Ultimul superstar

Un articol de STEFAN BAGHIU

Mircea Cartarescu, Ochiul caprui al dragostei noastre, Humanitas, Bucuresti, 2012

 

Cu cât Mircea Cartarescu e mai discutat, cu atât este mai greu sa scrii despre literatura lui. Si nu ma refer aici la impedimentele care se nasc din interferentele social-politicului cu literatura, ci exact la dificultatea criticii de a-l mai analiza structural. Pentru ca Mircea Cartarescu este deja cunoscut de toata lumea drept „cel mai mare autor român contemporan“ si oarecum mitizat de piata româneasca de carte. Uneori, discutând despre Cartarescu, te simti la fel de incomod ca atunci când ai fi fost nevoit sa-l aduci între subiectele cronicii de întâmpinare pe Márquez. Si acest lucru e perfect explicabil. Autorul, cum am aflat si de pe semnul de carte pe care editura Humanitas l-a conceput special pentru colectiile sale, a vândut pâna acum în România cinci sute de mii de volume. Mai mult, a devenit aproape singurul scriitor de dupa 1990 cunoscut în toate mediile socialului românesc. Este, cum ar veni, singurul autor român care a supravietuit „mortii literaturii“ sau, într-o nota mai optimista, intrarii ei temporare într-un fel de obscuritate din ce în ce mai acuta. Si e firesc, pentru ca înca din liceu manualele scolare îl înfatiseaza pe autorul „Orbitor“-ului ca pe „mai singurul“ autor român contemporan. Desigur, multe au fost (si vor mai fi înca) discutiile controversate despre afacerile ICR-ului si ale editurii Humanitas cu Mircea Cartarescu si despre felul în care ba nu e cinstit ca un singur autor sa beneficieze de o asa reclama si publicitate, ba cum ca autorul nu-si merita cu adevarat celebritatea, ba cum ca discutiile despre Cartarescu si Nobel sunt supraestimate, însa aceste controverse distrag mult atentia de la literatura pe care Mircea Cartarescu si-a construit imaginea de superstar literar.
Supra-reclama si posteritate
În „Istoria critica a literaturii române“ Nicolae Manolescu observa câteva chestiuni esentiale pentru proza lui Cartarescu: „Exceptând saptamânile revolutionare de dupa decembrie ’89 (care vor reveni în cele mai slabe pagini ale „Orbitorului“, o dovada în plus a incuriozitatii lui Cartarescu fata de întâmplari din afara fiintei lui si, în general, fata de oameni, dupa cum si el însusi o stie foarte bine când îsi defineste, chiar în „Jurnal“, romanul). A avut, de aceea, o presa proasta, acuzat de egocentrism, ca si cum nu tocmai interioritatea ar fi esentiala într-o astfel de scriere“. Ce e drept, afirmatia cum ca ultimul volum al trilogiei „Orbitor“ ar fi cel mai slab a facut cariera. Într-o ancheta a revistei „Corpul T“ (care nu e în niciun caz singura si mai toate au acelasi rezultat), pentru cele mai bune romane ale ultimilor douazeci si doi de ani, majoritatea criticilor si scriitorilor intervievati au plasat „Aripa stânga“ (doar câtiva au luat trilogia pe de-a-ntregul) în topul clasamentului, iar majoritatea argumentelor (invitatii revistei par, mai în gluma, mai în serios, sa se fi vorbit cumva între ei) sunt „universalitatea“ si „unicitatea“ prozei lui Cartarescu. Si e adevarat, ai senzatia ca stai în fata unui autor de talie mondiala. Nu stiu însa cât din aceasta senzatie este meritul direct al scriitorului Mircea Cartarescu si cât este rezultatul unei supra-reclame si a unei hiper-colonizari cartaresciene a locurilor în care literatura poate avea succes la scara larga. Se vorbeste mereu despre o lume a „visului“, Manolescu insista mult în a-l compara pe autorul „Nostalgiei“ cu Pynchon, Borges, Márquez, Cortázar, Proust, Joyce pentru calatoria psiho-somatica postmoderna si oscilatiile permanente între vis si realitate, pentru decupajul realitatii si pentru insertiile de realism magic, lucruri demne de observat pentru un autor care „împrumuta“ (si aici nu sunt caustic, mi se pare ca reuseste sa câstige în autenticitate) imaginarul si expansivitatea sud-americanilor si le transmuta discursului est-european. La fel si în „Ochiul caprui al dragostei noastre“, unde jurnalul se îmbina cu literatura si eseul în maniera testamentara a unui foarte cunoscut volum, „Înainte de tacere“ al lui Sábato. E normal ca Mircea Cartarescu, la fel cum o anunta si jurnalul si proza lui, îsi construieste permanent un scut literar. Putin ostentativ, ce-i drept, însa fara ostentatia lui nu ar mai exista personajul Mircea Cartarescu, atât de discutat si controversat. Îsi alege povestile astfel încât sa spuna, cum bine intuia Manolescu, cine este acest Cartarescu. Pe multi îi va deranja maniera deloc discreta prin care, sub aparenta subtilului si a modestiei, Mircea Cartarescu mai pune o caramida la zidul propriei posteritati: „Ce minunat ar fi sa-mi pot spune macar (si mi-o spun, dar fara nici un pic de convingere): ei, am muncit destul“, „Ma tem ca de-acum încolo nimeni nu va mai locui în carti, asa cum au facut-o generatia mea si cele precedente. Si ca utopia lecturii va ramâne undeva, pe o colina îndepartata, ca un mare labirint ruinat“.
Antologie sapientiala
à la Cartarescu
E foarte ingenioasa maniera în care, dincolo de sprijinul media, el reuseste sa ramâna nu doar un împatimit, ci un profesionist al autoconsacrarii. Si, desi pare ciudat, nu e nimic rau în asta! Pentru ca România are nevoie de astfel de personaje care sa stie sa-si gestioneze imaginea si sa-si si valideze literar celebritatea. Lamentari care vor fi fost citite în „Ruletistul“ si care apar si acum, în 2012 în „Ochiul caprui al dragostei noastre“ (o antologie de eseistica, memorialistica si mici povesti de viata) sunt strategia prin care autorul ramâne fidel unui funambulism literar, între a placea publicului larg (aici ma refer la stilistica „glam“ si discursul dramatic) si a-si mentine statutul de „profesionist al literaturii“ (Nicolae Manolescu): „Parintilor mei li s-a spus ca baiatul le-a murit peste noapte. Dar nu li s-a aratat niciodata un trup. La tipetele mamei au aparut oameni în uniforma. La zbaterile lor pe la ministere si cabinete juridice au aparut civili care i-au sfatuit sa taca. La scrisorile lor disperate catre conducerea de-atunci a tarii nu li s-a raspuns niciodata. Pe Victoras l-a înghitit pamântul mizerabil al unor vremuri cumplite. N-am stiut niciodata ce s-a întâmplat cu el. Pâna azi duc flori, de ziua mea, la un mic mormânt gol. În fiecare dimineata, când ma uit în oglinda, nu vad pe nimeni. Dar de câte ori trec pe la mama, care are optzeci de ani, o cuprind în brate, îmi lipesc tâmpla de-a ei si atunci simt ca, asemenea vântului paraclet, pe care nu-l stii de unde vine si încotro se duce, Victor este si el acolo, în îmbratisare. Simt tâmpla lui sprijinita de a mea, mama îi simte cealalta tâmpla. Ne contopim privirile pâna ce ochii nostri formeaza iar, dilatându-se si dizolvându-si transparenta, acel unic ochi caprui, ochiul nesfârsit de blând al dragostei noastre“. Însa asa a functionat Mircea Cartarescu mai tot timpul. Ce a deranjat la el pe majoritatea criticilor a fost exact diluarea literaturii sale dupa 2000, lipsa din ce în ce mai puternica a „literaturii din literatura“ si migratia catre zonele comerciale (exemplul cel mai folosit fiind „De ce iubim femeile“). Însa se poate ca atât dimensiunea, titanismul si consacrarea „Orbitorului“, cât si aspectul sau de „opera“, la fel cu cel al „Nostalgiei“ („opera“ cu majuscule, în sensul de roman de secolul XX) sa fi distras receptarea de la o posibila permanenta polifonie a discursului cartarescian care se va fi accentuat tot mai tare dupa trecerea acelei vârste a febrilitatii scrisului: „Apogeul vietii mele a fost la patruzeci de ani. Atunci am fost sus de tot, atât de sus cât mi-a fost dat sa ajung“.
„Ochiul caprui al dragostei noastre“ are aspectul unui jurnal. Si, în fond, asta si este. Un fel de antologie sapientiala a lui Cartarescu, un moment de nostalgie si mister, reteta perfecta, în fond, pentru un nou volum Mircea Cartarescu. De la vesnicele momente de mistificare a biografiei sale pâna la eseuri despre starea literaturii si prietenii literare, antologia consolideaza, în fond, un univers cartarescian pe care cititorii sai l-au intuit mereu. Atât poezia cât si proza sa au încercat mereu sa sensibilizeze cititorul prin aceste metode extrem de eficiente: discursul patetic (a nu se întelege penibil, melodramatic), biografia plina de mister si siguranta în interiorul unui imaginar alunecos. Cartarescu (dupa disputa amicala Terian – Cernat cu privire la „experimentalismul“ cartarescian) este un autor care stie sa-si gestioneze propria literatura sub aparentul experiment. Si e cu atât mai mare reusita cu cât literatura sa este una care poate cadea foarte usor în kitsch, în supralicitarea oniricului si a fanteziei. De fapt, postmodernismul lui Cartarescu este atât de bine asumat, încât a scrie în registrele sale (desigur, permanent schimbate pe acelasi pivot al „nostalgismului“, daca putem forta termenii) nu mai e un act de echilibristica. Mai ales ca în „Ochiul caprui al dragostei noastre“, vocea ramâne bine ancorata în cutumele memorialisticii: „Si a fost seara, si a fost dimineata. Paleta mea era deja tocita de milioane de priviri când, în fine, cineva, dupa ce-a cântarit-o-n palma si a lovit niste mingi de celuloid imaginare, a scos banii si a plecat cu ea. Am strâns ziarul si ne-am îndreptat si noi spre iesire. Ne ningeau frunzele uscate. Vântul ne amesteca pletele cu praful. Lânga iesire am scotocit printr-un teanc de discuri de ebonita, cu copertile jerpelite, în spatele carora statea un ins cu creasta punk. Toti banii de pe paleta s-au dus pe trei discuri: „Blonde on Blonde“ de Bob Dylan, „Mind Games“ al lui Lennon si „The Dark Side of the Moon“ de Pink Floyd. Am plecat cu ele fericiti, la subrat, uitând si de pâine, si de faptul ca nu aveam la ce sa le ascultam. Am discurile alea si acum. N-am putut scoate niciodata mirosul urât din ele. Miros a anii ’90 în România, a frica, a nesiguranta, a disperare. Nu le-am ascultat niciodata“.
Aflam despre un Cartarescu obsedat de interioritatea sa, înca. Aflam despre acelasi Cartarescu greu de receptat în toata aceasta auto-conservare a imaginii de exponent principal al literaturii românesti. Nu aflam, în fond, nimic nou. Mizele cartii stau în mentinerea proaspata a imaginii sale, atât în discutiile criticii literare, cât si dincolo de ele, în mentalul colectiv, în constiinta cititorilor, a imaginii de cel mai important autor român de dupa ’90.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper