Nu uitati: viata e frumoasa!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Sa începem cu o suita de platitudini. Sa fii un lider bun înseamna sa ai viziune. În institutiile noastre  culturale, putini sunt cei ce se pot mândri cu o strategie coerenta. Sau cu faptul ca au schimbat lucrurile fundamental. Printre aceste exemple infime se numara echipa de la Teatrul National de Opereta „Ion Dacian“, Alina Moldovan, director artistic si Razvan Dinca, director general. Doi oameni tineri, cu talent, cu viziune adaptata la epoca si pusi zdravan pe munca, plus o echipa devotata pâna în prasele, au ambitionat sa schimbe lucrurile. Adica exact ecuatia ce lipseste majoritatii institutiilor din România.
De curând s-a încheiat a cincea editie a festivalului organizat de TNO, „Viata e frumoasa“. Cu toate ca acesta a numarat câte cinci evenimente pe zi, spectacolelor nu le-a lipsit niciodata publicul. Ba dimpotriva! Iar performanta este cu atât mai însemnata cu cât Opereta si-a pierdut sala, astfel ca toate spectacolele au fost programate în spatii straine. Nu vom intra în mrejele statisticilor cu numar de tari participante, kilometri parcursi, cifre cu invitati, bilete de avion sau zile de cazare etc., toate prezentate de directorul Razvan Dinca în ultima seara. Sigur ca un asemenea bilant poate avea relevanta, dar festivalul organizat de Teatrul National de Opereta merita mai mult decât astfel de referiri seci. Mai importanta decât orice numaratoare a fost calitatea spectacolelor prezentate. Exact cum cei doi lideri întelesesera de ani buni sa îmbogateasca, pe scena TNO, genul clasic al operetei, uneori desuet si plictisitor pâna la sufocare pentru mentalul publicului de azi, asa si în cazul celor doua saptamâni de „viata frumoasa“ ei au reusit o opera vie, perfect adaptata gustului modern. Viata ramâne cuvântul definitoriu pentru evenimentul lor, ceea ce, în gama festivalurilor de arte performative, îl conduce printre primele din tara.
„Viata este frumoasa“ pentru ca este atât de diversa. Or, tocmai aceasta diversitate artistica s-a putut priza din belsug în festivalul cu pricina. Productiilor clasice de opereta li s-au alaturat muzicaluri moderne, spectacole de teatru pline de muzica (daca nu ar fi sa amintim decât „Visul unei nopti de vara“ de la Teatru National Iasi, în regia unui Afrim care pare sa se fi reinventat pe sine si tot ar fi destul!), concerte în toate genurile, de la jazzul anilor ’20 (Old Fish JazzBand) pâna la ritmurile specifice diferitelor spatii culturale. Cum au fost, de exemplu, serile cu Grigore Lese si invitatii sai din Pakistan, Siria si Iran. Publicul nostru a putut asculta o familie pakistaneza de muzicieni si dansatori, Fareed Ayaz Qawwal & Brothers, cu o traditie de sapte sute cinci ani. Un concert excelent, mai ales daca rapsodul român nu ar fi vorbit atât de mult, fara sa tina seama de faptul ca nu în fiecare zi ne e dat sa auzim sonoritati qawwali (asemanatoare cu ritmurile sufi pe care danseaza dervisii). Pentru ca e pacat ca timpul alocat unor forme de muzica atât de rare la noi sa fie pierdut cu tot soiul de platitudini cvasi-întelepte.
Evident, spectacolelor li s-au adaugat colocvii, ca acela aniversar, „5 ani de festival“, moderat de Ludmila Patlanjoglu si Maria Zarnescu, instalatii de sunet, workshop-uri, lansari de carte si câte si mai câte, în asa fel încât nici o zi nu a fost monocroma. Mai ales ca în festival s-au perindat nume mari si artisti iubiti. Sa amintesc atmosfera incendiara de la conferinta „Muzichia la Afrim“ pe care Gabriela Lupu a avut inteligenta sa o tranforme într-un veritabil show cu songurile din spectacolele regizorului, în vederea caruia au venit, din placere si admiratie pentru el, numerosi actori din toata tara?
Acest regesc cabaret noir,
Tiger Lillies
O alta piesa de rezistenta, pe care organizatorii au intuitia si bunul-gust sa o invite aproape în fiecare an, a reprezentat-o trupa Tiger Lillies. Sala de la Odeon – plina pâna la refuz! Pe buna dreptate, caci concertele renumitului grup mustesc de teatralitate si de umor negru. Doi muzicieni la instrumentele de percutie, cu mutre cinic-indiferente, deliberat paralele fata de ceea ce se întâmpla pe scena, si totusi atenti si profesionisti la sânge. În mijlocul lor, sta solistul cu fata vopsita în alb, ca o masca de Teatru Nô, pe care se întind niste mustati de pisica fioroasa. Ochii îi sunt înconjurati de un verde puternic de fetita de pe centura. Vocea care se transforma din ragusit-masculina într-una de primadona cu triluri învoalte, ca si prezenta inconfundabila fac deliciul acestui regesc cabaret noir. E si muzica de teatru, e si sarcasm, e si umor, e (desi bine ascunsa) omenie. Pe scurt, atât arta cât si amuzament rafinat.
Trei ore si jumatate ca nimic
Festivalul a invitat si productia unui alt vizionar al artei românesti, Razvan Mazilu: muzicalul „The Full Monty“, de la Teatrul National din Timisoara, inspirat de filmul cu acelasi nume. Cunoscutul coregraf este cel ce a adus dansul contemporan în teatrul românesc, el este cel ce a facut Galele extraordinare de dans la Odeon, tot el, cel care a lansat primul spectacol de teatru-dans de la noi. Iar acum se numara printre primii si foarte putinii care monteaza un muzical, gen prea adesea dispretuit de fruntile subtiri. Si, totusi, nimeni nu poate nega efectul sau de relaxare, mai ales daca e realizat cu bun gust. Dovada am înregistrat-o cu propriile urechi când, dupa spectacol, la coada la garderoba, am auzit un domn care, uitându-se la ceas, i-a spus însotitoarei: „Ia uite! Este 10.45 si nici n-am simtit când au trecut trei ore si jumatate“. Si, drept sa spun, nu exagera cu nimic.
Mai întâi, atmosfera se încalzeste odata cu aparitia adorabila a lui Victor Manovici, un amestec de complicitate si provocare, naturalete si insolenta, cu adevarat demne de streaper-ul jucat. Apoi, ochiul spectatorului e furat de decorul solid al lui Dragos Buhagiar, o fabrica de caramida rosie, pe cât de placuta ochiului, pe atât de putin uzitata la noi, garnisita cu geamuri, în fata careia, ori de câte ori e nevoie, apar module cu interioare de apartamente supraetajate. Spectacolul înainteaza mizând pe fortele actorilor devotati cu trup si suflet cauzei. Sigur ca vocea nu-i ajuta, din pacate, ca pe cântaretii profesionisti, si atunci parte din placerea muzicalului se duce. În schimb, îi sustin calitatile actoricesti, mai ales ca regizorul construieste majoritatea personajelor pe câte o culoare dominanta, astfel încât vor ramâne usor în memoria publicului speriatul de bombe al lui Matei Chioariu, devenit un gay sensibil si sexi; femeiusca aparent frivola, dar profund devotata sotului (Andreea Tokai, într-un rol care aduce în fata publicului dimensiuni nestiute ale actritei); ezitantul Bukatinski (Ioan Rizea într-un personaj ale carui sovaieli si frustrari îl fac atât de uman); hotarâtul Lukovski, cu Richard Balint de o vitalitate fenomenala, dublata când si când de îndoieli;   atotstiutoarea Jeanette (Gabriela Popescu într-un rol memorabil, plina de umor în femeia versata în showbiz); sotia doldora de umanitate si de caldura a Laurei Avarvari si bomba de buna dispozitie care se numeste Tania Popa.
Tentaculele obsesiei:
„Rebecca. File“
O dovada în plus pentru marea diversitate a festivalului o constituie instalatia „Rebecca. File“ de la Galeria Aiurart (strada Lirei numarul 21). Autori: Anca Rotescu, Ilinca Stihi, Mihnea Chelariu, George Marcu, Andrei Popovici si Andrei Popov. Timp de aproape trei saptamâni, o echipa de ziaristi de la Radio România International a urmarit ultima etapa a repetitiilor pentru productia muzicalului „Rebecca“ de Michael Kunze si Sylvester Levay, în regia lui Attila Béres (care s-a inspirat din filmul lui Hitchcock din 1940), la Teatrul National de Opereta „Ion Dacian“. Finalul spectacolului lui Attila Béres insinueaza ca tot ce s-a vazut pâna la acel moment nu exista. De la aceasta premisa au plecat realizatorii instalatiei. Patru sali ale galeriei reproduc drumul de la fictiune (foi înnegrite de pasaje ale celebrului roman decoreaza peretii) la cazul concret de aplicare a sa. În ultimul spatiu, publicul va privi fotografiile din spectacol si se va familiariza cu discursul regizorului si al interpretilor.
Dar salile cele mai ofertante senzorial le va descoperi la mijloc, unde artistii ambitioneaza sa reproduca însasi tehnica de a face fictiune – dupa cum marturiseste curatorul expozitiei, Andrei Popov –, într-un efort de deconstructie si reconstructie la nivelul diferitelor limbaje. În video, o matrice pulsatila a obsesiei transcrise vizual se umfla si se resoarbe, se dilata si se constrânge în fiecare secunda. Imaginea se tese dintr-o încrengatura de tentacule brune si din culori puternice, rosu si negru. Aflate în permanenta trepidare, ele se învalmasesc în minte fara sorti de ordine sau de control. Iau ochii si tulbura perceptia mai cu seama datorita naucitoarei coloane sonore concepute de tânara regizoare Ilinca Stihi, detinatoare a numeroase si prestigioase premii internationale pentru productii de teatru radiofonic. Muzica bizara si ritmurile gasite de ea perforeaza creierul. Fraze rasarite din adâncuri, ca „Vocea ei e peste tot“, „Nu simt nimic. Totul se dizolva“ sau „Ceva îmi spune ca nimicul însusi este ea“, întrerup, când si când, acest continuum psihic al glasurilor interioare, pentru a blura si mai mult sensul. Întregul complex se infiltreaza în privitor/ascultator îmbibându-l de senzatii vagi, nedeslusite. Si, totusi, cu atât mai prezente. Unele propozitii se reiau, în bucla, în mintea care macina fara odihna aceleasi obsesii.
În video, decupaje din realitate, ca patul vechi, în alb si negru, se suprapun peste foiala gândurilor. Conturul greu de deslusit al Rebeccai apare intempestiv când vocea rosteste „Ma uit la ea“. Peste încrengatura matriciala din imagine, care pulseaza cu intensitate mai mare sau mai mica, tâsneste, din timp în timp, o lumina puternica. Sau silueta confuza a celor doua personaje. Când si când, lumea vireaza în sepia pentru a se transforma curând într-o alternanta de clar-obscur si flash-uri puternice. Video-ul si coloana sonora extrem de percutanta, formata din fosnete, voci, ritmuri obsesive care îti trec prin piele, ajung sa se încapsuleze în creier.
În acelasi efort de deconstructie, o alta sala decupeaza cadrul specific romanului: un metru de nisip, cu scoici rasfirate pe plaja si un bat etno care reda aproape perfect iluzia marii. Instalatia moderna, plina de stimuli senzoriali atent dirijati, deconcerteaza privitorul sfârsind prin a-l suge în interiorul obsesiei. Si toate acestea într-un festival dedicat preponderent muzicii.
Cele descrise mai sus reprezinta doar o selectie infima din festivalul „Viata e frumoasa“. Diversitatea sa, îndrazneala operelor prezentate, entertainment-ul, ca si delectarea estetica oferite îl fac printre cele mai asteptate evenimente artistice din tara. Nu le putem ura organizatorilor decât o a sasea editie la fel de reusita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper