Despre cateheza

Un articol de STEFAN BAGHIU

Iustin Panta, Intentiile tacerii, Editura Charmides, Bistrita, 2012

 

Editura „Charmides“ publica în 2012 primul volum al lui Iustin Panta, „Intentiile tacerii“: „Cartea «Intentiile tacerii» a fost pregatita pentru tipar în 1986, când Iustin avea 22 de ani. Din motive de el stiute a ales sa publice mai târziu, o alta carte, «Obiecte miscate» aparuta în 1991 la Editura Eminescu având ca redactor pe Doina Uricariu si cu un cuvânt de întâmpinare semnat de Mircea Martin“ (Alexandru Uiuiu). Ce înseamna publicarea volumului „Intentiile tacerii“? Înseamna ca legenda care s-a construit în jurul lui Iustin Panta devine completa. Avem sansa de a citi primul volum al unuia din autorii importanti ai anilor nouazeci, autor în jurul caruia s-a construit deja mitul „Panta“, de-a lungul celor unsprezece ani de la moartea sa, dar care iesise în ultima perioada din discutiile literare generale. Regula lumii literare a fost în mare parte aceasta: memoria unui poet decedat nu poate fi pângarita, deci literatura sa trebuie laudata fara exceptii. Am fost astfel foarte mirat sa vad la începutul deceniului cronici literare care aveau în loc de introducere câte un epitaf sentimental. Fara a încerca sa discut unde nu trebuie facuta discutia, dupa principiul arhicunoscut, „unde nu se poate spune nimic e mai bine sa se taca“, pot spune ca poezia lui Iustin Panta merita o discutie structurala (si, de ce nu, putin structuralista).
Iustin Panta a fost fara îndoiala emulul livresc al lui Mircea Ivanescu. Dincolo de prietenia celor doi si de colaborarea în „Limitele puterii sau mituirea martorilor“, care ar putea duce cu gândul la o relatie de „reciprocitate poetica“ – un soi de schimb echitabil între cei doi autori, lirica lui Panta adopta înca din primele scrieri (ne este tot mai clar odata cu publicarea volumului „Intentiile tacerii“) si paraseste cu greu formulele de pastisare (daca nu cumva e prea dur termenul) a registrelor ivanesciene. Si aceasta pare sa nu-i fi daunat niciodata în receptare. Pentru ca formulele stilistice (metafora prudenta si nivelarea ostentatiilor conceptuale), meditatiile filosofice lipsite de complexul „cautatorului de filosofie“ – pe cât se poate, într-o poezie atinsa totusi de valul postmodern, o uimitoare priza a firescului, forma textuala a versurilor-mamut si constructiile de power-prose sunt îmbibate cu neo-expresionismul „docil“ (daca îl putem numi astfel). Marin Mincu îl înscria pe Panta în cadrul noului val nouazecist, al „poieticii «schizoide»“, adica între Cristian Popescu, Paul Daian, Mihail Galatanu, Daniel Banulescu, Ruxandra Cesereanu. El vorbea despre aceasta categorie a nouazecistilor ca despre aceea a poetilor ce „revin obsesiv asupra avatarurilor subterane ale eului, printr-un sondaj acut, quasi-psihanalitic“, unde „actantul poetic îsi recupereaza frustrarile infantile cele mai obscure, descriindu-le neselectiv cu pasiune maniacala“. Este de notat ca, desi face parte din liga nouazecista datorita debutului din ’91, Iustin Panta nu poate fi încadrat exclusiv de aceste canoane (care, fie vorba, sunt categoric discutabile si insuficiente pentru scindarea poetilor nouazecisti între „autenticisti“ si „schizoizi“).
El ramâne oarecum fidel unei forme de poeticitate care cu greu poate fi îndosariata: calofilia textuala. Si tocmai aceasta „calofilie textuala“ îl traduce pe Iustin Panta drept unul din întârziatii livresti ai saizecismului ivanescian. Dar este adevarat ca liga „optzeci“ l-a avut mereu pe Mircea Ivanescu drept mentor si înaintas pentru expansionismul narativ si dominatia absoluta a sentimentului (lectie bine învatata si de Ivanescu de la Frost, Lowell si Eliot). Cât despre Iustin Panta, în poemele sale a contat mai mereu anularea disonantelor prin apelarea permanenta la o sintactica a poeziei. Imaginarul „cuminte“ al lui Panta din „Obiecte miscate“ difera de acela pe care liga ’90 îl propunea manifest, cumva rupând barierele metafizicii optzeciste si instaurând un fel de „tiranie“ a imaginii si a conceptului brut. De altfel, cu „Obiecte miscate“, Panta ar intra mai curând între autenticistii prozaici. Sigur, restrângerile generationiste impun întotdeauna criticii un anume handicap al exceptiilor neintegrate. Poezia lui Panta nu depinde mereu de o anumita etica postmoderna (în acceptiunea manolesciana, cum ca postmodernismul românesc este determinat de „nonidentificare emotionala, discursivitate, luciditate, ludic, livresc, prozaic, înclinatie retro si intertextualitate“). Tocmai pentru ca aceasta etica postmoderna este diluata de permanenta revenire la acea „antilirica“ pe care i-o atribuie Manolescu poeziei lui Mircea Ivanescu, pe care criticul o numeste „prozaica si chiar «vorbita»“. Diferenta sta, în fond, în „atitudinea zero“ a nouazecismului. Deci poezia lui Iustin Panta va tine mai mult de acel „remake“ neomodernist decât de valul postmodernismului expansiv: „Ea plânge mult. Se dezbraca plângând,/ lepada vesmintele elegante si multe lacrimi –/ niciodata nu am înteles: vroia sa fie si mai goala/ dezvelindu-si ochii de lacrimi (o concupiscenta inegalabila)/ sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,/ pudoarea de nesedus a fecioarei?/ Ma îndreptam spre ea, plângea în hohot,/ paseam încordat înspre ea, mi se parea atât de îndepartata,/ am atins-o: cu vârful degetului aratator pe vârful degetului ei aratator./ Stateam asa, împietriti:/ vârful degetului aratator apasat pe vârful degetului ei aratator.“ („Vizita“, „Obiecte miscate“, 1991).
În „Intentiile tacerii“, Panta practica ceea ce poate fi usor numit testarea formulelor de angajare poetica. Pentru ca, desi filonul principal este dat fara îndoiala de alonja narativa, formulele postmodernismului timpuriu sunt pe domeniu propriu: „Deci sa umplem un sac de cuvinte decupate din ziare/ Si sacul acesta sa fie chiar inspiratia/ care ne lipseste pentru a spune un lucru/ de care ne e atât de greu sa ne apropiem./ Atunci inspiratia ar fi atât de comuna -“, „Tu mi-ai batut la usa fara sa stii/ ca usa mea e o metafora./ – Intra, ti-am spus./ Ai pasit cu sfiiciune, uitându-te cu grija împrejur./ Te-ai oprit lânga mine. Si mi-ai batut usor,/ cu degetul pe piept. Pieptul meu nu a scos niciun zgomot./ Dar cineva de acolo a raspuns:/ – Ce vrei? Aici nu locuieste nimeni“. Iustin Panta este în 1986 unul din nostalgicii vechilor formule poetice. Marea diversiune care determina în 1991 încadrarea lui Panta între nouazecisti tine de coincidenta biografica si de felul în care aparenta detasare discursiva îl poate îndosaria ca pe unul din „tester“-ii autenticismului. Însa autenticismul (cu majuscule) nu va fi fost niciodata asumat de Panta manifest, el ramânând unul din poetii fara program. Poezia sa tine, cum am mai spus, de acea calofilie textuala, de acea înclinatie catre livresc, în fond, de acele încercari de poetizare a discursului: „Zi ireala, întâmplator ratacita printre celelalte – s…t Totusi, oamenii traiesc o dezvoltare în noi/ si alta în afara noastra, iar aceasta zi de acum/ s-a petrecut foarte departe în închipuire,/ starea atât de placuta de la sfârsitul amiezii (…) Apoi ziua va mai dura foarte putin/ caci multumirea de sine (poate e prea mult spus fericirea)/ atunci când pleaca de undeva/ îsi arunca în aer cazarma –/ nimeni sa nu stie cum a fost construita“, „Orice, numai sa nu fiu obligat sa vorbesc/ adica sa îmbin sunetul vocii cu niste cuvinte,/ ca si cum ai îmbina amestecul unei felii de pâine/ cu muzica – vrînd astfel sa te exprimi./ Ar trebui gasit locul în care/ cuvintele se afla amestecate/ doar cu întelesul pe care vrei sa-l insinuezi;/ e ca mersul pe nisip care te oboseste placut,/ iar oboseala se datoreaza nu faptului ca te scufunzi/ usor în el, ci tocmai nisipului/ care nu-ti opune rezistenta“.
Daca spuneam în debutul cronicii ca Iustin Panta nu a fost mai deloc (din ce citisem) un „cautator de filosofare“, ci mai ales un poet care stia sa egalizeze discursul sapiential,  volumul „Intentiile tacerii“ îl arata la douazeci si doi de ani ca pe unul din tinerii optzecisti entuziasmati de potentialitatea „cuvântului“ si a expresivitatii „evenimentului conceptualizat“. Iar Iustin Panta era deja un profesionist al poetizarii: „Înca un sinonim al vietii – femeia purtând/ doua galeti cu apa în cumpanire de lemn,/ împovarata de greutatea lor, totusi femeia este frumoasa/ si chipul strâmbat de greutatea galetilor îi sta atât de bine/ încordat si supus de o lege inexorabila“. Desi parantezele poetice pe care le practica Panta par o solutie furata de la maestrul saizecist, acest discipol a învatat lectia poeziei: programul sentimental trebuie sa depaseasca structura textuala. Asta pentru ca livrescul lui Panta este camuflat permanent cu dibacie de fluxul narativ si de revenirea la aerul de meditatie permanenta, în fond, de acea calofilie textuala: „Vine ziua când îti spun: acum si aici/ Intri într-o cârciuma, comanzi o halba de bere,/ Chelnerul îti aduce o halba de bere,/ vrei sa te simti bine, chiar te simti bine/ (…) Ca mâine, daca vei veni aici, va fi astazi,/ Ca mâine, daca vei veni aici va fi «Astazi nu se fumeaza»/ Ce înseamna acum si aici/ Peste zece ani când vei reveni,/ tablita atârnata de acelasi cui, nici macar ruginit:/ «Astazi nu se fumeaza»/ Halba ramâne nebauta, nu ea, ci tu esti tentatia:/ Pâinii îi e foame de tine, apei îi e sete de tine./ Orice lucru ti-e oglinda;/ Spargeti toate oglinzile, urâtilor!“
O carte care merita nu doar citita, ci si studiata, atât pentru forma în care a vazut tiparul (cu fragmente de manuscris si corecturile lui Panta pe text), cât si pentru o noua dimensiune pe care o da operei acestui poet atât de greu de încadrat. Greu de încadrat pentru ca, din cât se poate observa, Panta a fost – înaintea asumarii vreunui program poetic – unul din discipolii directi si de neconvertit ai lui Mircea Ivanescu. Însa e ca si cum i-ai reprosa lui Ivanescu ucenicia la Robert Frost.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper