Pasarea împaiata

Una dintre cele mai importante lectii de viata se leaga în cazul meu de o pasare împaiata. Eram copil într-o comuna transilvana. Ma aflam la ora de desen. Într-o clasa cu un amplasament clasic: trei rânduri de banci, unul, aproape de usa, unul, la mijloc si altul, la fereastra. La ora de desen profesorul a aparut în clasa cu o pasare împaiata. A pus-o pe catedra. Si ne-a cerut sa o desenam. Stateam pe rândul de lânga usa. Ma holbam la pasare si habar nu aveam ce sa fac pe foaia alba din fata mea. N-aveam pic de talent la desen. Avea în schimb Bogdanel, colegul meu, renumit pentru harul lui. El statea pe rândul de la fereastra. Asa ca i-am împins usor, usurel foaia, am trimis-o de la unul la altul, pâna a ajuns pe pupitrul lui. Bogdanel mi-a desenat pasarea împaiata din câteva miscari. Si tot asa, pâs-pâs, mi-a returnat foaia. Stateam cu mâinile la spate, mândra de mine, cu desenul în fata. Prima din clasa care-l ispravisem. Asa ca n-a trecut mult timp si profesorul s-a oprit în dreptul meu. A privit desenul. M-a ridicat în picioare.
„N-ai desenat tu pasarea împaiata“, mi-a spus.
„Ba da“, m-am aparat, convinsa ca ma va crede.
A dat din cap a dojana. Si m-a invitat sa trec prin fata clasei spre rândul de banci de la fereastra.
„Uita-te cum arata de aici pasarea, mi-a spus. Asa cum arata-n desenul tau. Tu, din rândul de banci de la usa, nu puteai sa ai aceasta imagine“.
M-am întors la locul meu. Întradevar, de aici vedeai alt ochi al pasarii decât cel din desenul meu, alt picior. Alte pene în aripa. Am înlemnit de rusine. Si am învatat pentru restul vietii ca toate lucrurile, toate faptele si toate ideile pot fi privite din perspective diferite. Ca ele, chiar daca sunt aceleasi, pot fi receptate din diverse puncte. Din unghiuri care fac ca o pasare împaiata sa aiba mai multe înfatisari. Desi este vorba despre aceeasi pasare împaiata.
De atunci umblu prin lume tot mutându-ma din rândul de lânga usa în rândul de la fereastra si vice-versa. Ca sa vad, cu o curiozitate nebuna, cum se schimba perspectivele asupra acelorasi lucruri si situatii, pe care unii le privesc într-un fel si altii în alt fel. Jocul are frumusetea lui; pe plan ideatic te scapa de schilodirea fanatismului, pe plan emotional, te încarca de frumusetea lumii.
Sunt convinsa ca multe pagini grele din istoria popoarelor si din vietile personale ale oamenilor ar fi putut fi evitate, daca acest drum, de la usa la fereastra si de la fereastra la usa, ar fi facut mai des. Sunt convinsa ca una dintre cele mai mari povete pe care le putem da urmasilor nostri este sa se avânte sa priveasca „pasarea împaiata“ din toate colturile si din toate unghiurile. Pentru a întelege ca din puncte diferite ale perspectivei, desi se vorbeste despre aceeasi „pasare împaiata“, imaginea ei este schimbatoare. Si fiecare dintre noi, din perspectiva lui, o percepe altfel, cu alt ochi si cu alte pene în aripi.
Prima conditie însa este ca mutarea sa fie posibila. Pentru aceasta, calea trebuie sa fie libera si schimbarea de pozitii încurajata prin educatie. Deci prin acceptarea conceptului de alteritate.
Sunt convinsa ca, daca drumul ar fi fost liber, multi dintre românii care au emigrat fara sa stie cum arata emigratia, si-ar fi cântarit cu mai multa precautie gestul. Sunt convinsa ca daca cei emigrati de zeci de ani ar cunoaste din interiorul ei situatia din România zilelor noastre, remigrarea ar fi îndelung cumpanita. Stiu cu siguranta ca daca cei din sud ar sti în ce conditii climatice si în ce crize de sociabilitate traiesc oamenii din nord, cei la care nu vedem decât salariile bune, ar râvni mai putin la acele salarii. Sunt convinsa ca daca cei din nord ar sti în ce bulibaseala administrativa si în ce inertie a aparatului birocratic traiec cei din sud, cei care se bucura de soare si de mare, ar fi mai retinuti în a le invidia destinul.

Si asa, burdusita de fel de fel de convingeri, ma aflu într-o statie de metrou din Bucuresti. Invitata de Teatrul Masca, sa vad spectacolul „Pierot lunatecul“. Îi vorbesc cu o zi înainte de spectacol unui redutabil critic teatral despre aceasta invitatie. Si el îmi spune, sigur de sine si cu aplombul profesionistului: „Oamenii în statiile de metrou se grabesc sa-si urmeze drumul, nu stau sa vada spectacole“. Doar ca eu stiu ca „pasarea împaiata“ trebuie s-o privesti si din rândul de la fereastra, nu numai din cel de la usa. Asa ca ma postez în statia de metrou. Si vad cum lumea coboara din vagoane când vede luminile scenei. Si vad cum, de-o parte si de alta, timp de o ora, vagoanele îsi fac traseul aproape goale, iar calatorii stau înlemniti de placere în jurul scenei improvizate. În picioare, în semicerc. Ba, si în loji. Fiindca si cei care se aflau pe sus, pe traseele pentru transferuri, s-au oprit în loc. Avem în statia de metrou Unirea II, în jurul teatrului lui Mihai Malaimare, cred ca aproximativ 200 de persoane. Avem staluri, cei mici s-au asezat pe jos, avem loje si avem balcoane. Dar ceea ce avem mai ales, e o credinta în menirea si harul artistilor, care îti da frisoane. Se revine sub ochii nostri, la adevarata menire a artei. Lucru pentru care se recurge la singura arma cu care artistul a fost harazit: capacitatea de a comunica prin emotie.
Drumul se face de la spectator la actor: bucuria autentica, primara, cu care actul scenic este receptat îi da aripi „omului cu masca“. Si drumul se face si invers, de la artist la spectator. Aici mi se pare ca transferul este de o incomensurabila valoare. Calatorul de la metrou afla ce înseamna sa te lasi emotionat, de mim, de costum, de muzica, de valoarea si de frumusetea gestului teatral, de sfintenia momentului de comuniune, în fata actului scenic. Act care nu coboara nici o secunda pe scara valorii estetice. Nici o secunda trupa nu face concesii unui asa-zis gust pervertit al publicului, de care se face în ultima vreme atâta caz. Nimic nu e pervertit. Dupa cum nimic nu se vinde dupa o asa zisa reteta de succes comerciala. Publicul este urcat spre arta – o parte a drumului de la rândul de la fereastra spre usa. Si arta coboara la public, în statia de metrou, pentru a-l învata ce înseamna teatrul – cealalta parte a drumului, de la usa înspre fereastra.

Se temina spectacolul. Actorii trec în sir în splendidele si rafinatele lor costume de pieroti si de colombine, printre spectatori. Se îndreapta spre un spatiu de degajare, unde, dupa usile închise, se dezbraca si se demachiaza. Vor iesi de acolo, din spatele usilor de metal ale cabinelor improvizate, niste oarecari oameni ai strazii, îmbracati ca noi toti ceilalti. Doar ca storsi parca de puteri, cu fata înrosita de cremele cu care îsi sterg obrazul pentru a da masca jos, cu geamantanelul a carei utilitate putini o cunsosc: trusa lor de cosmetice. Au parcurs un drum biunivoc: de la omul de strada la creator si de la creator la omul de strada, pe parcursul vietilor care ni s-au dat, bogate în stari de alteritate.
Spectatorii uita parca de ce sunt în statie. Mai ramân tintuiti locului, înca o bucata de vreme, în jurul scenei improvizate. Apoi reflectoarele se sting. Apoi devin constienti ca în jurul lor se anunta statiile de metrou. Si ca ei au pornit de acasa spre o adresa anume.

Ramân si eu o vreme pe loc. Realizez ca timp de aproape o ora n-am auzit zgomotul vagoanelor. N-au ajuns pâna la mine anunturile. N-am remarcat nici macar faptul ca deasupra capului meu era un televizor, care a transmis non stop o emisiune de actualitati. Ridic ochii. Pe ecran, citesc un comunicat, cum ca grecilor FMI-ul nu le da transa de împrumut care tine tara pe marginea prapastiei. Oricum, nu în noiembrie, asa cum se promitea, desi se stie ca tara nu mai are din ce sa plateasca salariile. Poate în decembrie, daca…
„Ai dracului de greci“, aud pe cineva de lânga mine, un domn între doua vârste. „Au furat de n-au mai putut si acum pun euro în pericol. Si ne trag în jos pe noi toti, popoarele europene“.
Oftez. Traiesc în Grecia. Domnul, român ca si mine, dar ducându-si viata în tara lui, vede „pasarea împaiata“ din rândul dinspre usa. Eu o vad din rândul dinspre fereastra. Dau sa-i povestesc ca la Atena, în fiecare zi, câte o ambulanta este chemata la scoli. Ca sa duca în sectiile de terapie intensiva ale spitalelor copii… lesinati de foame.
Asa ca deschid gura, desi vorbele îmi ies greu. Doar ca trebuie sa constat ca nu mai are cine sa ma asculte. Domnul meu a plecat. Îl zaresc prin multime. Sare, convins c-a spus-o pe cea dreapta, într-un vagon de metrou.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper