Statul dator (III)

Din fericire, la întocmirea bugetului, autoritatile nu trebuie sa decida în termeni de ori – ori. Un ministru întelept ori un consiliu local întelept va sti sa ofere o subventie suficienta pentru supravietuire fiecarei institutii în parte. Problema dificila este, însa, aceea de a oferi muzeelor acele instrumente prin care ele sa poata suplini slabele resurse bugetare si putinele venituri provenite din vânzarea biletelor si a celor câtorva vederi si suveniruri pe care muzeele le scot la vânzare în, din pacate, saracacioasele si micutele magazine din muzee. Aici intram pe un teren alunecos. Pe de o parte, managerii muzeelor românesti sunt învatati, în diversele cursuri pe care le urmeaza, ca trebuie sa eficientizeze activitatea institutiilor, astfel încât sa obtina mai multe venituri proprii. Pe de alta parte…
Pe hârtie, de regula, în proiect, lucrurile arata foarte frumos. Graficele cu venituri sunt, permanent crescatoare, direct proportional cu numarul expozitiilor si al vizitatorilor. Tabelele cu venituri arata bine, schemele SWOT sunt perfecte, nimic nu poate sa întunece viitorul daurit al muzeului. În realitate, pentru a suplini lipsa resurselor bugetare, muzeele trebuie sa inventeze noi tipuri de activitati. Pâna unde se pot întinde a inventa noi si noi jocuri si jucarii, încântatoare pentru public si care sa fie, în acelasi timp, în concordanta cu misiunea muzeelor? Si aici ne întoarcem la problema identitatii muzeelor, ca tipuri de institutii de cultura. Cu un comportament oportunist, într-un mediu acerb concurential, muzeele încearca sa joace roluri cât mai diverse: teatre pentru copii si adulti, saloane literare, cinematografe, scoli, librarii, ateliere, piete, târguri, expozitii pentru nunti si pentru comertul exterior, spectacole cu oameni si animale, cu vehicule si avioane, acvarii, gradini zoologice si gradini botanice, morgi si spitale, scoli si adunari elective, laboratoare si statii spatiale – toate sunt organizate, reorganizate, reproduse si animate în muzee. Scopul este, fireste, în concordanta cu misiunea muzeului, si ramâne unul educational, de cele mai multe ori. Dar ceea ce spera muzeele sa obtina, în urma acestor eforturi colosale de transfigurare, sunt banii. Si, pentru asta, muzeele se lupta cu teatrele, cu bibliotecile, cu filarmonicele, cu tot felul de organizatii neguvernamentale, pentru a obtine gratia unica a publicului platitor de bilet pentru fiecare eveniment în parte. Muzeele au ajuns într-o criza de crestere provocata, în foarte mare masura, de politicile guvernamentale de austeritate, care, dupa un model neoliberal (în SUA i s-ar spune neoconservator), încearca sa lase cultura sa se descurce pe picioarele ei. Chiar si concurenta acerba de pe piata culturala este un efect al acestei politici. Paradoxal, publicul are, în aceasta situatie, si de câstigat si de pierdut. Pe de o parte, este evident ca muzeele sunt stimulate sa conceapa programe cât mai bune, pentru a atrage un public tot mai variat si, daca se poate, mai numeros. Pe de alta parte, va exista, întotdeauna, pericolul ca muzeele sa se îndeparteze de la misiunea lor sociala asumata, ajungând sa faca orice altceva. Situatiile în care muzeele gazduiesc târguri pentru nunti si evenimente corporate (aniversari, spectacole, receptii), doar pentru ca beneficiaza de spatii generoase si cu parfum patrimonial, nu mai sunt exceptii. Din pacate, continua sa existe si cazuri în care muzeele închiriaza, pe termen lung sau chiar nedefinit, o parte a spatiilor de care dispun, pentru a avea un venit asigurat. Asemenea exemple se pot gasi, din pacate, si în România, desi, ce-i drept, închirierea spatiilor se face, de regula, în beneficiul muzeului, în sensul ca cel care intra în posesia spatiului asigura institutiei câteva servicii de care acesta are nevoie (restaurant sau cafenea, librarie, magazin etc.).
Încercând sa aflam care ar trebui sa fie raspunderile pe care trebuie sa si le asume autoritatile publice care au în administrarea lor muzee, cred ca cea mai înteleapta atitudine a acestor autoritati ar fi tocmai adoptarea unei cai de mijloc: asigurarea unei subventii certe pentru salarii, investitii, protejarea patrimoniului si proiecte culturale menite sa puna în valoare acest patrimoniu, dar si posibilitatea legala ca muzeele sa îsi poata fructifica posibilitatile de crestere institutionala, datorita creativitatii si talentului personalului. Regretabil, dar în România statul si autoritatile locale nu se achita de aceste minime datorii. Subventia este utilizata, aproape integral, numai pentru salarii, iar legislatia (cea financiara, în primul rând) pare menita sa împiedice orice efort creator. Muzeele alearga dupa „proiecte“ (un cuvânt ajuns pe buzele tuturor managerilor) si, mai ales, dupa cei care stiu sa le scrie, pentru a suplini lipsa generata de subfinantarea cronica în care se afla. Toate ar fi bune si frumoase, numai ca tot acest zbucium, desi are si o parte benefica, scotând la iveala capacitatile profesionale ale personalului muzeal (nu numai de specialitate sau, mai corect spus, nu doar din specialitatile obisnuite, pâna acum, ale muzeelor; tot mai multi economisti si juristi se adauga specialistilor în istorie, stiinte naturale, litere si arte, aflati, prin traditie, în muzee), risca sa îndeparteze muzeele de la rolul lor social. Cu alte cuvinte, prea ocupate sa supravietuiasca, muzeele risca sa uite de ce s-au nascut si traiesc în societate.
Va veni, probabil, o vreme, când lucrurile se vor reaseza în societate, într-un fel sau altul. Nu îmi pot imagina o comunitate în care oamenii sa nu înteleaga ca, fara muzee (si fara cultura, în general), recad în statutul primatelor. Artistii par, în momentul de fata, cei mai hotarâti în a atrage atentia semenilor lor ca economia de piata nu trebuie sa duca la economii ale societatii pentru cultura, pentru ca aceste „economii“ ne afecteaza, în mod direct sanatatea sociala. Poate ca ar fi bine ca muzeografii sa învete cum sa îi sprijine pe acesti artisti, pentru ca, uneori, „mintea“ administrativa a statului poate sa nu înteleaga ce e mai bine pentru întregul corp al societatii, si este nevoie de inima artistului, pentru ca mintea sa revina la natura umana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper