Inventarea tenisului (18)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Astazi, când traim mai repede iar viteza ne defineste felul de a fi, indiferent de domeniu, ar fi de-a dreptul imposibil ca lucrurile sa stea diferit pe terenul de tenis. Mai cu seama în sport, unde ritmul si acceleratia înseamna spectacol, deci public, publicitate si bani, viteza întrecerii a crescut ametitor. Iar cât priveste sportul alb, coeficientii acestui nou mod de viata sunt generati îndeosebi de doi factori: tehnologia materialelor din care sunt fabricate rachetele si materialul din care sunt produse suprafetele de joc.
Urmându-l pe istoricul francez Jean-Christophe Piffaut, voi spune ca trecerea de la gazon, nisip si zgura la terenul sintetic a marcat pasajul de la tenisul romantic si natural la cel pragmatic si artificial.
În episodul de fata ma voi ocupa de cel de-al doilea factor de artificializare si sporire a vitezei pe court-ul de tenis: suprafata rapida de joc. În ordine cornologica si istorica, prima suprafata cu coeficient scazut de frecare a fost cimentul, altminteri, o cucerire a modernitatii arhitecturale occidentale, desi romanii nu se sfiau sa-l foloseasca si ei pe scara larga. De când dateaza primul teren de tenis din ciment? Este dificil de raspuns punctual la aceasta întrebare, cert este ca într-o pelicula din 1898 a fratilor Lumière apare imaginea unui teren „Wingfield“ amenajat pe o suprafata dura si poroasa, pe care o putem banui ca ar fi de beton. În filmul pionierilor cinematografiei e vorba despre loisir-ul privat al unor aristocrati, dar sa nu uitam ca sportul alb devenise de bune decenii o întrecere excelent reglata competitional. Si mai ales sa nu ignoram faptul ca Open-ul american, recte turneul de la Flushing Meadows, a imprimat, prin traditia si prestigiul sau, caracterul de excelenta al suprafetei construite din ciment. La New York se joaca pe „dur“ din 1978… Pe de alta parte, accidentarile frecvente ale articulatiilor generate de duritatea suprafetei au impus renuntarea în cele din urma la aceasta suprafata de mare viteza, care stimula spectacolul, dar si care traumatiza profund corporalitatea sportivilor. Ca urmare, succesorul legitim si sanitar al cimentului a fost o suprafata obtinuta dintr-o rezina sintetica pe baza de acrilic numita Decoturf, care a cunoscut mai multe generatii.
În Franta, de pilda, mult s-a jucat pe o suprafata dura si poroasa numita Cuick, inventata si promovata de inginerul constructor Jean Becker. Mai multe erau pricinile pentru care Cuick-ul era atât de apreciat. Nu în ultimul rând, costurile scazute de productie. Apoi, faptul ca suprafata era mai putin periculoasa, având un grad de elasticitate superior altor „colege“ din circuit. Si, pornind de la porozitatea remarcabila a acestei suprafete, mai exista o calitate demna de semnalat: apa si umezeala se uscau rapid, aspect de luat în calcul într-o tara atât de ploioasa ca Franta. În general, o asemenea suprafata era vopsita în doua culori, însa aceasta inovatie nu o mai datoram francezilor, ci organizatorilor americani, care, în anii 1970, în pletora lor de turnee mai mici sau mai mari, au apelat la acest marcaj cromatic placut ochiului si care oferea o vizibilitate crescuta în cazul meciurilor televizate…
În episodul urmator vom vorbi tot despre suprafetele rapide de joc…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper