Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS (VIII)

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

 

IGNAT BERNHARDT FISCHER, Presedintele Asociatiei Fostilor Deportati din România în URSS (România)
„Acolo am tinut prima
mea predica“
Au fost niste zvonuri despre deportare dar nu le-am dat crezare. Cu o saptamâna înainte de a ne deporta pe noi, am fost la gara. Si am vazut trenuri cu germani din Iugoslavia trimisi în deportare. A fost prima data când am vazut oameni dusi în vagoane de marfa. În data de 13 ianuarie 1945 au început si la noi. Dar n-am crezut nici atunci ca s-ar putea sa ma ia si pe mine. Eram în internatul Parohiei Romano-Catolice. Si m-au luat în seara de 14 ianuarie 1945.
Fara bagaj de calatorie
Noi am crezut, prima data, ca statul român e de vina. Se spunea ca sovieticii au cerut României 100.000 de muncitori si ca românii ne-au dat pe noi, nemtii din tara. Abia dupa 1990, când s-au deschis arhivele la Moscova, am aflat adevarul. Ministerul de Interne german ne-a comunicat atunci ca Stalin ne-a cerut pe noi statului român. Au impus românilor sa-i ajute iar ei au facut listele. N-au avut încotro. Si ei erau învinsi în razboi.
Ce-a stiut familia mea despre deportare? Am fost o familie mai deosebita. Tatal meu a plecat în America, lasând-o pe mama cu trei copii în localitatea Bacova. Nu mi-am cunoscut tatal – aveam opt luni când a plecat. Ne-a crescut singura mama. Fratele meu a cazut în Iugoslavia. Era înrolat în armata germana si a fost ucis spre sfârsitul razboiului. Sora mea era învatatoare dar când s-au facut deportarile era plecata în Ungaria. A venit înapoi în România dar atunci a avut noroc ca i s-a pierdut urma. Mama nu a stiut nimic de deportarea mea. A venit la mine, la internat, sa ma vada si i s-a spus ca ma luasera de câteva saptamâni în deportare.
Când am plecat, nu am luat cu mine nimic. M-au anuntat cu un sfert de ora înainte de plecare. Câteva haine si ceva hrana din ce era pe la Parohie. Ma pregateam acolo sa dea examen de diferenta la Liceul Loga pentru 15 iunie 1945. Când s-a dat examenul, eram demult la Zaporojie…!
M-au luat cu trei zile înaintea începerii calatoriei. Doua zile am stat într-o casa mare unde ne adunau. Ne-au urcat în tren seara, dar trenul a pornit abia dimineata. Stiam ca ne duc în Rusia, dar nu si unde anume. Pâna la granita cu Rusia am fost doar barbati în vagon. Au facut, la plecare, o gaura în podeaua vagonului, cu o secure, sa ne putem face „lipsurile“. Aveam acolo si o sobita.
În 17 ianuarie 1945 a plecat trenul din Timisoara. La granita, ne-au transferat în vagoane rusesti. La Zaporojie am ajuns în 31 ianuarie 1945. Dupa ce ne-au descarcat, am pornit, în coloana, 5 km pe jos. Acolo, la Nipru, la cererea lui Lenin se facuse primul baraj sovietic. Lagarul nostru era cam la 3 km departare de acel baraj dar la numai o suta de metri de Nipru. Regiunea era frumoasa dar noi eram sub sârma ghimpata si supravegheati din turnuri de paza. Din lagar nu aveai cum fugi.
Am fost dusi în fabrica, la constructii. În grupul de deportati erau si oameni cu calificari dar eu fusesem elev, nu avem niciuna. Pe cei ca mine, ne-au pus la muncile cele mai grele. Si totdeauna munceam afara, fie iarna, fie vara.
Rugaciune pentru „pace dreapta“
Cel mai greu a fost cu mâncarea. Daca esti acum flamând, te gândesti ca la amiaza manânci si te saturi. Si daca nu se poate la amiaza, te saturi seara. Dar daca nu manânci niciodata destul…! Aceasta a fost cel mai greu. Cu fiecare zi slabeai. Iarna era frig. Minus 15-20 de grade. Daca temperatura cobora sub 23 grade Celsius, nu te scotea la lucru. Dar când urca la minus 22, ieseai imediat. Si nu atât gerul, cât vântul te atingea. Acolo totdeauna batea un vânt înghetat. Dar mai rea decât frigul a fost foamea.
Ne-am adaptat. Ce puteam face altceva? Singura speranta era sa pot supravietui. Daca aici ne-am lasat carnea, ziceam, macar cu oasele sa ne întoarcem acasa. Cautam orice „gaura“ de unde-am fi putut lua o gura de mâncare. Mergeam la rusi cu lemne, cu carbuni ca sa primim o bucata de pâine. Cel care n-a îndraznit sa faca asta, acolo a murit.
Cu populatia am dus-o, în final, bine. Munceam si noi cu rusii în fabrica. Eram continuu în contact cu ei la munca. La început au fost retinuti cu noi, „fascistii“. Dupa o vreme, ne-am împrietenit. Primii care s-au apropiat de noi au fost rusii care fusesera dusi la munca, la începutul razboiului, în Germania. Unul dintre acestia ne-a fost „nacealnic“. Si el ne povestea ca în Germania traise într-un fel de cazarma. Purta la brat o brasarda care arata altora ca e adus la munca fortata, dar, în rest, era liber. Erau si femei care spuneau ca lucrasera la ferme. Una dintre ele zicea ca nici n-ar mai fi revenit acasa daca n-ar fi adus-o. Când vorbea de asta, se uita în dreapta si-n stânga sa n-o vada sovieticii de care stia ca trebuie sa se fereasca. Prietenii nostri au fost soldatii rusi ce venisera din razboi. Mai prieteni decât cetatenii de-acolo. Îmi aduc aminte de unul ce mi-a fost „nacealnic“. Se casatorise de curând si mi-a zis – „ma duc acasa, ai tu grija de astea…!“ Ceva ce n-ar fi trebuit sa faca. Dar cu astfel de oameni ne-a fost si noua bine.
Momentul cel mai deosebit pe care l-am trait, a fost primul Paste. La 1 aprilie a cazut Pastele catolic. Între noi n-a fost nici un preot si mi-am zis sa facem ceva. M-am dus la ai nostri care stiau limba rusa ca sa vorbeasca ei cu sovieticii. Cum, au zis ei, ca astia sunt atei?! Nu stiu cum capitanul rus care era mai mare peste paza, a auzit. Si m-a chemat la el. O femeie era translatoare. Dupa ce i-am spus, a zis „faceti-va slujba dar sa va rugati ca sa câstigam noi razboiul.“ „Ne vom ruga pentru o pace dreapta!“, am zis eu. „Haraso!“.
Am facut repetitii pentru cântece cu femei, cu barbati… Atunci am tinut prima predica din viata mea. Într-o tara straina, în razboi… Au venit si „nacialnicii“ sa vada ce facem. S-au convins ca-i liniste si au plecat.
În primul an de Craciun am fost la lucru. Însa, într-al doilea, rusii când au auzit ca e Craciunul nostru ne-au lasat „acasa“. Rusii lor au mers la lucru, dar pe noi ne-au lasat sa ne tinem sarbatoarea. Adica, am mers de la o camera la alta, am citit Evanghelia, ne-am rugat sa ne dea Dumnezeu putere sa rezistam.
Cine-i de vina?
Ce-am vazut în Uniunea Sovietica? În primul rând ca muncitorii lor erau aproape la fel de saraci ca noi. Vedeam ca acolo sunt doua clase: una a „nacealnicilor“ si cealalta a muncitorilor. Pentru primii era si în cantina un loc aparte, lor li se dadea pâine alba. Nu era o singura clasa, clasa muncitoare, cum zicea Stalin. Am auzit nu putini rusi înjurându-l pe Stalin. Dar de fata cu noi si ferindu-se de „nacialnicii“ lor. Poporul lor a fost destul de sarac.
Mai bine a început sa fie din 1948. În decembrie 1947 s-au desfiintat la ei cartelele de pâine. Pentru mine a fost mana cereasca. Înainte, daca ma duceam sa le vând rusilor lemne, cu 10 ruble pe care-i primeam, puteam cumpara 300-400 grame de pâine. Cu aceiasi bani, când n-a mai fost pâinea pe cartela, am putut cumpara 3 kg de pâine. Ma asezam la rând si cumparam pâine ca orice om de la ei. În ’49 n-am mai rabdat de foame. Ne-a fost mai bine.
Înainte mergeam în lagar încolonati. Dupa aceea ne-am dus la munca normal.
Am venit acasa în 17 decembrie 1949. Chiar în ziua de 23 august 1949, dupa munca am fost dusi la apel. Si vine ofiterul sovietic în mijlocul careului. Ne spune ca a venit o înstiintare de la Moscova ca în viitorul cincinal, care începe de la 1 ianuarie 1950, noi, nemtii nu mai suntem cuprinsi. Va dati seama ce explozie de bucurie a fost acolo! Dupa aceea nu ne-au mai închis. Si în 5 decembrie ne-au pus în vagoane. Tot în vagoane de marfa am venit pâna la Sighet. Rusii ne-au predat, acolo, românilor. Ne-au dat românii câte 200 de lei si cu ei am ajuns acasa. Cu asta s-a terminat si „aventura“ noastra.
Ce urmari a avut pentru viata mea deportarea? În primul rând, ca de-atunci eu n-am mai criticat mâncarea niciodata. Acolo am furat si de la capre, am mâncat si cojile de la cartofi… Ce bucuros as fi fost la Zaporojie sa mi se fi dat orice ziceau altii, aici, ca nu-i mâncare buna. În al doilea rând, am învatat sa nu te vaeti de nimicuri. Sa-i multumesti lui Dumnezeu ca esti sanatos. În al treilea rând, a fost o scoala de cunoastere a oamenilor. Între noi, tinerii, s-a creat multa solidaritate. A fost o scoala plina cu lectii pentru viata. Daca am reusit sa supravietuim acolo, mi-am spus, poti face orice. Iar credinta în Dumnezeu îti da tarie sufleteasca. Citeam seara din Noul Testament câte 10-15 minute. Cam în doua luni l-am terminat. În 5 ani l-am citit cam de 30 de ori. Pentru mine a fost usor apoi din multe puncte de vedere.
Pentru ce s-a întâmplat îl învinovateam pe Hitler cu fascismul lui. El a început razboiul, el a luat rusi la munca în Germania iar Stalin a fost un bun elev al lui Hitler. A facut acelasi lucru. Amândoi au fost oameni fara Dumnezeu.
În familia mea, si mama sotiei a fost deportata. Stie si ea foarte bine ce-au fost razboiul si deportarea. Amândoi am stiut ca de noi depinde sa ne facem viata împreuna mai buna.
În istorie, momentul acesta al deportarii etnicilor germani în Uniunea Sovietica ar trebui sa fie explicat prin regimul de dictatura. A fost dictatura lui Hitler si dictatura lui Stalin. Într-o democratie nu s-ar fi putut. Orice dictatura ar trebui eliminata. Cea mai buna dictatura ar fi fost una a filozofilor. Dar filozofii aceia ar trebui sa fie si sfinti. O dictatura a sfintilor, da, aceea ar fi buna. Însa cum toti oamenii suntem pacatosi…!
Ca sa nu se mai întâmple asemenea nenorociri, în primul rând, sa aiba oamenii credinta în Dumnezeu. Daca nu o are, omul îsi face alti zei – banii, puterea… Iar zeii acestia îl degradeaza. Daca toti sunt degradati, vine dictatura. Dar dreptatea, demnitatea si libertatea trebuie sa fie fundamentul vietii.
Deportarea noastra n-a folosit nimanui. A fost multa suferinta. 18-20% dintre deportati au murit acolo. În fiecare an însa un transport de bolnavi a fost trimis acasa. Daca nu, 50-60% ar fi fost morti.
Nu e drept sa spui ca fiecare om îsi merita soarta. Isus Christos n-a meritat sa fie rastignit pe cruce. Soarta omului depinde si de regim. Pot sa spun ca eu am meritat sa fiu deportat? Nu. Sunt lucruri care depind de tine, sunt altele care ti se întâmpla pentru ca depinzi de altii.
Dar destinul omului e în mâna lui Dumnezeu.
A consemnat Lavinia Betea

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper