Fotografia în etnologie – „retusuri“ si „developari“

Se cuvine sa adaugam câteva „tuse“ la notele noastre cu privire la fotografia în etnologie („Cultura“ anul VII Nr. 44 (399), p. 29). Sa mentionam, în primul rând, volumul care ne-a stimulat interesul pentru fotografiile de familie si pentru „legendele“ care se ascund în spatele lor.

Este vorba despre „Brazii si neamurile lor“, carte editata de Asociatia Culturala „Fratii Brad“, Panade, 2012, o carte-album în care evocarile, amintirile, gândurile celor de un neam cu poetii Ion si Alexandru Brad se împletesc cu admirabile fotografii de familie, unele vechi de aproape un secol, altele mai noi, conturând spitele unui neam viguros, cu viii si mortii lui, cum se specifica sub o poza. Este un album de familie în cel mai exact sens al cuvântului, pentru ca, pe de o parte, nici unul din cei care s-au asezat sub sau pe crengile viguroase al Brazilor nu este uitat – pentru ca un neam se extinde prin casatorii si prin nasteri, cei nou veniti (soti, sotii, copii) aratându-se a fi solidari cu trunchiul din Panade. Chiar daca nu-i cunosti pe toti cei care scriu în carte si apar în fotografii, rasfoind paginile volumului ramâi cu un puternic sentiment de apropiere de oameni care nu au trait degeaba pe acest pamânt si au purtat cu mândrie, ca pe un stindard, simbol de forta si statornicie, numele Brazilor. Iar initiativa fratilor Brad de a se arata lumii prin cuvânt si imagine mi se pare una demna de urmat. Gânditi-va ce arhiva nationala s-ar obtine daca fiecare familie/neam din România si-ar cinsti trecutul si prezentul cu astfel de albume memoriale, lasate viitorimii care, luându-le ca model, le-ar prelungi în veac.
Dintr-un sentiment asemanator asaza pe hârtie si profesorul, folcloristul, animatorul cultural dr. Gheorghe Deaconu lunga sa convorbire cu Gica Boierescu, varul lui, conturând o „istorie subiectiva“ despre neamul Boierestilor. Gheorghe Deaconu nu este un amator, dimpotriva e un specialist, detine un doctorat în filologie obtinut sub îndrumarea magistrului sau si al nostru, profesorul Mihai Pop, caruia îi pastreaza o mereu plina de respect amintire. Prin eforturile sale a luat fiinta la Râmnicu-Vâlcea o Biblioteca de Etnologie (singura din tara) care poarta numele Profesorului, din initiativa sa, preluata si continuata de destoinici urmasi, între care, pe primul loc, se situeaza prof. Elena Stoica, se desfasoara anual Salonul Cartii de Etnologie, de asemenea unic în tara, din vibranta sa dragoste pentru cultura populara s-a întrupat Festivalul Cântecele Oltului, de la Calimanesti, ajuns la a 40-a editie etc. „Om al faptei“, Gheorghe Deaconu a pus umarul la toate actiunile culturale ale judetului de adoptie, Vâlcea, el fiind argesean, de la Piatra, localitate în care îsi are trunchiul neamul Boierestilor, ale carui radacini, descopera cercetatorul, se afla, de fapt, în Transilvania, undeva spre Sibiu, pe Valea Oltului, spre trecatoarea Turnu Rosu.
„Cartea de fata, scrie Gheorghe Deaconu în „Prolog“ la „Boierestii. O istorie subiectiva“ (Editura Fântâna lui Manole, Golesti-Vâlcea, 2009), este un discurs despre destinul unui neam. Un neam vorbitor, capabil sa transforme, cu toate vicisitudinile istoriei ultimului veac, truda cotidiana a taranului într-o clipa de sarbatoare, într-un gând întelept, într-o vorba de duh“. Dialogul cu Gica Boierescu, cel mai în vârsta om din neam, având 90 de ani la data interviului (n. 1909), e un experiment de care cercetatorii preocupati de istoria orala trebuie sa tina seama.
Nu puteau sa lipseasca din reconstituirea lui Gheorghe Deaconu fotografiile protagonistilor, a caror succesiune ne da numeroase sugestii de ordin etnografic, social, cultural.
Cu totul altul este „mobilul“ intreprinderii lui Dumitru Galatan-Jiet si Isidor Chicet, autorii unui splendid „album etnografic“ (aici lucrurile sunt clare) aparut la Editura Autograf MGM, Craiova, 2008, „cu sprijinul Consiliului Local si al Primariei orasului Petrila“ – mentiune absolut necesara, pentru ca, daca în cazul albumului familiei Brad era vorba de o initiativa de familie (a carei punere în opera s-a bucurat, si ea, de sprijinul autoritatilor locale, al Consiliului Judetean Alba, presedinte Ion Dumitrel) aici avem a face cu un proiect personal, acela al medicului Dumitru Galatan-Jiet, om al locului, dedicat trup si suflet oamenilor acelor locuri, momârlanii, de pe Jiu. El si l-a asociat pe Isidor Chicet, scriitor, folclorist si etnograf, alt „om al faptei“, moldovean de la Scheia, com. Al. I. Cuza, Iasi, devenit mehedintean get-beget, fost director al Centrului Judetean al Creatiei Populare, redactor-sef al publicatiei „Rastimp“, pe care a înfiintat-o în 1998 si pe care o tine înca în viata, cu mari eforturi, si astazi.
Nu am nicio îndoiala ca pentru cei mai multi dintre cititori cuvântul „momârlan“ are o rezonanta negativa, depreciativa, când, în fapt, el desemneaza un grup local, situat la poalele masivului Parâng, în Valea Jiului, cu satele din jurul orasului minier Petrila. Ca e un termen local rezulta si din faptul ca DEX (1975) nici nu-l înregistreaza (si nici Saineanu, în admirabilul sau lexicon). Îl inventariaza, totusi, „Noul Dictionar Universal al Limbii Române“,  Editura Litera International, 2006, unde, sub momîrlan 1, momîrlani  m. (reg.) citim : „1.om prost, badaran; 2. numele unui dans popular; 3. de-a momîrlanul, numele unui joc de copii set. nec.t, iar sub momîrlan 2, momîrlane scrie „1. movilita de pamânt facuta de râme; 2. momâie pusa ca sperietoare sau ca semn de hotar“. Nicio referire, cum se vede la un grup local, asa cum îi defineste „biograful“ lor cel mai atasat, Dumitru Galatan-Jiet, în glosarul la una din cartile sale: „populatie autohtona, cea mai veche din Valea Jiului (oameni de vatra)“, asta în opozitie cu „barabe“, nume dat celor veniti la munca pe santierul caii ferate Petrosani-Simeria (1867-1870), derivat, probabil si plauzibil, din germ. „Bahnarbeiter“, „lucrator la calea ferata“. Acestia, la rândul lor, i-au numit pe localnici „momârlani“, iar distinctia s-a adâncit si s-a pastrat pâna în zilele noastre, diferentiindu-i pe lucratorii industriali, în mine, pe santiere, traitori la bloc si îmbracând haine de oras, „nemtesti“, cum s-a zis în Regat, de aceia care au ramas cultivatori si, mai ales, crescatori de animale, în satele din Valea Jiului.
Erijându-se în monograf/biograf al tinutului momârlanilor, medicul Dumitru Galatan-Jiet, în asociere, pentru acest album, cu Isidor Chicet, pune la lucru nu doar o bunavointa si un atasament vibrant fata de oamenii acelor locuri, dar si investigatii de teren si de arhiva din care „lumea“ momârlanilor se construieste cu luminile si umbrele ei, mai mult lumini, la drept vorbind, pentru ca „biograful“ îsi iubeste subiectul si îl trateaza cu multa întelegere si caldura.
În toate cartile sale mai vechi si mai noi („Momârlanii, ieri si azi“, Craiova, 2007) „Satul meu de altadata“, Târgu-Jiu, 2011, „Petrecerile jienilor momârlani“, Tg. Jiu, 2012, primita nu de mult) Dumitru Galatan-Jiet recurge la fotografie ca document etnografic si de viata,  si face ce au facut altii într-un cadru institutionalizat, adica o operatie de recuperare a documentului foto riguroasa si migaloasa. Unele fotografii de prin anii 20-30 ai secolului trecut, al XX-lea, conserva cu o extraordinara fidelitate chipuri si momente din viata locuitorilor din satele momârlanesti – Cimpa, Jiet, Rascoala, Taia si altele si imagini de-a dreptul memorabile, precum acelea cu oieri din Jiet traversând Lugojul în 1932 (p. 81).
În final o scurta nota, desi ar merita mult mai mult, despre publicatia „Calendarul Maramuresului. Revista de memorie culturala“. Editata de fundatia social-culturala pentru democratie „Identitate. Unitate. Generozitate. Actiune“ (I.U.G.A.). Este, am putea spune, o „afacere de familie“, pusa în lucrare de destoinicii membri ai familiei Dumitru Iuga – Anamaria Iuga, Georgeta Maria Iuga, Ioan Bogdan Iuga care alcatuiesc, în aceasta ordine, redactia publicatiei din care o am în fata, nr. 12, aprilie-noiembrie 2012, p. 760-860, aparut în cadrul unui Proiect AFCN. Exemplarul primit de la editori, carora le multumesc si pe aceasta cale, a venit, cum s-ar zice, „tocmai la pont“, pentru ca ne informeaza despre un proiect de o exceptionala importanta pentru cunoasterea artei populare traditionale, „Recuperarea modelelor strabune – de la bunici la stranepoti“, în care au fost implicati specialisti de la Muzeul de Etnografie si Arta Populara Baia Mare, Muzeul Taranului Român, Scoala de Muzica si Arte Plastice Sighetul Marmatiei, Universitatea de Arte si Design Cluj-Napoca, Asociatia Creatorii frumosului, Tisa, si elevi de la Scolile din zona.
Revista, consecvent densa si iscusit tehnoredactata – fiecare pagina de text este încadrata cu versuri populare din colectii inedite sau publicate din Maramures, numerotate de la 1 la 2.555 în Calendarele nr. 1-11, aparute pâna acum, si de la 1 la 390 în acest numar, ceea ce însumeaza aproape 3.000 de texte poetice, un cuprinzator corpus al poeziei populare din Tara veche a Maramuresului, ceea ce nu e putin, desigur. Dar acest numar 12 vine ca o manuta pe tema pe care o dezbatem noi – fotografia etnografica. Pentru ca obiectivul proiectului amintit este prezentarea atenta a nu mai putin decât 213 „pogmate“ (= model, cum aflam din Glosarul de la p. 860) pastrate în 5 cutii de inventar la Muzeul Judetean de Etnografie si Arta Populara din Baia Mare. Continutul fiecarei cutii este descris, pe scurt, în cuvinte, mentionându-se locul de provenienta al fiecarei piese cu denumirea motivului si, mai ales – asta ne intereseaza în mod deosebit – este reprodusa în imagini foto si grafice realizate cu multa migala si cu tot atâta stiinta.  Putem zice, fara a gresi în vreun fel, ca în „Calendarul Maramuresului“ cuvântul scris si imaginea (foto, desenata) fac casa buna, într-un sincretism de limbaje care dau paginii tiparite mai multa expresivitate si sens.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper