Scepticul nemantuit

Un articol de GEORGE NEAGOE

Claudiu Turcus, Estetica lui Norman Manea, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 2012, 272 p.

 

Asa se reliefeaza personalitatea lui Norman Manea intr-o monografie de popularizare. Claudiu Turcus devine agentul unui scriitor deocamdata nefixat. Din portretul schitat, deducem ca ne ciocnim cu un creator exceptional, situat intr-un context vast, avantajos, de necontestat. Orice scriere semnata de acesta consolideaza o fortareata. Mortarul necesar il pregateste exegetul. Poate a recurs la prea mult material pentru un profil deja consacrat in Occident. Sigur, trebuia contracarata inertia receptarii in Romania. Si foarte bine a facut comentatorul, urmarind ascensiunea autorului si demontand prejudecata ca prestigiul sau nord-american dateaza dinainte de publicarea eseului „Felix culpa“.
Incadrari si tipologii
Cercetarea castiga datorita inglobarii sociologiei si a istorismului cumpatat. Este indreptatita observatia ca nu cronicile avantajoase ii lipsesc lui Norman Manea, ci sansa includerii intr-o panorama. Ocolirea de catre Nicolae Manolescu (in „Arca lui Noe“) si Eugen Simion (in seria „Scriitori romani de azi“) l-a exilat in anticamera canonului. De aici reiese ca nu justetea consideratiilor primeaza intotdeauna, ci forta de sinteza si de persuasiune a criticii. Interventiile lui Paul Georgescu, Lucian Raicu, Liviu Petrescu si mai ales Valeriu Cristea nu l-au salvat, in comunism, de ocuparea unui loc inconfortabil. Totusi, Claudiu Turcus scapa din vedere un amanunt. Plecarea din tara (1986) a impus, pana in 1989, stergerea lui din memoria literaturii romane. Desi scurta, cenzurarea totala a lasat niste betesuguri greu vindecabile. Trei ani au fost suficienti pentru a-l exclude pe romancier din circuitul de la noi.
Dar reabilitarea lui nu necesita un elogiu. O prezentare clara, percutanta, inovatoare era suficienta. Recitirea adecvata propusa de Claudiu Turcus se putea dispensa de cateva reziduuri. Adaosul laudativ dauneaza. Norman Manea nu are nevoie de un cult, intrucat a realizat o opera: „Un Herzog retractil cu formatie solida de Humboldt tenace, atenian minutios, lasand, doar la rascruce, cercetarea estetica pentru a devenit «al ebreilor fiu», teoretician fluid al interioritatii, artizanul sintaxei vagului, reflector lucid al alienarii psihosociale, simptomatologul propriei memorii ultragiate, rafinat interpret al burlescului, apologet neinduplecat al onestitatii, colectionar sfasiat al vulnerabilitatii, agnostic obsedat de incertitudini, cosmopolit sceptic, fidel limbii romane. Norman Manea face parte din categoria restransa de creatori ale caror capodopere si esecuri literare sunt, deopotriva, emblematice pentru modernitatea tarzie central-est europeana“ (p. 235). O opera contestabila poate, insa tocmai de aceea cu potential de canonizare. Suflul interpretativ al debutantului (re)desteapta pofta de lectura. Utilizand tehnica decupajului semnificativ, criticul extrage pasajele care marcheaza principii, strategii de redactare, mecanisme est-etice (in sensul conotat de Monica Lovinescu), obsesii, puncte forte si erori de constructie. Inca o nota buna consta in pastrarea dozajului potrivit in analize. Este merituos faptul ca niciodata Claudiu Turcus nu ezita sa-si manifeste obiectiile, asa cum se intampla cu romanul „Captivi“: „Astazi, din pacate, varianta publicata in 1970 nu mai rezista. Codificarile, experimentul narativ, chiar un anume tip de subtilitate – sa le numesc moderniste? – si-au cam pierdut musterii“ (p. 57).
Principii de compozitie
Nu sta in intentia mea sa combat opiniile lui Claudiu Turcus despre opera lui Norman Manea. Indiscutabil, majoritatea sunt atent formulate si pornesc de la scrutarea textelor. Ma intereseaza in schimb structura cartii. Aici ar fi cateva chestiuni de semnalat. Inainte de orice, binomul viata-opera isi inverseaza polii. Referindu-se la un autor inca activ, exegetul a lasat in fundal demersul documentaristic, al scotocirii prin arhive. Oricum, se intrezareste optiunea pentru o viitoare largire a obiectivelor, prin consultarea unor dosare de la C.N.S.A.S. Pana atunci, precumpanitoare se dovedeste sondarea textelor. Asa incat, partea intai a studiului se intituleaza „Estetica“, iar a doua, „Etica“. Inca un lucru de sesizat il reprezinta efortul de plasare a subiectului intr-o tabla de valori. Asa cum am mentionat, monograful pune accentul tare pe reasezarea lui Norman Manea in ierarhia prozei postbelice. Si nu oriunde, ci in varf, unde ar trona fara adversari. Desi implicit formulata, aceasta este concluzia lucrarii. Poate asa va fi fiind. Ceea ce nu stiu pe cine ar deranja.
Problema nu consta intr-o presupusa pripeala a verdictului, ci in a-l plasa pe scriitor intr-o postura unica. Nimic din arta lui nu ar semana cu a contemporanilor. Atari consideratii provin din aprobarea unor afirmatii emise de cativa critici inainte de 1989. Numai ca, se impunea ca operatiunea de scanare a climatului antedecembrist sa fie insotita si de procesarea datelor. Asumarea tuturor parerilor formulate de specialisti clujeni, din partizanat localist, conduce la erori de evaluare. De pilda, Claudiu Turcus adera fara ezitare la remarcile lui Liviu Petrescu din articolul „Prezente epice“ (in „Steaua“, nr. 11, 1975, avand ca obiect romanul „Atrium“ – 1974 si nuvele reunite in „Primele porti“ – 1975), socotind ca universitarul clujean „intuieste ingenioasa deplasare a unghiului de vedere, in sensul ca, desi preocupat de problematica Puterii, spre deosebire de prozatori precum Nicolae Breban, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc ori D.R. Popescu, interesati de firele puternice, dominatoare, Norman Manea adopta «perspectiva celui slab, a celui nesigur si incapabil de adecvare»“ (p. 15). Inadecvate sunt comentariul si citatul propuse de monograf, intrucat, in 1974, a aparut o carte realizata tot din orizontul celui obidit si hartanit: „Fetele tacerii“ de Augustin Buzura. Nu insinuez nicio influentare (reciproca). Vreau numai sa respect factologia. Claudiu Turcus (p. 95) se grabeste sa-i gaseasca rude indepartate personajului principal din „Anii de ucenicie ai lui August Prostul“ (1979), stabilind filiatii cu eroi ai lui Thomas Mann – Felix Krull („Confesiunile lui Felix Krull“) si Pieter Peeperkorn („Muntele vrajit“) –, cand fratele bun este Grobei din „Bunavestire“ de Nicolae Breban (1977). Interrelationarile au baza, dar nu si fundament stabil.
Compozitia „Esteticii lui Norman Manea“ are scapari si sub aspectul incadrarilor istoriografice. Printre altele, criticul sustine ca denumirea sub care functiona cenzura comunista institutionalizata in momentul desfiintarii era „Directia Presei“ (p. 108). Or, in 1977, cand s-a produs evenimentul, organismul avea titulatura de Comitetul pentru Presa si Tiparituri. De asemenea (p. 142), stabileste gresit o cauzalitate intre proclamarea Romaniei ca Stat National-Legionar (1940) de catre generalul Ion Antonescu si deportarea evreilor in Transnistria (in cazul lui Manea: 9 octombrie 1941). Or, in toamna lui 1941, guvernul tarii nu cuprindea membrii ai Garzii de Fier, dupa rebeliunea din 21-23 ianuarie a aceluiasi an. Evident, masurile luate de presedintele Consiliului de Ministri, devenit deja maresal, aveau caracter antisemit, de tip fascist. Dar nu erau impuse de prezenta extremei drepte la guvernare. La un moment dat, intalnim si un anacronism, pricinuit tot de o confuzie legata de mutatiile survenite in birocratia P.C.R. Scrie Claudiu Turcus: „In intervalul 1979-1981, confuzia institutionala facea ca pretentia abolirii cenzurii sa si echivaleze cu absenta ei efectiva. Ulterior, insa, prin infiintarea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, situatia a devenit exasperanta, cu aceasta data, cenzura implicita (neasumata oficial sub aceasta denumire) functionand oarecum aleatoriu“ (p. 173). C.C.E.S. s-a infiintat in 1971.
Antimodernul ideologic
Il felicit pe critic pentru curajul de a discerne polemicile in care s-a implicat Norman Manea in anii ’90. Au trecut peste doua decenii de tranzitie de la Revolutie, adica un pic mai mult decat perioada interbelica. Vremea bilanturilor a sosit obligatoriu. Chiar daca riscam sa-i suparam pe cei aflati inca in viata. Situarea prozatorului exilat ca pilon al dezbaterilor despre totalitarism (!), indiferent din ce directie provine acesta, dezvaluie un antimodern ideologic, respingand orice forma de propaganda. Deviza lui este aceea ca extremismul de stanga si de dreapta nu se combate cu frazeologii antitotalitare, ci prin eliminarea incrancenarii din discurs. A semnala o culpa nu echivaleaza cu a o condamna. A rosti un adevar nu inseamna apartenenta la vreo tabara. Departe de Romania neasezata pe fagasul pluralismului, neranita de toate ticurile infiltrate de nationalismul comunist, romancierul inregistreaza bajbaiala tarii natale. Din turnul de fildes, Norman Manea isi apara feuda individualismului, fara sa uite ca doar iesirea in arena ii va proteja cetatea: „La randul ei, societatea deschisa – gazduind, adesea, enclave sectare de comunitati inchise – traverseaza crize determinate de eroziuni interne. Desi a dezamorsat pericolul abolirii dialogului, carnavalul democratic confrunta insignifianta manifestarilor sale – nota de plata exorbitanta a deschiderii/ tolerantei necontrolate“ (p. 231).
Monografia lui Claudiu Turcus surprinde tot ce are relevanta pentru personalitatea lui Norman Manea. Domolirea entuziasmului si corijarile de ordin informational ar spori credibilitatea cartii.

 

Un comentariu pentru “Scepticul nemantuit”

  1. ianuarie 2, 2013 la 6:20 pm

    Dacă asupra studiului analizat nu mă pot pronunţa,întrucât nu l-am citit şi nu sunt critic,în schimb am un cuvant de spus despre forumişti.Sunt forumişti ce-n cloaca lor stătută /
    Se bălăcesc şi numai cât strănută /I-mproaşcă şi pe alţii,la-ntâmplare / Cu zoaiele urât mirositoare // Ce bine-ar fi să nu mai dea din coate /Cultura lor de baltă să-şi arate / Că ne-ar scuti pe noi nevinovaţii / De mult prea sulfuroase aberaţii.Mulţumesc.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper