Actorii au machiaje pe intreaga fata intr-o combinatie de alb si ocru, iar costumele pe care le poarta se coloreaza toate in gri sau galben. Look-ul lor modern capteaza ochiul, iar muzica interpretata live, la diferite instrumente, antreneaza publicul de la inceput pâna la sfârsitul spectacolului.
Cum reactioneaza o lume robotizata intru câstig când da de neprevazut? Mai ales daca neprevazutul este chiar viata, in persoana unui nou-nascut lipsit de aparare. O actrita ia un costum si pune pe el un cap dintr-o tesatura, iar pe acesta o peruca. Fata de cei de pe scena, in carne si oase, asemenea aratare va deveni pe data Celalalt. De ce este exclus cel ce nu se conformeaza regulilor sociale rigide, alegându-si propriul modus vivendi, mult mai uman decât al majoritatii? Aceasta este intrebarea prilejuita de noua faptura. Despre asemenea trasaturi ale lumii noastre vorbeste „Aleluia“, cu o tenta deopotriva realista si educativa. Acceptarea Celuilalt, oricât de diferit ar parea, este o tema de care si societatea româneasca ar avea nevoie cu vârf si indesat. Asa ca, exemplul teatrului din Copenhaga s-ar putea dovedi de bun augur.
„Aproape si nu prea“
… sau „Ramânând unul lânga altul“ a fost titlul productiei germane, regia Frank Panhans, scenografia Jan A. Schroeder, muzica Martin Fonfara, Teatrul Grips, Berlin, care s-a adresat copiilor de peste doi ani. Actorii i-au anuntat din capul locului ca nu trebuie sa stea cuminti. Spectacolul se organizeaza in jurul unei stive de cutii din carton pe care cei doi artisti le asaza in te miri câte compozitii de la cub la cochilie de melc. Totul se petrece in acordurile haioase ale unui muzician care cânta live, folosindu-se in special de instrumente de percutie. Actorii improvizeaza la fata locului, aducând mici elemente de circ, chiuie si interactioneaza cu copiii care se distreaza din cale afara. Personajele lor refac ritmul diurn in care zeci de intâmplari se asaza intre copii si adulti, de la trezirea cu ceasul desteptator, urmata de exercitiile de inviorare, pâna la povestea dinainte de somn. Pentru ca totul sa devina familiar pentru copii si identificarea sa se petreaca de la sine, artistii fac mici gesturi recognoscibile din universul cotidian, cum ar fi infasurarea in prosop, masajul de seara etc. Ca spectacolul lor a avut impact asupra celor mici a probat-o, printre altele, momentul de miniviolenta in care, pe nepusa masa, s-a auzit vocea rugatoare a unui copil: „Tati, nu!“. Reflexul desteptat in prichindelul cu pricina de ceea ce vedea pe scena s-a dovedit mai impresionant decât orice forma estetica.
Au fost zece zile de festival, cu peste cincizeci de evenimente, cu spectacole dimineata si seara, lansari de carte, proiectii, workshop-uri, intâlniri intre directorii teatrelor de animatie din tara si câte si mai câte. Animat, colorat, cu oameni, papusi si copii, festivalul a adus ecuatia perfecta pentru bucuria celor mici si mari.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper