„Incalzire“ intru revelatie

Un articol de Alex Goldis

Abordarile cele mai moderne ale lui Lucian Raicu sunt de regasit, paradoxal sau nu, in cartile sau eseurile despre clasici. Pe de o parte, renuntarea la postulatele totalizatoare in favoarea fragmentarismului trebuie citita drept o forma decisiva de detasare de pozitivism. Nicaieri nu e interesat Raicu de punerea meticuloasa, cap la cap, a detaliilor unei opere, nici de excursul analitic amanuntit sau argumentat dupa normele discursului logic. Dimpotriva. Critica lui – si mai ales asa-zisa critica a capodoperelor – ia forma unui jurnal de lectura.

Raicu citeaza abundent si (la prima vedere) aleator, parand sa pipaie suprafetele textului sub privirea nedumerita a cititorului. In fond, el uraste speculatia ca demers critic favorizand revelatia. De aceea, critica de acest tip presupune tatonarea atenta: acumularea de citate si rotirea in cerc, din diverse perspective, in jurul lor, ca si cum interpretul s-ar incarca de tema respectiva.  Aceasta „incalzire“ intru revelatie presupune si uitarea cunostintelor anterioare, un exercitiu de golire de prejudecati pentru a fi „prezent in imediatul operei“. Si aici se dovedeste a fi, cu sau fara acte in toata regula, Lucian Raicu ca reprezentant al criticii de identificare. Pentru el, „actul critic presupune prezenta in imediatul operei, anularea trecutului acesteia. In contact cu opera, criticul se uita pe sine si, bineinteles, uita stiinta sa, toate concluziile iesite din frecventarea indelungata si necesara a literaturii“. Identificarea dintre critic si opera presupune o adevarata tabula rasa din partea fiecaruia, iar observatia revelatoare se naste din posibilitatea anularii oricarei istorii anterioare, deopotriva a criticului si a textului. Pentru a ilustra delicatul proces, Raicu citeaza dintr-o sursa centrala a Noii Critici franceze, Gaston Bachelard, cu „La Poétique de l’espace“: „Trebuie sa fii prezent, prezent in imagine in chiar clipa imaginii. Daca exista o filozofie a poeziei, aceasta filozofie trebuie sa se nasca si sa renasca cu ocazia unui vers dominant, in adeziunea totala la o imagine izolata, in extazul  insusi al noutatii imaginii s…t actul poetic nu are trecut, sau cel putin nu are un trecut apropiat, de-a lungul caruia am putea urmari pregatirea si afirmarea sa“.
Oricat de laxe si de fragmentare par observatiile critice, ele vizeaza, de fapt, un punct cat se poate de exact: „marginea“ unde literatura isi dezvaluie suficienta. Ceea ce nu inseamna ca Lucian Raicu are ceva in comun cu deconstructivismul ca atare, desigur, insa acest tip de lectura, al literaturii impotriva ei, e menit sa provoace o hermeneutica pe invers, incapatanata si plina de suculenta paradoxului. In „Reflectii asupra spiritului creator“, de pilda, criticul e preocupat de  „momentul de subtila intrerupere, de luare in posesie, care se afla mereu la originea actului literar“, ajungand pana la inefabile de tipul „dezlegarea misterului creator“. Si cum poate fi mai eficient identificat acesta decat in paradoxuri? „Umila precaritate de exercitiu stangaci, de notatie dezordonata, opera e continuta exact in ceea ce nu pare in nici un fel demn sa o contina, sa o pregateasca, sa o anunte s…t acestea sunt adevaratele inceputuri: fara nimic impresionant in ele, nimic decis, nimic autoritar“. Printr-un tipic demers rasturnat, criticul cauta misterul Operei in slabiciune: „Orele slabe ale geniului creator, fazele sale de rusinata neputinta, de infrangere si deriziune, ar trebui observate cu mai multa atentie“. Toate definitiile lui Raicu sunt, insa, existentiale: „Literatura poate fi considerata un mod de a elibera pe autorul ei de amintiri fara a-l obliga totusi sa le fie fidel, sa le transcrie“. Cand nu aluneca de tot in generalitati, Raicu se citeste si azi cu mare interes din cauza acestei subtile demistificari, provenita din „neincrederea“ superioara fata de literatura.
Mesajul operei e de regasit, apoi, intotdeauna dincolo de suprafata ei materiala. E si motivul pentru care nu vom da, la Lucian Raicu, peste analize lingvistice ori stilistice foarte detaliate, insa interpretul ramane interesat – in consonanta cu mai toti criticii romani saizecisti si in siajul Noii Critici franceze – de latura absconsa a operei. Si mai mult decat altii, Raicu – un spirit de-a dreptul inspaimantat de simtul comun – practica o critica a subtextului. Cei mai mari autori sunt cititi, de aceea, in spirit, dar impotriva literei de la suprafata textelor. Fiecare dintre ei ascunde, in mod necesar, un secret pe care interpretul e dator sa-l extraga din adancuri si sa-l expuna la lumina zilei. Miezul viu al operei lui Urmuz l-ar constitui, de pilda, rusinea – inteleasa ambiguu, dar cat se poate de coerent in gandirea lui Raicu, drept categorie estetic-existentiala:  „Lui Urmuz i-a fost rusine sa fie scriitor. Mai intai, in existenta de toate zilele, sociala, profesionala etc., o ingrozitoare senzatie de vinovatie la gandul ca se va afla ca scrie, ca se indeletniceste cu asta, in ceasurile de singuratate. Cu mare dificultate da ceva la tipar, numai cu un an inainte de a se sinucide, apoi regreta cumplit. Un studiu serios, il vad: Urmuz sau rusinea de a fi scriitor“. In cazul lui Lovinescu, cuvantul de ordine – menit sa explice cam toate celelalte dimensiuni ale operei – e lipsa vitalitatii: „Predispus prin structura la placiditate si dezabuzare, marcat de gustul neantului si de «inapetenta» pentru viata, predispus, asadar, la nerealizare si esec, el s-a «realizat» totusi pe sine ca nimeni altul, cu o vointa de a-si construi opera de-a dreptul inmarmuritoare“. La Gogol, inventatorul „banalului“ si al plictisului „marunt“ in literatura, e si mai simplu de demonstrat ca motorul prim al creatiei il reprezinta ezitarea si amanarea permanenta de a se aseza la masa de scris: „Energia gogoliana tasneste din adancurile vegetarii si ale «lenei» – dar o lene de un anumit tip, care nu ingaduie vreo abatere spre preocupari superficiale, o lene traita, daca se poate spune astfel, din plin. Pentru ca nu vrea sa scrie «fleacuri», lucruri marunte, Gogol prefera sa stea, cum spune, cu bratele incrucisate, multa vreme, intr-o asteptare umila care, el simte, va fi rasplatita“.
Daca in ceea ce priveste smulgerea subtila a „secretului operei“ Lucian Raicu se dovedeste a fi un maestru, criteriul valorizarii ramane, in general, greu de elucidat. Atunci cand se intreaba deschis asupra acestui aspect, interpretul aluneca in aporie. Pe de o parte, capodopera „contine dincolo de suprafata ei materiala, sugestia unui astfel de secret, mai important decat toate, ea isi propune (cu sau fara stirea autorului) sa execute acel salt eroic in necunoscutul care ascunde in sine posibilitatea divulgarii, latenta si asteptarea revelatiei“. Pe de alta parte, insa, „aparitia ei sa intrebarii legate de secretul opereit dovedeste ca opera o autorizeaza sa apara, ca este pregatita sa o primeasca, gata sa-i faca fata, sa reactioneze, sa-si schimbe «culoarea», sa-si modifice tonalitatea, vocea interioara“. Asadar, teza axiologica a lui Lucian Raicu nu poate fi formulata decat tot intr-un stil paradoxal: o opera e valoroasa daca reuseste sa starneasca, in constiinta criticului, intrebari esentiale legate de valoarea ei.
Oricat de neclara pare a fi metoda de investigatie a lui Lucian Raicu, cert e ca, in practica, de cele mai multe ori aceasta intrebare centrala pusa de opera cu privire la sine se reveleaza constiintei critice prin intermediul memorialisticii marilor autori. Lectura atenta a jurnalelor – fie ca e vorba de cel al lui Gogol, Tolstoi, Thomas Mann sau Rebreanu – constituie unul dintre punctele fierbinti  ale criticii lui Raicu.  Toate „complexele“ operei sunt inventariate cu acribie, ca si cum criticul ar incerca sa descifreze, cu exemple nenumarate pe mari artisti, urmele capodoperei. La urma urmelor, era oarecum normal ca un critic interesat de „nelinistea generata de propria conditie insuficienta“ a literaturii sa se aplece in mod deosebit asupra jurnalelor. In interesul pentru  „constiinta artistica“, in toata procesualitatea ei, nu in opera finita, sta si ruptura decisiva de traditionalism a acestui antimodern veritabil.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper