„Polivalenta necesara“. Reconversia dogmaticilor

Un articol de ALEX GOLDIS

Interesant e faptul ca multiplicitatea punctelor de vedere sau largirea orizontului criticii – despre care am vorbit in „Critica in transee“ – sunt sustinute acum nu doar de critica tanara, afirmata la inceputul deceniului sapte, ci si de veterani ai marxism-leninismului. Modificarea radicala de discurs a fostilor ideologi stalinisti vorbeste cel mai elocvent despre faptul ca, in ciuda ezitarilor de inceput de drum si cu toate fantasmele compensative care-i bantuiau teoretizarile si instrumentele de lucru, conceptia criticii romanesti traversase ani-lumina in mai putin de un deceniu. Mai mult, o parte importanta din fostii critici marxisti, de la Ov. S. Crohmalniceanu pana la Silvian Iosifescu sau N. Tertulian, de la Mihail Petroveanu pana la Savin Bratu fac concurenta tinerilor cronicari in ce priveste racordarea la fenomenul criticii actuale. Greu de spus daca fenomenul se explica printr-o noua logica a compensatiei sau, dimpotriva, fostii marxisti mai cred inca in legea implacabila a progresismului stiintific. Temutul adversar al revizionismului modernist din urma cu doar sase ani, Ov. S. Crohmalniceanu, nu numai ca priveste cu interes scena dezbaterilor franceze, dar discutiile de la noi i se par aride si retrograde: „Vechea controversa, daca actul de exegeza e «creatie» sau nu, mi se pare cam puerila si fatal condamnata sa bata pasul pe loc. Interesante, chiar in aceasta ordine sunt noile argumente pentru ori impotriva tezei respective, fiindca insasi ideea criticii stiintifice revendica la ora de fata alte temeiuri pe care i le furnizeaza progresele lingvisticii, psihologiei si sociologiei secolului XX1“ . Inca si mai surprinzatoare e aderenta lui Crohmalniceanu, prin filtrul neomarxistului Pierre Macherey, la ideea subtextului operei si a incongruentei dintre intentiile manifeste si cele latente, principiul cel mai influent al Noii Critici franceze in context romanesc: „Cercetarea atenta dezvaluie dincolo de acest aspect inselator, o distorsiune, o descentrare interioara, un decalaj intre intentia initiala si realizare (…). Opera ajunge astfel sa spuna mai mult prin tacerile ei, prin propozitiile ocolite, decat prin lucrurile exprimate direct (…). Prin interesul aratat „liniei de umbra“ a discursului literar, „tacerilor“ textului, Macherey practica o interesanta deschidere a criticii sociologice catre investigatia psihanalitica, sau mai larg, catre tot ce constituie determinare inconstienta in actul scrisului“. Obiectia de principiu, coincidenta cu cea a lui Matei Calinescu (inscrisa, de fapt, adanc in discursul romanesc din aceasta perioada) vizeaza absenta criticii axiologice din sistemul lui Macherey. Subtila e observatia ca principiul central al teoriei lui Macherey – travaliul creator, infruntarea dintre proiectul auctorial si opera finita – nu poate fi considerat, asa cum lasa sa se inteleaga studentul lui Althusser, un criteriu pertinent de evaluare: „Rezulta ca acolo unde piedicile par sa fi fost infrante relativ usor (decalajul intre „proiectul ideologic“ si discursul literar care a rezultat nu e prea mare), scriitorul a realizat o opera inferioara in valoare?“2. Fostul critic stalinist era, deja, un cititor avizat si nuantat al teoriei franceze contemporane.
Si pozitia lui Paul Georgescu e surprinzatoare in epoca. Promotor inca de la finalul anilor ’50 al unei forme deschise a criticii ideologice (considerat, adica, un „eseist“ al ideologiei, nu un conformist total, desi inovatia era mai degraba de retorica decat de mesaj), Paul Georgescu devine, la mijlocul anilor ’60, un militant in favoarea diversitatii metodelor: „Modalitatile de potentare sunt nenumarate: de la analiza sociologica, comentariul filozofic si biografismul strict, pana la portretistica sau lingvistica matematica, toate modalitatile ce reliefeaza valoarea, adica ajuta la intelegerea ei, sunt bune“3. „Introducerea in teoria valorilor“ a lui Vianu ii oferea, de asemenea, lui Georgescu prilejul de a constata „natura ambigua a operei de arta“4. Dupa „lecturile infidele“ ale lui Manolescu, una dintre cele mai discutate sintagme ale deceniului e, cu siguranta, aceea de „polivalenta necesara“, pe care criticul o lanseaza in 1967 in cartea cu acelasi titlu. Mica propunere conceptuala era interesanta din doua puncte de vedere: in prima instanta, prin faptul ca un fost critic marxist-leninist se revizuia decisiv, devenind acum o voce innoitoare in epoca. Daca de la Nicolae Manolescu, partizan al tinerei generatii si al bibliografiei recente, gestul modernizator era oarecum asteptat, cel al lui Paul Georgescu apare drept insolit, fiind receptat ca veritabil certificat de deces al ultimelor rabufniri dogmatice. La fel ca „lecturile infidele“, cei doi termeni ai sintagmei sunt expresivi prin ei insisi, putand fi intelesi in mai multe sensuri. Faptul ca polivalenta a devenit o „necesitate“ indica drumul fara intoarcere al modernizarii. Tonul apodictic oferea intr-un fel garantia ca rasturnarile de situatie in favoarea dogmatismului, atat de frecvente pana in 1965, nu mai pot avea loc de acum inainte. Pe de alta parte, sintagma insasi era inselatoare prin caracterul ei oximoronic: caci o polivalenta „necesara“ e aproape o contradictie in termeni. Astfel incat mai degraba decat o pura tendinta de sincronizare occidentala, „polivalenta necesara“ reflecta coc-tail-ul de idei inovatoare si de prejudecati dogmatice – unele infiltrate aproape inconstient in discurs – ale liberalizatorilor marxisti ai perioadei. Lipsit de apetente teoretice, Paul Georgescu demonstreaza, in schimb, destul de convingator, prin fine aplicatii pe text, existenta mai multor structuri ale operei, care legitimeaza interpretari cu totul diferite (chiar contrare). Bazele experimentale sunt romanele lui Sadoveanu, „Baltagul“ si „Creanga de aur“: primul roman ar contine „doua structuri complementare: una monografica, epica, realista, cealalta, simbolica, mitica“5, in timp ce al doilea poate fi citit simultan ca „basm, roman istoric, parabola, scrisoare persana sau poveste de iubire“. Interpretarile criticului vor alimenta decisiv imaginatia lui Manolescu din „Arca lui Noe“, care preia o serie de sugestii. Creatorul „lecturilor infidele“ saluta, de altfel, noutatea de viziune a volumului, considerandu-l convergent propriilor preocupari. Desi nu citeaza nicaieri surse din Noua Critica franceza, Paul Georgescu recita liber sloganurile ambiguitatii operei sau ale diversitatii interpretarilor critice. Termeni si sintagme precum „polimorfie structurala“, „posibilitatea infinita a interpretarii“, „legaturi intime interstructurale“, „sensuri ascunse“ impanzesc analizele de text. Ciudat e numai faptul ca aceasta deschidere generala a limbajelor critice nu intra in contradictie nici macar cu cel mai dogmatic sociologism. Principiile marxist-leniniste, refulate sub retorica diversitatii, reapar periodic la suprafata discursului ca niste ticuri suparatoare, de vreme ce in Creanga de aur criticul citeste, de pilda, „ecourile amenintatoare ale valului de sange fascist“. Daca nu in intregime, asa cum sugereaza tendentios Ileana Vrancea, care incearca sa minimalizeze aportul tinerei generatii in evolutia ideilor critice romanesti, macar la Paul Georgescu si la alti ideologi revizuiti se verifica teza dublei formatii, imposibile si hibride: marxista si calinesciana6.

 

1. Ov. S. Crohmalniceanu, „Gaston Bachelard si critica de sondare a adâncurilor vietii sufletesti“, în „Gazeta literara“, anul XIII, nr. 48 (735), joi, 1 decembrie, 1966, p. 8.
2. Ovid. S. Crohmalniceanu, „O teorie a productiei literare“, în „Contemporanul“, nr. 15 (1070), vineri, 14 aprilie 1967, p. 2.
3. Paul Georgescu, „Critica si potentarea valorii“, în „Contemporanul“, nr. 39 (1042), vineri, 30 septembrie 1966, p. 3.
4. Idem, „Dialectica valorii“, în „Contemporanul“, nr. 46 (1049), vineri, 18 noiembrie, 1966, p. 3.
5. Paul Georgescu, „Polivalenta necesara“, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1967, p. 19.
6. „Criticilor de formatie marxista care au debutat dupa 1944 – Paul Georgescu, Paul Cornea, Mihai Gafita, M. Petroveanu, Ov. S. Crohmalniceanu,
N. Tertulian – li se alatura acum o noua promotie, formata atât în climatul ideologic al criticii marxiste, cât si sub influenta profesorului G. Calinescu: Dumitru Micu, George Munteanu, Georgeta Horodinca, S. Damian, Valeriu Râpeanu si multi altii. Ei sunt urmati de o noua promotie de critici, printre care Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Eugen Simion, iar acestia de generatie care s-a manifestat dupa 1966, aflata deocamdata, prin unii reprezentanti, la volume de debut“. (Ileana Vrancea, „Confruntari în critica deceniilor IV-VII, Cartea Româneasca, Bucuresti, p. 245).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper