Kazantzakis si „Privirea Cretan`“

Un articol de RODICA GRIGORE

Nikos Kazantzakis, Raport catre El Greco, traducere de Alexandra Medrea-Danciu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

 

„Toata viata, amândoi am urmarit un singur lucru, o imagine nemiloasa, devoratoare si indestructibila: esenta“, scrie Nikos Kazantzakis la finalul unei carti unice a întregului secol XX, adresându-se, în mod profund semnificativ, marelui sau stramos spiritual, El Greco. Aparut abia în 1961, la câtiva ani dupa moartea autorului, „Raport catre El Greco“ reprezinta înca una dintre provocarile pe care opera lui Kazantzakis (1883 – 1957) le-a aruncat criticii. Caci, desi intitulat „raport“, textul poarta, cel putin în primele editii grecesti, subtitlul „roman“, fiind însa, o confesiune de larga respiratie, cu numeroase secvente ce tin de domeniul fictiunii – punctate pe alocuri cu accente ce duc cu gândul la revelatiile marilor mistici. Autorul a intentionat, initial, sa-si numeasca aceasta ultima creatie „Scrisori catre El Greco“, fapt atestat atât de marturisirile lui Eleni N. Kazantzaki, sotia sa, cât si de corespondenta purtata de scriitor cu prietenul sau Pandelis Prevelakis în cursul anului 1956, de când dateaza acest proiect. Ulterior, pe masura ce va constata el însusi ca adresarea directa pe care o presupunea o suita de scrisori adresate lui Domenikos Theotokopoulos, marele pictor de origine cretana cunoscut ca El Greco, Kazantzakis va decide ca un titlu mai adecvat pentru acest text este „Raport catre El Greco“, explicând termenul si nuantele pe care demersul sau le implica: „…Se va numi «Raport catre El Greco», raport în acceptiune militara, al unui ofiter fata de general. Este un fel de autobiografie. (…) Dar nu a întregii mele vieti, ci numai a unei parti: cele patru trepte importante pe care le-am urcat ca sa ajung la echilibrul zguduitor de astazi.“ Interesant este, de asemenea, ca autorul intentiona sa rescrie de cel putin trei ori textul, pentru a-l desavârsi si a-i da forma definitiva, însa nu va mai apuca sa faca acest lucru, astfel încât „Raportul“ ramâne, dintr-un anumit punct de vedere, „neterminat“ în acceptiunea autorului sau, însa din toate celelalte posibile acceptiuni, perfect exact asa cum este. Caci o mai lunga decantare a materialului ori o elaborare tematica sau stilistica mai de durata ar fi riscat sa diminueze flacara ce strabate de la început si pâna la sfârsit acest extraordinar text.
Privit si citit în acest context, „Raportul“ devine nu doar o cheie pentru descifrarea semnificatiilor întregii opere a lui Kazantzakis, ci si veritabil exemplu (unul dintre cele mai coplesitoare din literatura universala!), de „apologia vitae“. Pentru ca, desi la început autorul afirma ca „Raportul meu catre El Greco nu este o autobiografie“, sensul final pe care cititorul îl descopera la sfârsitul lecturii este acela de autobiografie; dar una spirituala. Nu atât a omului Kazantzakis, cu bucuriile, sperantele sau tristetile sale, ci a operei pe care a lasat-o în urma sa. Altfel spus, amanuntele ce tin de devenirea la nivel strict personal sunt adesea ignorate, transformate ori uitate cu desavârsire, pentru ca intentia lui Kazantzakis a fost aceea de a privilegia devenirea spirituala si de a oferi – în primul rând lui însusi – o cheie pentru ordonarea imensului material literar pe care l-a lasat în urma sa: „Viata mea personala ar putea avea o oarecare valoare, extrem de relativa, dar numai pentru mine. (…) Singura valoare pe care o recunosc este efortul de a urca, pas cu pas, spre punctul cel  mai înalt spre care puterea si încapatânarea m-au condus: piscul pe care, în mod arbitrar, l-am numit Privirea Cretana.“ De aici adevarata obsesie pentru descoperirea esentei si pentru surprinderea clipei inefabile de la sfârsitul luptei dintre materie si spirit, marea tema a întregii sale creatii, pe care o regasim, în înfatisari dinte cele mai diferite în toate marile sale romane, de la „Zorba Grecul“ la „Hristos rastignit din nou“ sau la „Ultima ispita a lui Hristos“, dar care se regaseste si în uluitorul sau poem, „Odiseea“ (având 33.333 de versuri!). De altfel, legaturile dintre aceste texte sunt evidente înca de la începutul „Raportului“. Caci, daca, la un moment dat, în „Odiseea“ sa, Ulise are marea surpriza – deopotriva revelatie existentiala – a întâlnirii cu Charon, care îi seamana leit, iar Ulise intuieste, în chiar aceasta asemanare, sfârsitul care i se apropie, luându-si ramas bun de la cele cinci simturi si multumindu-le pentru modul în care l-au slujit atâtia ani, iata primul paragraf din „Prologul Raportului“: „Îmi strâng uneltele: vazul, auzul, mirosul, pipaitul, gustul, ratiunea. Se lasa seara, ziua de munca s-a sfârsit, ma întorc aidoma cârtitei în casa mea, pamântul. Nu pentru ca sunt ostenit si nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune. Soarele apune, dealurile de-abia se mai deslusesc, în lantul de munti din mintea mea mai pâlpâie o luminita sus pe vârf, dar noaptea cea sfânta se întinde; se înalta din pamânt, coboara din ceruri.“ Se întrevede, deopotriva, înca de aici, excelenta intuitie a peisajului cretan pe care Kazantzakis o are si care se transforma într-o adevarata emblema a întregii sale creatii, sub semnul acesteia fiind pus cel din urma demers creator.  Plus, desigur, fascinatia sa pentru arderea si flacara din care, pe lânga trecatorul trup, este alcatuita fiinta umana. În fond, la fel ca si în pictura lui El Greco, pe care Kazantzakis o vedea ca fiind plina de fiinte „care ard în flacari, cu putin înainte de a se preface în cenusa“, opera scriitorului grec si, mai cu seama, „Raportul“ reprezinta încercarea repetata de a surprinde tocmai acest foc interior ce însufleteste existenta cea adevarata.
Dar, pentru ca Nikos Kazantzakis a refuzat ca în aceasta ultima carte sa ramâna la nivelul unor simple abstractiuni ori teoretizari aride, „Raportul“ consta într-o naratiune ampla, punctata cu anecdote, parabole, caracterizari metaforice care au, luate împreuna, darul de a anula granita dintre realitatea ca atare si fictiune, pentru ca astfel sa ia nastere nous lume a unei viabilitati estetice superioare. Iar daca, de-a lungul întregii sale vieti, Kazantzakis a întâlnit putini oameni pe care sa-i poata admira cu adevarat, confesiunea din „Raport“ este marcata, dupa cum el însusi afirma, de cele „patru trepte ale urcusului: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu“, uniti de un „drum însângerat“ ce duce de la unul la celalalt. Aparentul jurnal de calatorie cu care acest text ar putea fi confundat de catre un cititor neinitiat în proza lui Kazantzakis, se transforma, asadar, în veritabil itinerar spiritual, în experienta initiatica marcata, pe lânga cei patru idoli amintiti, de alte figuri esentiale. Desigur, între acestea, la loc de cinste stau Bergson si Nietzsche, împreuna cu Schopenhauer, toata aceasta aventura spirituala având loc, indiferent de spatiul geografic unde amintirile ori actiunile sunt plasate, pe fondul atotstapânitor al culturii grecesti, al lumii miturilor si legendelor de care Kazantzakis a fost întotdeauna fascinat (daca ar fi sa amintim aici doar pasiunea pentru semnificatiile figurii Elenei din Troia ori permanenta aplecare spre descifrarea enigmelor vechilor palate, mai cu seama ale celui din Knossos).
Iar Creta, de care, oricât de departe se va afla pe parcursul existentei, Nikos Kazantzakis nu se va desparti niciodata, strabate ca o adevarata forta magnetica „Raportul“, împreuna cu figura parintelui si generalului El Greco. Aflata la punctul de întâlnire a câtorva civilizatii, suferind influenta culturii europene, a celei africane si a celei asiatice, Creta a sintetizat, de-a lungul istoriei sale, dualitati esentiale pentru lumea contemporana si, deopotriva, pentru opera lui Kazantzakis. La fel ca si opera lui El Greco, de altfel – si la fel ca si creatia lui Kazantzakis, cel care a încercat mereu sa descopere modalitatea de a transforma trupul în spirit, iar flacara în lumina interioara. Citind înca de timpuriu „Vietile sfintilor“, creatorul lui Zorba a tânjit dupa acea sfintenie nelipsita de suferinta si, asemenea lui Yeats, a privit existenta umana în epoca moderna ca pe o tragedie mereu renascuta, ca pe o lupta îndârjita între fortele spirituale si cele materiale. Numai ca la sfârsitul drumului nu a avut parte sa întrevada paradisul si lumina calma a salvarii si mântuirii în tihna, ci a intuit, o data în plus, apropierea de eterna zbatere si de perpetua înclestare: „Exista trei feluri de suflete, trei feluri de rugi. Prima: «Doamne, sunt un arc în mâinile tale, întinde-ma, caci altfel voi putrezi.» A doua: «Nu ma întinde prea tare, caci ma voi rupe.» A treia: «Întinde-ma cât poti de tare, si daca ma voi rupe, cu-atât mai rau.» Alege, deci!“
Bergson, la ale carui cursuri Kazantzakis a asistat la Paris, i-a oferit scriitorului grec cheia metafizica pentru exprimarea propriilor preocupari artistice, însa Nietzsche a fost cel care l-a influentat în ceea ce priveste configurarea unui nou tip de personaj, care îi strabate opera, eroul-sfânt, care se regaseste, ca esenta spirituala, nu doar în Odiseu ori în simbolicul El Greco, ci si în el însusi. „Ranile sapate în mine de Nietzsche erau adânci si sfinte, iar pomezile mistice ale lui Bergson nu ma puteau vindeca: ma alinau o vreme, dar ranile se deschideau si sângerau. Atât cât am fost tânar, tot ce-am dorit mai profund a fost nu sa ma vindec, ci sa-mi provoc alte suferinte“, va scrie Kazantzakis. Iar daca, asa cum va ajunge scriitorul sa fie convins, Dumnezeu nu e nicidecum stramosul omului, ci un urmas al acestuia, fiintei umane nu-i ramâne altceva de facut decât sa lupte, sa lupte si sa reziste pâna la sfârsit. În ciuda oricarei suferinte si cu pretul acesteia. Pentru ca, la sfârsit, sa poata repeta cuvintele înscrise pe piatra funerara a lui Kazantzakis: „Nu sper nimic, nu mi-e frica de nimic. Sunt liber.“

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper