Romani în exil, straini acasa: Herta Müller si Paul Goma (1)

Un articol de FLORI BALANESCU

Tara asta e obsedata de Nobel…
Nobelul e ceva exterior literaturii…
e un premiu, poate iei niste bani,
dar îi bagi în buzunar,
nu în cap, altfel te prostesti.
(Herta Müller,
TVR3, sâmbata, 19 decembrie 2009)

Pâna în decembrie 1989 parintii nostri fusesera vinovati exclusiv pentru viata pe care am început-o trunchiat noi, copiii Decretului, si nu numai. Din 1990 încoace suntem vinovati noi, copiii, pentru greselile parintilor nostri. Pentru ca le ducem mai departe. Din inertie, din lene, dintr-o amnezie jucata si profitabila, din goana dupa o libertate superficial înteleasa. Nu stiu cât de mult platim pentru asta, mai mult sau mai putin constient, dar vor avea de suferit copiii nostri, care chiar nu au nicio vina si nu au pentru ce sa plateasca.
În decembrie 1989 nu atât Puterea, cât intelectualii au fost luati pe nepregatite, tocmai pentru ca nu pregatisera nimic, nu închegasera un miez de societate civila. Daca ei nu au lucrat, fie si subversiv, pentru libertate, nu contenesc sa ma întreb de unde au stiut toti tinerii aceia care au murit ce ar putea sa însemne libertatea. La doua decenii de la caderea comunismului, vocea intelectualitatii contestatare aproape ca a amutit. Exceptând exceptii notabile, „opozitia“ anticomunista s-a manifestat la noi mai cu seama dupa decembrie 1989. Jocul perceptiilor a facut ca peste vocea zgomotoasa si revendicativa a intelighentiei, astazi aflata la vârstele a doua-a treia, sa se suprapuna, destul de subtire, vocea disonanta a celor tineri, dar nu foarte tineri – astazi având 30-40 de ani. Cei ce aveam în jur de 20 de ani în anul caderii Zidului Berlinului, suntem azi în postura paradoxala a oii fara pastor. Folosesc un „noi“ generic. „Vocea întâi“ – intelectualii sperantelor noastre de la începutul anilor ’90 – detine puterea sociala, culturala si, iata, de câteva mandate prezidentiale încoace, si pe cea politica. Oricât de contradictoriu ar parea: disidentii autoproclamati dupa caderea comunismului au reusit sa condamne oficial comunismul, la mai bine de cincisprezece ani de la preschimbarea lui simbolica în cenusa, fara a înceta vreo clipa sa se hraneasca îndestulator din aceasta lupta în vorbe si pe hârtie. În realitate, mostenitorii materiali si simbolici i-au preluat pârghiile institutionale. Tot ei culeg profitul si profiturile. În aceeasi realitate, subzista de 65 de ani, trecându-si stafeta, victimele directe ale comunismului si urmasii lor. O mentalitate colectiva a inertiei si a defetismelor râvneste cu ciuda la revansa istorica.
„Sa facem ce trebuie, nu teatru absurd!“, „pentru ce sunt studiate actele daca nu au niciun fel de consecinta?… ce fac intelectualii români?“ (se) întreaba Herta Müller în legatura cu condamnarea comunismului în România. „E ridicol.“ Si, „astia daca vor sa nu observi ca te observa, nu observi…“ mai spune, de asta data, nu despre securistii din anii ’70-’80, ci despre ce i s-a întâmplat la hotel, în România, dupa 1990. „Ce fac intelectualii români? ce fac astia?… am vazut ca în program este si Caramitru, care recita poezii, este si marele Johny Raducanu, care face muzica, asa scrie-n program. Ce-i cu astia? Ar trebui fiecare, pentru ca simte nevoia, pentru ca are o scârba, o scârba morala, de-aia ar trebui sa refuze. Daca nu are, ce sa fac?… aproape toate prelegerile lui sale lui Caramitrut se refera la dictatura… am fost si eu sinvitatat si am si vorbit dup-aia, am vorbit cu el. Si ce spune despre securisti, si cât se plânge si… ce face?… Ce spune Cartarescu, ce spune Dinescu, ce spune Nora Iuga, ce spun toti astia, ce spun? Ce spun ziaristii?… eu nu ma bag nici sa-l dea afara pe Patapievici, nici ce sa faca cu securistii… ce sa faca cu România… sa faca cum crede… sunteti destui, sunteti milioane de oameni, o sa iasa din tara asta ceea ce se face din ea, si securistii, cum se vede în astia ultimii douazeci de ani, pun labele pe tot mai multe puncte din societate si daca nu s-a facut nimica, pai nu trebuie sa se mire nimeni ca astia nu dorm si au învatat ani de zile cum se procedeaza. Daca ma uit în universitati, cine este acolo? Ce sa spun? Asta nu ar fi posibil în Germania. Si astia nu îsi dau seama cât este de, de… în Vest asa ceva nici nu se concepe. (…) Dar nu-i vorba de imagine, domnule, lasa, nu va tot gânditi la imagine, faceti pentru voi, nu pentru Occident faceti, dar faceti pentru voi însiva, pentru ca voi traiti realitatea respectiva. Ce-aveti cu imaginea?… Dar nu e vorba de imagine, e vorba de realitatea în care se afla tara… faceti pentru voi, nu faceti pentru EU, pentru ca este tara în care traiti, de la magazine, pâna la hoteluri si strazi si birouri de voiaj, si toate, în universitati, acolo studiaza copiii vostri, faceti pentru voi, nu pentru Occident… astia nu au somn, astia s-au ocupat de ce trebuie… e alfabetul Securitatii, în toti anii astia au mers pâna unde se poate, si ei s-au uitat pâna unde se poate si se uita în continuare pâna unde se poate. sPatapievicit e delasator sau e slab, eu nici nu-l suspectez, el poate crede ce trebuie, dar nu are curajul sa faca ce crede… nu sunt niciun exemplu, fac ce am facut si înainte… am zis: nu se mai poate… acuma ei au vrut sa faca pentru prima data un program, sa iasa odata cu ceva mare si tare, pai, si cu cine?“ (2)
A-ti sustine – cu riscul de a fi scuipat, înjurat, marginalizat, omorât – convingerile si drepturile înseamna a lupta, a fi consecvent cu tine si cu principiile despre care afirmi ca te reprezinta. Fragmentul de mai sus l-am transcris dintr-un interviu telefonic pe care i l-a cerut Victor Roncea în iulie 2008, în împrejurarile scandalului iscat de trimiterea de catre Institutul Cultural Român la Berlin a lui Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie, pentru a reprezenta România la o „Academie de vara“ cu tema: „Germania si România. Transferuri academice, culturale si ideologice“ (3).
M-a uimit reactia sangvina, pro si contra câstigarii de catre Herta Müller a Premiului Nobel pentru literatura pe anul 2009. Discursul de la gala de premiere aproape ca este un raspuns no comment, pentru toti aceia care au afirmat ca nu reprezinta mai nimic, literar vorbind, ori au situat-o în tot felul de însiruiri, în care figurau numele unor scriitori români, pretins nobelizabili. Iesirile noastre în legatura cu acest premiu arata cât de preocupati suntem de imagine si de capra vecinului si mai putin de ceea ce suntem noi, cu adevarat. Nobelul este si el un concurs, ca altele, are niste norme. Iar textul Alinei Mungiu este un bun îndreptar în acest sens („De ce premiul Hertei nu e si al nostru“ (4)).
Afirmatii precum: Zaharia Stancu, Marin Preda, Nichita Stanescu ori Marin Sorescu (nemaipunând la socoteala ca niciunul nu mai este în viata!) ar fi meritat acest premiu, dar iata, îl primeste o… nu fac decât sa ne arate în goliciunea noastra interioara. Traim într-o tara scapata din comunism, precum oile din tarc, o tara în care politicienii de stânga si de dreapta sunt totuna, haine de culori diferite ale aceluiasi corp bolnav ce-si doseste puroiul si handicapurile; o tara în care autonumitii disidenti hahaiesc mascari la ore de maxima audienta, facând rating unor posturi de televiziune falite, o tara în care criticii literari scriu despre sport, starea vremii etc., iar poetii fac emisiuni de divertisment. S-ar zice: traim într-o tara ce a depasit spectrul totalitarismului, i-a învins tarele, îi tine sub control sechelele, de vreme ce ne permitem luxul afisarii unui comportament ostentativ dezinhibat. Conducem masini de lux (unii, mai umblati prin lume, spun ca asemenea masini, si atât de multe ca în Bucuresti, nu au vazut pe nicaieri), fie ca suntem români plecati la munca în Spania care si-au lasat copiii pe la bunici ori prin orfelinate, fie literati ori filosofi cu conturi alimentate de o faima ce nu are de-a face cu demnitatea de intelectual, fie, mai ales, odrasle de fosti-actuali potentati. Se pare ca am uitat cât de bun era nechezolul. Atunci când îl gaseam. Nu consideram deloc necesar ca în tara noastra trebuie sa fie profesori, intelectuali, formatori de opinie care sa le explice copiilor nostri ce era nechezolul. Ce erau „adidasii“, „crevetii vietnamezi“, cozile, Securitatea. Ce erau frigul, foamea, frica, întunericul – toate planificate. Si când se aude vocea unei femei care a înfruntat Securitatea (neîncetând sa scrie despre comunism si institutiile lui), desi îi era frica, si care mai are si tupeul sa îi critice pe scriitorii si intelectualii din România, nu neaparat pentru ce nu au facut atunci, dar mai ales pentru ceea ce nu fac acum… ce facem noi când i se aude vocea? Simplu, ceea ce facea si Securitatea: i-o astupam, prin nebagare în seama, prin diminuare, prin minimalizare. Si atunci când, totusi, unii cu traditie democratica spun ca ea merita sa primeasca Nobelul, ce facem? Tot ceea ce stim foarte bine sa facem: unii încep sa o laude (chiar daca nu au citit-o, chiar daca nu i-au luat cartile aparute în româneste în seama), simtindu-se mândri ca e „românca“, cu orgoliul alimentat de reusita unei nemtoaice care a fost nevoita sa plece din România pe când ei „rezistau prin cultura“. Altii, lezati grav în fibra patriotica, o trateaza ca pe un corp strain, rejectând-o: nu este nici românca, si nu are nici talent.
Între vorbele de circumstanta, ale celor intervievati la cald, la aflarea vestii, si textele ulterioare, dedicate subiectului, o singura reactie a fost suspectata la unison de frustrare: Paul Goma. Ceea ce nici nu ne mira. Goma este oaia neagra a lumii literare românesti. Chiar daca dintre români Paul Goma este unul dintre extrem de putinii care ar mai putea întruni conditiile pentru acordarea acestui premiu.

„Ce este azi fiul unui fost activist comunist? Va spun eu ce e, este parlamentar. Ce este fiul unui fost securist? Este ofiter SRI. Ce e fiul unui fost procuror care a dat milenii de ani de închisoare fostilor disidenti? E procuror. Problema este de sistem“. Marius Oprea

Ce nu vor sa accepte intelectualii nostri de top (nu vreau sa generalizez, încerc sa exprim tendinta la „putere“) este ca nu oricine se pretindea ca atare si-a înfaptuit menirea. Si ca toata lumea s-a temut, dar numai câtiva si-au exprimat frica, spaima, în mod public. Este una dintre cele mai importante calitati ce îi desparte iremediabil pe opozantii ante– de „opozantii“ postdecembristi. Era odios sa fii scriitor liber în vremea comunismului, atât pentru regim, cât si pentru breasla, prieteni, vecini etc. Regimul avea o bataie de cap în plus cu punerea în dispozitiv pentru izolare, supraveghere operativa, actiune informativa, compromitere si anihilare, ceilalti, oameni normali, pusi pe capatuiala sau numai pe supravietuit, erau nevoiti sa se apere de a nu fi suspectati de contaminare. E o lectie pe care un puscarias politic demn (5) o stia foarte bine: avea grija sa îsi duca zilele cât mai izolat, nu pentru autoprotectie, ci pentru a-i feri pe ceilalti de necazuri.
Daca erai Paul Goma, atunci, obligatoriu erai si: jidan, ovrei, kaghebist, poponar, antisemit, lipsit de talent. Daca erai Herta Müller, cu siguranta: catea, proasta, curva, turnatoare. Dar cui i-a pasat de ce simteau ei si familiile lor? Goma a fost aproape omorât, împins de la spate sa plece. Müller a fost facuta de rusine în chiar satul ei (6). Pâna la urma, regimul si tara au scapat de amândoi. Parca nimeni nu ar observa ca în momentul de fata cei mai activi scriitori denuntatori ai comunismului românesc traiesc în afara tarii: unul în Franta, celalalt în Germania. Si parca nimeni nu vrea sa recunoasca, desi e stiut, subînteles, ca amândoi sunt într-un fel sau altul marginali(zati), în raport cu cultura româna si cu identitatea culturala româneasca. Unul este român basarabean, refugiat de razboi, trecut prin puscariile comuniste si prin domiciliu obligatoriu, si printr-o miscare pentru drepturile omului (la care functionarii culturali de ieri si de azi, intelectualii, scriitorii nu au aderat!), aflat mereu în vizorul DIE, pentru a fi anihilat, omorât în Franta; cealalta este românca svaboaica din Banatul românesc, îndelung hartuita, urmarita de Securitate, chiar si în Germania, viata fiindu-i mereu în pericol, pâna în 1989. Avea deja bube în cap, ca progenitura a unui cuplu de „nazisti“, deportati de fratii eliberatori în primitoarea Patrie Sovietica.
Cu Paul Goma lumea s-a obisnuit deja, în sensul nebagarii în seama. Dar a aparut aceasta Herta Müller, taman din Germania, sa îi traga pe intelectualii nostri cei mai fini de bracinari… I-au aparut câteva carti în româneste, dar nu a stârnit prea mult interes (iertare celor putini care i-au dedicat texte, si lui Cosmin Dragoste – o carte întreaga), dar în 2008 a generat în Occident un scandal mediatic pe tema promovarii României de catre colaboratori ai Securitatii. Humanitasul s-a grabit si a reusit sa o sufle (contractual, legal) Poliromului, unde, ce-i drept, cartile ei erau „promovate“ de ani buni la „oferta de un euro“ (le-am comandat chiar eu prin posta).
Cred ca pentru a recunoaste calitatea umana si literara a unui scriitor nu este, totusi, ca la cursele de cai, sau este doar pâna la un punct. Punctul de la care poti spune: investesti daca ai în cine. Ma încapatânez sa cred ca Zaharia Stancu sau Marin Sorescu nu au fost scriitori mai buni pentru ca statul român, prin diverse institutii, a pompat bani pentru popularizarea lor în strainatate. As mai spune si ca nereusita lor la Nobel arata ca, dincolo de sustinere, mai este nevoie si de alte calitati. Altfel, omenirea a fost si este plina de scriitori talentati.
De unde furia de a o asimila ca românca, de a ne împauna cu „originea“ ei româna? Singurul lucru care ne „uneste“ (si mai degraba ne desparte) este comunismul, aceeasi origine a spatiului geopolitic-istoric. O experienta care pe ea a traumatizat-o, despartind-o fizic si pentru totdeauna de România (Banat!), paradoxal, din care se hraneste psihomental si afectiv pentru cartile ei.
Românii se bucura ca Herta Müller este o scriitoare „de origine româna“ (în realitate, originea ei etnica este germana, svabeasca!), dar ei ar trebui sa se întristeze, mai degraba: avem un scriitor român, de origine româna, scriitor de limba româna, ale carui carti au aparut la edituri prestigioase din Occident, despre care au scris elogios scriitori si oameni de cultura occidentali, la vremea lor, care si-a „salvat“ în si prin scris experienta directa (si foarte contondenta!) cu comunismul si cu arma sa represiva: Securitatea. Provenind dintr-o familie de români vânduta de români, urmarita prin munti pentru a fi „repatriata“ în Uniunea Sovietica. Un scriitor ai carui parinti au fost arestati de Securitate, nevoiti apoi sa îsi astepte copilul dat afara de prin scolile românesti, arestat (ca student), apoi deportat în Baragan. Moartea i-a scutit de a-l mai astepta sa iasa si de la Rahova, în 1977, i-a iertat Dumnezeu de a se uita lung si fara speranta dupa unicul lor copil, plecat în azil politic. Un fir epic mai mult decât viguros, pentru unii chiar neverosimil. La ora la care scriu (aprilie 2010), sta sa apara la Keller Editore traducerea în italiana a romanului „Din calidor“ („Nel sonno non siamo profughi“). Aceeasi editura care a publicat-o pe Herta Müller, cu „Tara prunelor verzi“ („Il paese delle prugne verdi“).
Scriitorul a fost singur împotriva lor în 1977, în ciuda solidarizarilor (unele numai cu scopul obtinerii unui pasaport), aproape ucis (a scapat pe muchie de cutit, când occidentalii au început sa faca scandal; de ce se temea regimul cel mai mult? de aflarea adevarului!), aruncat peste granita, cu un pasaport care nu a însemnat libertatea, ci pierderea însemnelor simbolice ale românitatii – refugiat politic. Mai întâi, în acelasi an, fusese dat afara din USR (7). Am facut aceasta paranteza pentru a se întelege mai lesne raspunsul dat ziaristei care l-a contactat în ziua anuntarii laureatilor premiilor Nobel 2009. Toti aceia care s-au referit la raspunsul sau ca la o dovada a egoismului si frustrarii denota superficialitate. Este inadmisibil pentru un jurnalist, scriitor ori critic literar din România sa-si mai dea astfel de pareri despre Paul Goma, în anul 2009. Am stiut ca asa va fi, din clipa în care am citit stirea. Dar stiam ca Paul Goma are stilul sau, inconfundabil, asa cum are si un profil moral unic. În România stirile de presa „se fac“. În joaca sau în bataie de joc. Nu a pus nicio clipa în discutie calitatea scriiturii Hertei Müller, ci a încercat sa le atraga românilor atentia ca România nu are de câstigat din acest premiu. Putem spune ca a prevazut reactiile ce nu au întârziat, unele absolut penibile. Daca Paul Goma are de spus ceva în legatura cu profilul public al Hertei Müller (scriitoarea nu a facut parte din „Aktionsgruppe Banat“), daca are vreo nemultumire legata de caracterul foarte izolat al grupului scriitorilor svabi din Banat este problema sa si are mai multa îndrituire pentru a face eventuale comentarii, decât avem noi pentru a-l taxa mereu pentru diverse închipuiri. Sper ca jurnalul sau pe luna decembrie 2009 va confirma ceea ce voi divulga: dupa ce a citit fragmentul de roman pe care laureata l-a sustinut în chip de discurs, Paul Goma mi-a scris (reproduc mesajul cu acordul sau): „Discursul Hertei Müller la Stockholm mi s-a aratat excelent: era, nu un discurs ca toate celelalte, ci o proza (buna).
Asa ar trebui (ar fi trebuit) sa arate si interviurile: episoade povestite de un povestas.
M-a bucurat proza ei buna“ (8).
Paul Goma nu ar putea rosti cuvinte atât de gratuite, precum: „plutea în aer ca un român sa câstige prestigioasa distinctie“ (Mircea Mihaies); Luminitei Marcu i se poate ierta faptul ca face o confuzie grava între continut si nuanta. Sa o punem pe seama exultarii de moment: „Orice s-ar spune, oricum s-ar comenta acest premiu, oricine îl va mai obtine de acum înainte în spatiul literaturii române, va fi al doilea. Sau a doua. Asa arata lucrurile în mod definitiv, iar faptul ca Herta Müller nu mai traieste de mult în România sau ca scrie în limba germana sunt nuante. Cuvintele «român, românca, românesc» se regasesc în acest moment lipite de orice stire privitoare la Premiul Nobel pentru Literatura în anul 2009“.
Când am auzit stirea am fost pur si simplu bucuroasa. Dar textul acesta îl cumpanesc de multa vreme, dupa ce am citit cam tot ce s-a scris/ spus despre laureata în ultimele luni.
Si o parere interesanta: „Pentru noi, cei care s-au format dupa 1989, cartile care vorbeau despre opresiunea anilor din comunism descriau dezastre inconceptibile, îndepartate. (…) De aceea, citind «Animalul inimii», eram pus în încurcatura. Era o carte care ma „cucerea“ de la primele pagini. Pentru prima data, dezastrul anilor ’80 devenea real, palpabil. Însa nu din aceasta cauza mi-a placut cartea Hertei Müller. Nu am devenit un cititor al cartilor despre comunism. Am devenit însa un cititor al cartilor Hertei Müller. (…) poezia/ proza sa are o mai mare legatura cu viata decât orice scriere memorialistica de tipul celor care erau la moda la începutul anilor ’90“ (9).
Interesul s-a stins înainte de a apuca sa devina o discutie serioasa. Nu avem nevoie de analize si introspectii, ci de stiri de o zi, bascalii si showbiz. Acest Nobel a fost si un pretext pentru unii de a-si ridica singuri mingea la fileu, scriind despre Herta Müller pentru a vorbi despre ei. Oricât de frumoase ar fi unele texte dedicate momentului (Nora Iuga), ceva este cu asupra de masura, fara rost si jenant: punerea în valoare a emitatorului textului, umbrind „subiectul“.
Textul lui Grigore Cartianu (10) scris la cald ar merita sa fie citat integral pentru sarja taioasa: „Toti acesti scriitori sGünter Grass, Imre Kertész, Ernest Hemingway, Pablo Neruda, Gabriel García Márquez, Gao Xingjian, Orhan Pamukt si-au trecut în palmares Premiul Nobel. Herta Müller se înscrie în aceasta serie prestigioasa. Sursa ei de inspiratie n-a fost nici Germania nazista, nici tara sovietelor, nici China lui Mao sau tiraniile latino-americane, ci România lui Ceausescu. România în care scriitoarea banateana s-a simtit ca într-un lagar. Ceausescu a vândut-o Occidentului pe câteva mii de marci, într-un troc rusinos. Pentru Herta Müller a fost reteta ideala: avea 34 de ani, o experienta memorabila sub dictatura si libertatea de a scrie în Germania Federala. Spre lauda ei, Herta Müller a fructificat aceasta sansa unica oferita de destin. Multi spun acum: am dat Germaniei un Premiu Nobel. Total incorect! De fapt, am dat Germaniei o scriitoare tânara, talentata, dar care mai avea de urcat un Everest pâna la Premiul Nobel. Daca ramânea în România – sub Ceausescu sau dupa Ceausescu –, Herta Müller avea toate sansele sa ramâna o scriitoare de duzina. Bubele noastre istorice ar fi tinut-o în pluton, oprindu-i ascensiunea. Iar astazi s-ar chinui, probabil, sa publice câte doua mii de exemplare pe la vreo editura care uita sa plateasca drepturi de autor…“.

„Tot ce am port cu mine“
Herta Müller,
„Atemschaukel“ („Leaganul respiratiei“)

Unul dintre putinii scriitori germani (sasi) care au ramas în România, la Iasi, Michael Astner (un „înapoiat“, cum se autonumeste, care a încercat dupa 1990 sa traiasca în patria originilor stramosilor sai, dar nu s-a putut adapta fara trecutul si prietenii sai români) a scris despre Nobelul în discutie un text necrispat, ce ne arunca direct în mentalitatea uzuala: „…primul telefon de la un prieten: «Ai auzit?» Auzisem! Dupa vreo ora, m-a sunat alt prieten: «Felicitari! Ati luat Premiul Nobel!». «Ei, care ati»?. «Pai, nu-i sasoaica?». «Nu, e din Banat, e svaboaica!». «Da? Mi-e cine mi-a zis ca-i sasoaica?…». Si-am mai primit pe urma doua sms-uri. «Bre, lua herta nobelu’» a fost primul, de la alt prieten. Al doilea: «Felicitari pentru un cunoscut al laureatului Premiului Nobel!». «Hai ca esti simpatic!», i-am raspuns prietenului mutat la Bârlad. «Culmea e ca vinerea trecuta am stat pe aceeasi terasa cu HM la Sibiu – dar atât…»“ (11). Cu o saptamâna înainte de aflarea laureatilor Nobel, Herta Müller tocmai citise la Sibiu (Festivalul „Oskar Pastior“) câteva fragmente din „Atemschaukel“, în traducerea lui Al. Sahighian; Astner conchide: „Ceva îmi spune ca aparitia acestei carti a picat «la fix» ca sa încline balanta Nobel definitiv în favoarea Hertei Müller – în dauna unui Amos Oz sau Philipp Roth. Cât despre «meritul» României în chestiune…“. Citind paragrafele citate de el, înclin si eu sa cred acelasi lucru: tema, carnea, tesatura, poezia si tablourile scriiturii sunt tulburatoare. Dar Astner citeaza în articolul sau nu doar pagini din ultimul roman, ci face referire si la eseul semnat de scriitoare în celebrul saptamânal „Die Zeit“ (23.07.09): „Die Securitate ist noch im Dienst“ („Securitatea continua sa lucreze“), în care dezvolta între altele lucrarea continua a Securitatii, pâna în prezent, scriitoarea nereusind sa-si vada întregul dosar de urmarire informativa (DUI). În felul acesta, Astner subliniaza profilul moral nedezmintit al scriitoarei germane, care nu-si separa scrierile de viata, ci are acelasi traseu principial, civic, moral si cultural, în carti si în viata. Nu se lasa amagit nici de discursul etnoliricoid, dimpotriva, încearca sa-si clarifice pozitia fata de statutul de român sas traitor în România si de istoria româneasca pe care si-o asuma: „Am remarcat de mult ca la noi, ori de câte ori cineva nascut în România (român, maghiar, evreu, svab, sas etc.) si de ani buni traitor în strainatate primeste vreo mare distinctie, (re)devine cât ai zice peste… «român», respectiv «românca». Din pacate, «meritul» României a fost rezumat destul de potrivit în Evenimentul zilei de ieri: «Premiul Nobel pentru scriitoarea alungata de Ceausescu». Dar si formularea aceasta trebuie nuantata: Ceausescu n-a fost singur! Împuscat fiind, am vazut prea bine, sistemul n-a sucombat defel, ci doar s-a reorganizat… O groaza de «trepadusi» ai groazei comuniste au preluat frâiele sistemului si ne-au pricopsit cu o «democratie originala» si o economie de piata originala“, ambele controlate în buna parte de FOSTI: fosti activisti, fosti securisti, fosti informatori, fosti si iar fosti care au în comun una din calitatile de baza ale oricarui «patriot» de sorginte comunista: oportunismul desantat! (…) atâta vreme cât cineva nascut în România nu-si neaga biografia si tara de origine în ansamblu (si Herta Müller e departe de asa ceva!), acel cineva poate fi considerat (si) de-al locului. Dar pâna la momentul în care eu unul, ca sas, as accepta sa ma declar român (si nu «doar» cetatean român) mai e mult. Iar pentru acest lucru chiar e nevoie ca în România sa se ajunga ca natiunea sa fie înteleasa nu etnic, ci constitutional…“.
De la o asemenea pozitie si pâna la o „stire“ inepta precum „Acesta este cel de-al treilea Premiu Nobel acordat unui român, dupa George Emil Palade, pentru Fiziologie sau Medicina (în 1974), si Elie Wiesel“ (12) este exact distanta formulata de Astner, prapastia dintre forma si fond.

Poate fi un blestem, dar si un privilegiu aceasta drama interioara: sa fii român fara tara si cetatenie (13), dar pentru totdeauna „cetatean al limbii române“ (Paul Goma), ori „românca în Germania, nemtoaica în România“ (Herta Müller).

Un comentariu pentru “Romani în exil, straini acasa: Herta Müller si Paul Goma (1)”

  1. decembrie 18, 2012 la 7:15 pm

    Durerea noastră nimeni n-o mai curmă
    Noi am ajuns a fi(re) cei din urmă
    Nu pentru că ne-ar face-o din afară
    Antiromâni sau trădători de ţară
    Nu ! Noi cu fibra noastră alterată
    Ne sabotăm mai mult ca niciodată
    Şi ne mirăm ponosul de-unde vine
    Prea ipocriţi şi jalnici.Huooo,Rusşine !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper