Treaba nemteasca (II)

Pentru toti germanii, mostenirea lasata de RDG este semnificativa dar, evident, nu toata lumea are aceeasi parere. Generatia de comunisti pursânge din fosta colonie sovietica a disparut, dar mai exista destui oameni care sunt, în continuare, disperati, pentru ca nu îsi gasesc un loc de munca în landurile estice – si, evident, se gândesc la vremurile în care salariul nu era mare, dar era asigurat…
Din pacate, cei care au ajuns sa regrete regimul comunist german (povestea este aceeasi si în România) sunt uituci; ei confunda, pur si simplu, frumusetea tineretii pierdute cu realitatea de atunci, pierzând din memorie toate nemultumirile, toata ura fata de regim, toate frustrarile fata de cei care traiau în paradisul capitalist, toata frica fata de politia politica. Este normal ca tot ce a fost mai rau sa se stearga din minte, pentru ca, altfel, pur si simplu, nu am putea supravietui, daca am pastra în memorie toate mizeriile îndurate, toate umilintele si toata durerea. Se pare ca muzeografii au rolul de a ne mai aduce aminte, din când în când, cum am trait, pâna acum doar doua decenii. Daca o fac cu profesionalism, atunci, realizarile lor sunt oneste, distante, corecte, fara exces de vorbe si lacrimi. Daca o fac propagandistic, atunci nu rezulta decât un muzeu comunist întors pe dos. În Berlin, curatorii Carola Jüllig si Simon Kuchlbauer, cu sprijinul lui Irmgard Zündorf au ales sa nu apese pe coarda sentimentalismului ieftin, mizând pe inteligenta vizitatorilor. Expozitia „Focus RDG“ porneste de la mania regimurilor comuniste de a folosi abrevieri. A fost o moda inventata de sovietici, care a fost impusa peste tot, în tarile satelit. Tot asa cum, astazi, cei care dau nume programelor europene se straduiesc sa gaseasca tot felul de potriveli inteligente, regimurile comuniste foloseau fie acronime, fie abrevieri. Era o reactie, sa spunem, normala, în situatia în care firmele particulare fusesera desfiintate: trebuiau inventate nume noi; în plus, regimul se putea apara mai bine de spionii imaginari veniti din Vestul îndepartat si care nu aveau sa înteleaga ce se ascundea în spatele unor însiruiri de litere). De la Lenin si Stalin, la Republica si Drum Nou, pâna la IMGB si IREMOAS, ori CEPECA si Aprozar – în varianta româneasca – imaginatia regimurilor comuniste a fost, peste tot, afectata de aceeasi imaginatie limitata. Si RDG-ul a fost împânzit cu tot felul de institutii cu nume abreviate. Tânara generatie nu mai stie ce însemnau SED, NVA, FDJ, WBS 70, IFA, RFT sau KIM. Expozitia este creata în jurul acestor abrevieri, dar este, în mic, un muzeu al societatii comuniste germane.
În jurul celor aproximativ 20 de abrevieri (nume de institutii si organizatii) este construita o expozitie cu obiecte reale, de mare efect. Etichetele au texte scurte dar suficient de lamuritoare. Expozitia se poate parcurge, integral, în maximum 40 de minute, fara a rata vreun obiect sau vreo eticheta, dar ceea ce este important este ca ea ofera o oglinda veridica pentru ceea ce a însemnat societatea RDG-ista. Desigur, expozitia are o logica limpede si, tocmai de aceea, primul segment este dedicat SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands), adica Partidului Unitatii Socialiste a Germaniei (partidul comunist, cu alte cuvinte) si continua cu însasi creatia acestuia: DDR. Asa cum noi, românii, aveam celebrul SSMD (societatea socialista multilateral dezvoltata), pentru germanii din Est exista ML (marxism – leninismul). Nu lipsesc, din expozitie, nici ZK (Comitetul Central al partidului), nici NVA (armata nationala a poporului), nici DVP (Deutsche Volkspolizei, adica, politia germana a poporului) si nici echivalentul german al garzilor patriotice de la noi (Kampfgruppen, cu abrevierea KGs). Bineînteles, din expozitie nu putea lipsi Stasi, celebra, acum, în toata lumea, atât pentru cei 270.000 de ofiteri si informatori, existenti în 1989, cât si pentru modul exemplar în care societatea germana a reusit sa gestioneze situatia politiei politice comuniste si a dosarelor de urmarire a cetatenilor germani. Si, pentru ca a venit vorba de numere, ar trebui spus, cu umor, ca numarul membrilor Societatii pentru Prietenia Germano – Sovietica (DSF), adica ARLUS-ul german, la mijlocul deceniului noua, era de 6,3 milioane!!!
Nu intentionez sa descriu, aici, întreaga expozitie. Ea reprezinta, pe de o parte, o oglindire a societatii din vremea regimului comunist german dar, pe de alta parte, ar putea servi drept model pentru o privire actuala asupra unui timp recent, de care ne despartim în viteza, fara sa fi tras toate învatamintele din ceea ce am trait, vreme de aproape jumatate de secol. Este o expozitie alcatuita cu minutie si acribie stiintifica, având o documentare foarte serioasa si un patrimoniu adevarat. Totodata, este o expozitie realizata cu umor (mai mult sau mai putin amar), pentru un public inteligent si cultivat, pentru un public european (în toate sensurile pe care le comporta acest cuvânt). Nu stiu daca cei care lucreaza, pe diferite fronturi, acum, pentru un viitor muzeu al comunismului în România (numele muzeului conteaza mai putin acum; important este sa stim despre ce vorbim) au aceleasi perspective ca cele ale muzeografilor germani, dar cred ca aceasta abordare ar trebui, în orice caz, avuta în vedere.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper