„O parte din actuala noastra elita nu se manifesta ca elita a Romaniei“

Un articol de ANGELA MARTIN

DAN BERINDEI in dialog cu ANGELA MARTIN

 

O întâlnire cu academicianul Dan Berindei devine, inevitabil, un periplu. Nu te poti detasa de „fondul istoric“ cu care este înzestrat omul: descendenta brâncoveana, ramurile familiei sale boieresti ale carei vârfuri politice si culturale cresc, se împletesc sau se farâma sub comunism odata cu vechea societate burgheza. Si, apoi, mai e si un secol, aproape un secol, prin care el însusi a razbit. Echilibrul, pasiunea cercetarii si o vitalitate iesita din comun l-au ajutat sa-i înfrunte vicisitudinile. Dovada, chiar zâmbetul sau de om împlinit. Un zâmbet deschis, cald, încrezator si putin mucalit, care îi licareste fara astâmpar în ochi multa vreme  dupa ce pe buze s-a stins. Pe  fata-i rotunda, asiatica, de bonom, zâmbetul acesta atât de special ramâne înflorit aproape continuu.   
La cei 89 de ani ai sai,  Dan Berindei este un renumit istoric. specialist în istoria moderna a României, doctor în Stiinte istorice, presedinte de onoare al Sectiei de stiinte Istorice si Arheologie. Temele predilecte de cercetare sunt Revolutiile de la 1821 si 1848, Unirea si Razboiul de Independenta, istoria Bucurestilor. Ele traverseaza zecile de  volume semnate ca autor, coautor, colaborator sau coordonator, dar si sutele de articole care, împreuna cu acestea, compun vasta sa opera. O enumerare minimala a titlurilor ar fi elocventa, dar excedentara în raport cu spatiul de care dispunem. Multe dintre lucrarile sale au fost publicate în limbi straine. Este  membru titular strain al Academiei  Polone de Stiinte si Litere din Cracovia. Din 1996 este presedintele Comitetului National al Istoricilor din România. Din 2006 a devenit vicepresedinte al Academiei Române.
Angela Martin

 

Angela Martin: Domnule academician, în perioada de trista amintire, a instaurarii comunismului la noi, si a dictaturii proletariatului, a planat asupra Dumneavoastra, la fel ca asupra altor conationali, acuzatia de „dusman al poporului“ si ati avut de suferit. Dupa tot raul pe care vi l-a facut regimul comunist, Dumneavoastra si familiei Dumneavoastra – sotie, copii, parinti, rude apropiate –, va considerati o victima a istoriei?

Dan Berindei: Am avut o viata lunga si am trait în timpul unor regimuri succesive, sub trei regi – Ferdinand, Mihai si Carol II si din nou Mihai – si doi dictatori rosii. Am trait în cea dintâi copilarie euforia marii împliniri din 1918, într-o vreme în care oamenii purtau înca în ei amintirea greului razboi, a victimelor lui, dar si cu nesfârsita bucurie a unui sfârsit „ca de poveste“. Cea dintâi tinerete mi s-a încheiat la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar dupa ce asistasem la ridicarea României Mari. A urmat studentia în timp de razboi, încheiata pentru mine câteva luni dupa rasturnarea de la 23 august 1944. Am trait perioada dictaturii maresalului Antonescu, dupa care tara a intrat sub ocupatia sovietica, pe deplin încheiata doar în decembrie 1989, iar de atunci s-a mai scurs aproape un sfert de veac, cu semnele sale de întrebare. Fara îndoiala, etapa cea mai grea a fost cea stalinista, când numerosi membri ai familiei mele si ai sotiei au cunoscut avatarurile detentiei, sotia suferind si ea timp de doi ani si sapte luni rigorile Jilavei si ale Vacarestilor, unde mi s-a nascut si fiica. Cât despre mine, împreuna cu alti colegi dintre cei mai valorosi, am fost alungat din Institutul de Istorie si am ajuns la o cooperativa, unde am confectionat placheuri si am carat tuburi de oxigen. Dupa trei ani de „exil“ am putut sa ma întorc si sa-mi reiau activitatea de cercetare, mi-am realizat un sir de lucrari, dar am fost mentinut marginal pâna în 1990! Dar, ca sa raspund întrebarii Dumneavoastra, trebuie sa marturisesc ca nu ma consider o victima a istoriei într-o mai mare masura decât conationalii mei. Dimpotriva, privind înapoi, nu fac acest lucru cu mânie si ura, ci cu interes, cautând sa descifrez semnele de întrebare pentru a întelege pe deplin procesele istorice si momentele grele prin care a trecut si, din pacate, mai trece România. Este drept ca altii care n-au avut de suferit nici pe sfert din „pataniile“ mele se înfatiseaza ca victime maxime, dar aceasta este treaba lor!

A.M.: Regretata Ioana Berindei, sotia Dumneavoastra, marturisea în volumul „Am facut Jilava în pantofi de vara (convorbiri cu Lavinia Betea)“ ca, dupa o experienta crunta precum cea a închisorii, „Dumnezeu te ajuta la un moment dat sa uiti si sa te detasezi…“ Uitarea este probabil singura posibilitate umana de convietuire cu ireparabilul. Este, însa, istoria compatibila cu uitarea?

D.B.: Minunata mea sotie a fost o înteleapta si trebuie sa marturisesc ca ne-am potrivit în privinta judecarii timpurilor pe care le-am trait si în care am avut mult de suferit, dar în care ne-am desfasurat viata si cu împliniri. Ea a ales calea uitarii pentru detasarea de partea rea. Eu am cautat mai ales sa înteleg si am avut chiar iluzia unei posibilitati de remediere dinauntru, ceea ce era doar o iluzie imposibila!

A.M.: În cazul unui istoric, ca Dumneavoastra, de pilda, cum functioneaza constiinta critica în raport cu traditia istorica si istoriografica instituita în trecutul comunist?

D.B.: Perioada comunista nu se înfatiseaza în realitate ca un tot unitar. Au existat etape si a existat la oameni si o constiinta profesionala si, as adauga, nationala. Etapa stalinista, caracterizata prin sovietizare, dar si prin brutalitate si primitivism, s-a încheiat în formele ei cele mai nocive dupa moartea lui Stalin si pe planul istoriografiei dupa înlaturarea lui Mihail Roller. În ceea ce ma priveste, a fost si etapa în care s-au încheiat anii mei de exil si am revenit în Institut. Au fost câtiva ani în care am avut impresia unui „suflu nou“. Dar, din momentul obtinerii retragerii trupelor sovietice, au urmat din nou un numar de ani apasatori. A început însa a fi introdusa linia nationala si „cel mai mare pitic din lume“… a încetat a fi cel sovietic! De asemenea, am început sa putem evoca marile personalitati ale trecutului nostru fara epitete rolleriene! Istoriografia va cunoaste apoi anii cei buni, legati de 1964. Totodata, însa, au început excesele protocroniste, dacismul excesiv si progresiva, coplesitoarea faza a cultului personalitatii lui Ceausescu. De fapt, istoria „serioasa“ n-a mai fost dislocata, dar, din pacate, au existat istorici care s-au pretat la acele excese nocive ca sa faca placere! 4 Esential a fost însa ca istoricii cei mai de seama si cei mai buni au refuzat sa accepte aceste „politizari“! Din aceasta cauza proiectul scrierii unui nou tratat al istoriei României cu prilejul Congresului mondial al istoricilor din 1989 nu a putut fi realizat, specialistii refuzând sa întocmeasca cel dintâi volum într-o directie antiromana!

A.M.: Comunismul stalinist si, mai târziu, ceausismul au încercat (si au si reusit în buna masura) sa induca anumite perceptii de natura sa schimbe fundamental întelegerea trecutului istoric de catre generatiile prezente si viitoare. Astazi se întâmpla altfel? Considerati ca s-au eliberat, în fine, istoricii de imixtiunea politicului si a ideologicului? Se scrie si se rescrie acum istoria cu mai mult respect pentru obiectivitatea faptelor?

D.B.: Dintotdeauna istoriografia a fost sub impactul politicului, dar, de asemenea, dintotdeauna, a existat rezistenta adevaratilor istorici. Evident, si astazi apar lucrari care rastalmacesc adevaratul trecut, care reflecta imixitiunile factorilor politici si ideologici, dar important este faptul ca istoricii de seama si cei cu adevarat valorosi îl respecta. În fiecare zi, citesti câte o nazdravanie, dar lucrarile serioase nu cad în acest pacat!

A.M.: A aparut Istoria comunismului din România, vol. II , alaturi de Dorin Dobrincu si Armand Gosu editor fiind chiar fiul dumneavoastra, Mihnea Berindei. Volumul cuprinde anexele Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din România privind Documentele Nicolae Ceausescu (1965-1971). Care este parerea Dumneavoastra în legatura cu necesitatea instituirii acestei Comisii si cum apreciati, ca istoric, rezultatele cercetarilor ei?

D.B.: Personal, consider ca ne intereseaza astazi un bilant obiectiv, o istorie adevarata, în care sa fie înfatisata latura represiva si apasatoare a regimului trecut, dar totodata ne intereseaza sa se faca si istoria acelei jumatati de veac, inclusiv cu ceea ce am ramas de pe urma ei, realizarile prin munca a celor din vremea aceea. Ar fi o mare nedreptate fata de acei oameni – un întreg popor! – a se minimaliza si a nu se tine seama de ceea ce efectiv au realizat si de lucruri de care beneficiem astazi. Necesar ar fi si bilantul a ceea ce nepotrivit s-a distrus dupa 1989! Publicarea de documente este benefica, dar cu conditia unei selectii echilibrate, care sa nu forteze o imagine prin vedetizarea doar a unor momente si a unor persoane. Speram ca anul viitor sa apara în cadrul celei de-a doua editii a Istoriei românilor – tratatul realizat de Academia Româna – volumul coordonat si, în buna parte, scris de academicianul Dinu C. Giurescu, referitor la perioada 1948-1989, în care va fi realizat bilantul necesar.

A.M.: Cum apreciati istoria contemporana si pe mai tinerii ei autori sau interpreti a caror viziune pare adeseori foarte diferita de a Dumneavoastra si a congenerilor Dumneavoastra?

D.B.: O lucrare de istorie nu este si nu trebuie sa fie un pamflet sau sa reflecte o reglare de conturi, ci trebuie sa fie o lucrare stiintifica, întemeiata pe un ansamblu de izvoare, iar acestea sa nu fie tratate preferential si selectiv, ci sa înfatiseze sine ira et studio, cu obiectivitate, procesele istorice studiate. În acelasi mod trebuie tratata si istoria contemporana recenta. Fara îndoiala ca exista tineri istorici, ca si altii, mai vârstnici, care abordeaza tratarea istoriei de pe pozitii partizane, pornind de la idei preconcepute, ignorând unele izvoare ori acordând atentie prioritara altora, dar, din fericire exista destui, inclusiv tineri, care-si practica profesiunea cu acribie stiintifica si cu grija de a nu se îndeparta de adevar ori de a-l denatura. Am facut parte din comisii de doctorat în cadrul carora au fost sustinuite remarcabile teze de istorie recenta, construite aproape exclusiv pe baza de izvoare si care fac cinste istoriografiei noastre. Pot sa citez fara sa ezit câteva nume: Cristina Diac, Ilarion Tiu si Stan Stoica, neputând omite nici pe ceva mai vârstnicul Dan Catanus si, neîndoielnic, am nedreptatit prin omisiune pe altii.

A.M.: Dar despre predarea istoriei în scoli, despre manualele scolare ce parere aveti?

D.B.: Atingeti un subiect foarte sensibil. De data aceasta nu este vorba doar de niste manuale, ci de formarea cetatenilor acestei tari. Limba româna, istoria si geografia trebuie sa reprezinte temeiul educatiei fiecarui cetatean pentru a-i da pe deplin simtamintele de apartenenta si identitate. Fara acest temei de educatie nationala nu putem vorbi de cetateni constienti, care sa-si iubeasca patria, sa doreasca sa contribuie la mersul ei înainte si la apararea ei si a intereselor ei. Învatamântul istoriei a ajuns pe o pozitie umilitoare. Este o materie ajunsa pe o pozitie de dexteritate, cu un numar de ore din ce în ce mai redus, pâna la disparitia lor. Modalitatea de alcatuire a manualelor este si ea necorespunzatoare. Manualele sunt construite ca si cum elevii au o baza de cunostinte care le confera o alta posibilitate de comprehensiune. Dar, în realitate, cunostintele acumulate sunt grav deficitare în cursul anilor anteriori, în asa masura încât elevul este aruncat într-o lume despre care cunostintele sale sunt reduse, ceea ce duce firesc la sentimente de respingere a unei materii care înainte era dintre cele mai atractive. Tratarea care nu tine seama de cronologie si de evolutie, în care se combina deseori fortat istoria nationala cu cea universala, nu contribuie la o accentuare a atractivitatii materiei, ci dimpotriva. Necesare ar fi scoaterea istoriei din acest regim auster de dexteritate, o regândire a alcatuirii manualelor si, implicit, a programei. si, mai ales, nu e de dorit o tratare patriotarda, când nu este cazul. Materia istoriei trebuie sa contribuie la formarea atasamentului fata de natiune, sa transfere simtaminte de mândrie elevului, sa nu ocoleasca pildele, exemplele si îndeosebi modelele.

A.M.: Câta intuitie a adevarului – daca pot spune astfel – îi trebuie unui istoric pentru a decripta realitatea îndepartata a unor lucruri, fapte etc., care au cunoscut de-a lungul secolelor multiple perceptii si interpretari limitate sau complet eronate?

D.B.: Înainte de toate, istoricul trebuie sa beneficieze de o capacitate de judecata si de apreciere echilibrata, nepartizana si echidistanta pentru a se putea apropia cât mai mult de adevar. Daca se porneste de la o sentinta, de la o idee preconceputa, drumul ales este gresit de la început. În al doilea rând, trebuie pornita analiza de la cunoasterea deplina sau cât mai larga a izvoarelor. Evident, istoricul poate veni cu solutii de întregire a golurilor de informatie, dar niciodata nu poate sa nu tina seama de izvoarele existente. De asemenea, aceste izvoare trebuie abordate cu spirit critic si nu acceptate fara un control riguros; în nu putine cazuri, poate fi vorba de falsuri si manipulari, ca si de viziuni partizane ale emitentilor. În al treilea rând, istoricul trebuie sa porneasca la constructia viziunii sale asupra momentului istoric sau asupra personalitatii în cauza cunoscând tema abordata, dar si situatii paralele si, totodata, cadrul general. Intuitiile lui Nicolae Iorga ne surprind deseori si astazi în buna masura, pentru ca se sprijineau pe extraordinare cunostinte, memoria sa fiind capabila sa pastreze un numar urias de informatii, care alcatuiau o permanenta „materie prima“ pe care cu inteligenta sa sclipitoare, iesita din comun, le putea utiliza în diferite feluri. Deseori, nebeneficiind în vremea sa de unele izvoare, care aveau sa fie descoperite mai târziu, Iorga se arata capabil de a intui piesa din puzzle care lipsea, ceea ce ulterior avea sa se confirme! Stiinta si buna-credinta, pasiunea si detasarea de viziuni partizane ori de idei preconcepute asigura succesul muncii de cercetare istoriografica.

A.M.: Care este, dupa Dumneavoastra, rolul imaginatiei în relatarea istorica?

D.B.: Raspunsul îl gasiti în parte în cel anterior. Este sigur ca istoricul trebuie sa aiba si imaginatie, care-l poate ajuta la completarea viziunilor sale asupra unor fapte sau personalitati trecute, dar trebuie sa aiba mare grija în mânuirea ei, ca nu cumva imaginatia sa altereze realitatea trecuta; pentru istoric, este esential ca imaginatia sa fie doar o întregitoare „cu masura“ a ceea ce se cunoaste si totodata el este dator sa semnaleze ca nu este vorba de o certitudine, ci doar de presupunerea mintii sale.

A.M.: Anul trecut, la Bookfest, ati lansat Politica externa si diplomati la începuturile României moderne – o carte care parca ne avertizeaza ca politica de azi este raspunzatoare pentru istoria de mâine. Sunt prezenti în ea, ca si în alte lucrari ale Dumneavoastra, Balcescu, Alecsandri, Kogalniceanu, Al.I. Cuza, spirite carora le datoram Unirea si Independenta statului român. De ce credeti ca într-un moment istoric dificil, ca acesta pe care îl traversam astazi si noi, si Europa, actuala noastra elita este incapabila sa ne adune în jurul unui proiect politic si cultural asemenea elitei acelor începuturi?

D.B.: O viata întreaga m-au preocupat acei ziditori extraordinari ai României moderne, cu felul lor de a gândi si mai ales cu atitudinea lor fata de tara. Acestor fauritori de tara aveau sa li se adauge urmasii lor, cei care au asigurat desavârsirea în hotare nationale a României, dupa grele încercari, sacrificii si jertfe si apoi cei care au cârmuit tara în perioada interbelica. În preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial, România Mare dovedise, prin constructia pe care o realizase si prin locul pe care-l dobândise în lume, viabilitatea marii împliniri din 1918. Elita din vremea aceea si-a facut datoria, în primul rând, multumita daruirii catre tara, în al doilea rând, a fost vorba de o elita crescuta si dezvoltata firesc din sânul societatii românesti. Astazi, iubirea de tara nu reprezinta o trasatura fundamentala a elitei si, de asemenea, clasa politica a zilelor noastre poarta în buna masura caractersiticile unui joc al întâmplarii si al improvizatiei politicianiste. Primeaza prea mult interesele personale si cel putin o parte din actuala noastra elita nu se simte si nu se manifesta ca elita a României. Cu totii suntem pentru Europa si pentru integrarea noastra europeana, dar acest lucru trebuie sa aiba loc în conditii de egalitate si nu fiind considerati niste rude sarace, niste cetateni europeni de rangul al doilea.

A.M.: Considerati ca în momentul de fata istoricii nostri sunt bine cotati în comunitatea stiintifica internationala? Si conectati?
D.B.: Comparând situatia istoricilor români dinainte de 1989 cu cea de astazi, fara îndoiala ca putem vorbi de o conectare sporita la istoriografia mondiala, accentuata mai ales în privinta tinerilor istorici, care au avut din nou ocazia de a studia în strainatate. Partea proasta este ca multi dintre acesti tineri nu sunt preocupati sa ramâna istorici români, ci sa se realizeze ei însisi fie si despartiti ori adversari ai României.

A.M.: Se aud din când în când rumori în legatura cu Academia Româna si tot mai des contestatii. I se reproseaza de obicei legaturile parca prea idilice cu Puterea, iar mai nou, si mult mai vehement, discutabila acceptare sau respingere a unor aspiranti la fotoliile vacante de academician la mai multe sectii. Inclusiv la cea umanista. Se pretinde implicit o reforma institutionala si etica a Academiei. Care este opinia dumneavoastra, ar fi necesara o asemenea reforma? Ar fi posibila? Cunosc asemenea probleme si alte Academii din Europa? Cum procedeaza ele?

D.B.: Opinia mea este – si vorbesc si ca vicepresedinte al ei – ca dimpotriva am sentimentul ca aceasta faza a fost depasita si ca astazi Academia Româna se bucura de încredere publica. Din fericire, Academia nu s-a angajat în actiuni politice în favoarea unei forte politice sau a alteia. Lasând politica la poarta înaltei societati, ea a reusit sa aiba relatii normale cu toti presedintii si cu toate guvernele si sa le obtina sprijinul. N-as spune ca aceste relatii au fost idilice, dar în general cordiale. Faptul ca ea nu s-a aliniat de o parte sau de alta „cu arme si bagaje“ a împiedicat însa sa obtinem tot ceea ce ar avea nevoie Academia pentru a deveni deplin functionala. Legea ei este înca deficitara si de ani de zile tot asteptam amendarea ei si suntem tot amânati de la un guvern la altul. Academia nu este o institutie de stat decât din 1948, stare care s-a mentinut si dupa 1990, în buna masura din cauza institutelor pe care nu le-ar putea subventiona singura. Daca, initial, autonomia ei a fost respectata, suntem din ce în ce mai mult pusi în situatia unei nepotrivite si totale asimilari cu institutiile de stat. Acest lucru a avut urmari grave mai ales în cazul domeniilor umanistice. Ani de zile aceste domenii au fost supuse unor criterii de evaluare ce nu li se potriveau, mergându-se pâna acolo încât publicatiile de carti nu erau luate în considerare! Revistele Academiei Române, dupa decenii de aparitie si gasindu-se angrenate în schimbul international, sunt si ele supuse evaluarii – desi sunt ale „celui mai înalt for de stiinta si cultura“, cum stabileste legea – judecatii unor functionari necunoscatori, când ele se afla sub responsabilitatea sectiilor Academiei. O problema grava este cea a alegerii de membri. Sistemul de alegere este supus unor reglementari stricte, electiunea desfasurându-se în patru etape. La nivelul sectiilor se cere ca doua treimi din voturile membrilor acestora, exprimate secret, sa sustina respectiva alegere. Urmeaza analiza si acceptarea dosarului candidatului de catre Biroul Prezidiului si apoi de catre Prezidiu, urmând votul adunarii generale, unde, din nou prin vot secret, o alegere nu poate avea loc decât daca cel în cauza întruneste doua treimi. Timp de decenii (peste patru ani Academia Româna va împlini un veac si jumatate de existenta!) a existat un gentleman agreement între sectii, în virtutea caruia un candidat sustinut de o sectie primea îndeobste voturile celorlalte. Din pacate, în ultima perioada, sectiile neumaniste, care detin majoritatea numarului de membri, au respins candidaturi sau promovari fara a tine seama de pozitia sectiei în cauza. 4 Este o problema care s-ar cere într-adevar solutionata. Mai exista si alta problema, cea a alegerii de membri tineri. În unele Academii – de exemplu în Academia de Stiinte a Austriei – s-a instituit o Academie tânara în care sunt alesi membri pe o durata de opt ani, care, daca justifica aceasta apreciere initiala, sunt apoi alesi în Academia de Stiinte. Dar instituirea unei atari Academii intermediare presupune fonduri suplimentare care nu pot fi asigurate decât printr-o hotarâre a Statului. Consider problemele Academiei Române de prima însemnatate pentru tara. Existenta ei de mai bine de un secol, functiile nationale pe care le-a îndeplinit înca de la constituire, fiind cel dintâi parlament cultural al natiunii, ar motiva pe deplin acest lcuru. De asemenea, luarile ei de pozitii în probleme fundamentale, pe care în mod regretabil presa nu le ilustreaza, statutul ei de sfatuitor întelept si apolitic, ar trebui respectate la nivel national. Poate ca atasamentul meu fata de Academie se explica si datorita rolului pe care ea l-a avut în existenta mea. Cititor al Bibliotecii din 1941, pe când eram înca student, din 1948 lucrând într-un institut care îi era subordonat si din 1991 fiind membru al ei si, de asemenea, din 1993 în mod constant ca presedinte de Sectie, iar apoi de aproape sapte ani ca vicepresedinte, am fost necontenit legat de Academia Româna si nadajduesc s-o pot sluji înca întregul meu mandat!

A.M.: Familia Berindei a dat multi oameni de elita. Printre acestia numarându-se si I.D. Berindei, bunicul dumneavoastra dinspre tata, care a pus si el umarul la construirea României moderne: a îmbogatit, de pilda, si a înfrumusetat harta Capitalei cu Palatul Cantacuzino, Casa Assan, Palatul Sturdza… Cum vedeti dumneavoastra, nu doar ca urmas al renumitului arhitect si ca vechi locuitor al orasului, ci, în primul rând, ca istoric care îi cunoasteti atât de bine trecutul economic, social si cultural, lucrarea contemporanilor asupra Bucurestiului?
D.B.: Este drept ca pentru mine înaintasii mei au jucat un rol hotarâtor în formarea si devenirea mea. Doi dintre strabunicii mei, amândoi Berindei, au fost frati, parintii mei fiind veri de-al doilea.
Acesti strabunici se numara printre ziditorii României. Cu studii în Franta, cel dintâi, Dimitrie, fiind primul arhitect din familie, ajungând si ministru al Lucrarilor Publice în Guvernul Ion Ghica din 1870, cel de-al doilea, Anton, ofiter de geniu cu studii la Metz, constructor al podului peste Dunare pentru trecerea armatei în vara lui 1877, numarându-se printre ofiterii carora li s-a predat Osman Pasa si în ultimii ani ai vietii a fost ministru de Razboi. Ion, fiul lui Dimirie, cel de-al doilea arhitect al familiei, autor al cladirilor mentionate de Dumneavoastra, la care as adauga Palatul Culturii de la Iasi, a fost apoi un înaintas fata de care, ca si fata de strabunici, m-am simtit si ma simt dator sa-mi fac datoria ca român si sa slujesc aceasta tara. Dar, întorcându-ma la întrebarea Dumneavoastra, vreau sa mentionez în primul rând ca înca din 1963 (dar cartea era predata editurii din 1959!), vrând si sa urmez strabunicului Dimitrie (care a publicat un studiu amplu privind istoria orasului în 1861 în „Revista Româna“), am publicat o istorie a Bucurestilor ca resedinta si apoi capitala a Tarii Românesti, între 1859 si 1862, istorie urmata apoi de ghiduri si de mici sinteze, ca si de studii referitoare la trecutul orasului. Cu alte cuvinte, cunosc problema! Bucurestii au fost dintotdeauna de o mare varietate. Au fost si un oras al gradinilor. Au fost si „micul Paris“, denumire pe care i-au dat-o strainii din pricina frumoaselor edificii, dar si a înfatisarii centrului si a stilului de viata. Înfatisarea sa este heteroclita, dar este si acesta un farmec al orasului. Dupa furtuna urbanistica a regimului totalitar, a urmat aproape un sfert de veac în care a fost continuata distrugerea orasului, de data aceasta „nesistematizat“ prin speculatii imobiliare. Reglementarile urbanistice s-au dovedit deosebit de „elastice“, ceea ce a dus la demolari nepotrivite si la aparitia unor constructii înalte, dar rentabile, care au desfigurat orasul. Cladirea înalta de lânga catedrala „Sf. Iosif“ este cel mai trist exemplu. Personal, am criticat aceasta dezvoltare nesanatoasa a Bucurestilor si as mai adauga ca Academia Româna, prin Biroul Prezidiului, a dat o declaratie prin care se deplângeau cresterile nefiresti si anarhice ale orasului si, de asemenea, a fost patronata si o dezbatere în Aula Academiei, în colaborare cu Uniunea Arhitectilor, în care a fost dezbatuta aceasta problema.

A.M.: Sunteti, din 1965, membru în Comisia Internationala a Presei. Conduceti în calitate de redactor-sef Revue Roumaine d’Histoire, Memoriile Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie a Academiei Române si Studii si materiale de Istorie Moderna. Sunteti, de asemenea, membru în colegiul de redactie al mai multor publicatii de specialitate, românesti si straine. Ca sa nu mai vorbesc despre cât de mult v-a preocupat fenomenul presei: ati colaborat la elaborarea Bibliografiei analitice a periodicelor românesti. Va intereseaza însa mereu si actualitatea: sunteti prezent în publicatii de informatie sau culturale si la televiziuni, uneori în probleme spinoase. Cum „cititi“ presa de azi, confruntând-o cu realitatea pe care o vedem cu totii cu ochiul liber?

D.B.: Problema mass-media este deosebit de grava. Presa actuala exista sub semnul scandalului si al senzationalului. Chiar si Televiziunea nationala îsi începe telejurnalele cu relatarea crimelor si a scandalurilor! La informatia „sanatoasa“ si de interes general cititorul n-are acces decât prin aspecte negative; evenimentele mondiale ne parvin periferic si marginal. Fiecare ziar sau post de televiziune reprezinta si reflecta pozitiile unor forte politice. Informatia obiectiva, debarasata de partizanat politic, este greu de gasit. Paradoxal, în presa veacului XIX, înainte de 1859, când fiinta regimul cenzurii, informatia era mai bogata si mai variata. Mai grav, chiar în perioada comunista gaseai informatii în „Scânteia“, chiar cosmetizate, daca stiai sa citesti printre rânduri! Mai exista un aspect pe care-l consider negativ. Presa noastra este „internationalizata“ în asa masura încât se încurajeaza plecarea definitiva a tinerilor din tara, se trece cu usurinta sau cu ironie peste sarbatorile nationale, cultivându-se nu dragostea de tara, ci dispretul fata de valorile nationale ale trecutului.

A.M.: Domnule academician, va mai poate rani, astazi, la vârsta dumneavoastra si dupa suferintele pe care le-ati depasit, vreo ofensa, vreo acuza care va someaza sa va dezvinovatiti în spatiul public? Va explicati sau va asumati ceva din toate acestea, drepte sau nedrepte? Exista vreun câstig în toata aceasta istorie?

D.B.: Marturisesc ca, într-o vreme, astfel de lucruri ma raneau, dar cu timpul întelepciunea s-a dovedit a fi mai puternica. Am învatat în lunga mea viata ca totdeauna, la un moment dat, vine dupa rau binele. As da un singur exemplu, legat de un atac necuvenit. Cu peste o jumatate de veac în urma, un tânar repartizat la Institutul de Istorie nu era agreat de director, din cauza pregatirii sale deficitare sau mai bine zis incomplete. Era tocmai momentul în care, la centenar, se initiase colectia „Documente privind Unirea Principatelor“. L-am rugat pe director sa mi-l dea ca ajutor la întocmirea a doua volume care mi se încredintasera a le realiza, salvându-l astfel de a fi eliminat din Institut si ajutându-l sa se integreze unei muncii specifice alcatuirii volumelor de acest fel. A devenit un cercetator capabil si, în cursul activitatii, avea sa realizeze si lucrari apreciate.
A avut si un fiu, caruia i-a dat prenumele fiului meu, si acesta, cum s-a întâmplat si cu fiul meu, la un moment dat a ales libertatea. De aici, au început problemele. Tatalui nu i s-a mai eliberat pasaportul. În ceea ce ma priveste, mi s-a ridicat si mie din vreme în vreme dreptul de a calatori si chiar decembrie 1989 m-a surprins în aceasta situatie: nu aveam pasaport de peste un an, dar, cu toate acestea, cu exceptia perioadelor de interdictie, am putut calatori. Aveam însa dobândit, înca din 1965, de la prima mea iesire la Congresul international de stiinte istorice de la Viena, un prestigiu international, pe de o parte gratie faptului ca puteam folosi în dezbateri doua limbi de circulatie, pe de alta, pentru ca „organele“ ajunsesera la concluzia ca nu aveam intentia de a ramâne peste hotare. Si apoi, pentru ca, nestiind unde se gaseau „urechile atente“, evitam sa ma angajez în discutii susceptibile a duce la interdictie, care, cu toate acestea, din timp în timp, tot venea! Am fost si principalul organizator al Congresului international de stiinte istorice de la Bucuresti din 1980, ceea ce a avut drept consecinta neîncetata mea invitare. El nu s-a gasit în aceasta situatie si prin comportament imprudent si-a deteriorat si mai mult pozitia. Judecatile sale erau pe undeva primare si era iritat de calatoriile mele. De aici au rezultat sentimentele sale de frustare si de animozitate, sporite dupa 1990, în urma ascensinii mele profesionale, neavând nici masura capacitatilor noastre reale, ale unuia si ale celuilalt. Cu câtiva ani în urma a publicat o carte în care am fost victima acuzelor si insinuarilor, unele cu totul fanteziste. Ma marginesc la învinuirea pe care mi-a adus-o ca mi-am folosit ca teza de doctorat lucrarea pe care am consacrat-o în 1967 împreuna cu colegul Nichita Adaniloaie reformei agrare din 1864, ceea ce n-ar fi însemnat niciun pacat, dar este doar o inventie. Drept teza de doctorat am utilizat monografia pe care am dedicat-o orasului Bucuresti. În vreme ce ma „încondeia“ în cartea sa, eu am intervenit sustinând sa i se acorde pensia de merit, lucru care s-a realizat la sfârsitul carierei sale, dupa cum la începutul ei îl salvasem de la îndepartarea sa din Institut. Am aflat ca a scos acum o noua carte, în care din nou m-ar ataca; marturisesc ca am evitat s-o caut pentru a nu-mi adauga un surplus de amaraciune, marginindu-ma sa constat ca uneori recunostinta are picioare tare scurte…

A.M.: Sunteti activ, plin de energie, productiv, extrem de atent la ce se întâmpla astazi în societatea noastra, din pacate, debusolata. Istoria va pasioneaza în continuare, politica va preocupa, absenta civismului în spatiul public va îngrijoreaza. Cel putin asa spun articolele cu care ne onorati de ani de zile în paginile „Culturii“. Cum credeti ca vom iesi din criza politica în care ne-am afundat, în ce conditii va putea corecta România imaginea ei în exterior, pozitia în rândul democratiilor europene? Si când?

D.B.: Întrebarea Dumneavoastra ar cere un raspuns profetic! Din pacate, profet nu sunt, dar am în mine un optimism înnascut si stiu ca totdeauna în existenta oamenilor si a popoarelor exista momente astrale, care vin uneori cu totul pe neasteptate, rezolvându-se impasuri care pareau insurmontabile. si mai stiu ca dupa rau vine si binele. Vreau sa sper ca acest lucru se va produce si în privinta României, dar în acelasi timp nadajduesc sa poata avea loc un schimb de mentalitate, o revenire la vechiul atasament fata de acest pamânt, care i-a ajutat pe înaintasii nostri sa faca fata valurilor istoriei. Timpul poate rezolva multe, dar mai trebuie sa tinem seama ca este vorba de timpul istoric, si nu de timpul nostru omenesc, cu mult mai scurt. Nu trebuie sa ne pierdem rabdarea si sa credem în mai bine pentru noi, ca indivizi, si mai ales pentru noi, ca natiune, cu nadejdea ca în întreaga omenire se va statornici climatul sugerat de marile si nemuritoarele principii ale Revolutiilor americana si franceza – libertate, egalitate si fraternitate – asigurând oamenilor nu numai un trai fericit, ci si umanitatii în ansamblu, posibilitatea de a fiinta.

Un comentariu pentru “„O parte din actuala noastra elita nu se manifesta ca elita a Romaniei“”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper