Cum poti tine in viata patrimoniul? Raspunsul unui manual scolar

Un articol de Cristina Bogdan

De doi ani de zile sunt mama de scolar. Am astfel ocazia sa descopar manualele, culegerile si caietele auxiliare si sa constat diferentele de viziune sau de prezentare a unei anumite materii, pe care aceste instrumente de lucru le propun. Mult mai colorate decât in copilaria mea, pe alocuri mai greoaie (caci, nu-i asa, copiii trebuie sa-si depaseasca in inteligenta parintii?), intesate de exemple si de exercitii menite sa transforme informatia in achizitie, manualele au totusi, in opinia mea, o mare carenta. Le lipseste dimensiunea ludica, ce ar face travaliul invatarii mult mai atractiv pentru elevi. Ele par mereu scrise de la inaltimea adultului care priveste in jos catre copil, fara a-l considera vreo clipa partener de conversatie. Iti creeaza uneori impresia ca au fost concepute ca sa arate ce stie adultul, nu ce ar putea sa descopere, uimit, invatacelul. Dedicatia lui Antoine de Saint-Exupéry, de pe volumul care inchide intre coperte povestea Micului Print, nu li s-ar potrivi. Parca cei care  le-au asternut pe hârtie s-au temut sa-si aminteasca de ei, cei de odinioara, ca sa nu-si piarda necesara rigoare sau obiectivitate a maturitatii.
In peisajul acesta rece, arid pentru gustul meu (si al copiilor, din câte banuiesc), intâlnesc manualul de patrimoniu cultural (pentru clasele III-V), dedicat judetului Ilfov, de Adriana Scripcariu. De la bun inceput, autoarea isi recunoaste cinstit implicarea afectiva in demers: „Rasfoind manualele copiilor mei, mi-am dat seama ca sunt multe lucruri frumoase si multi oameni pretiosi, despre care nu se vorbeste deloc in lectiile voastre de la scoala. Atunci m-am hotarât sa scriu eu insami un manual.“ Intreg textul pare a fi un dialog intre Adriana si odraslele ei, intrebarile directe având menirea sa nasca imediat curiozitatea in mintea elevului: „Te-ai gândit vreodata de ce sunt tarile asa de diferite?“. Raspunsurile si explicatiile oferite sunt imbracate in acelasi strai al simplitatii si al claritatii, iar indemnurile pentru savârsirea unei anumite sarcini de lucru au mereu aerul unui fapt de viata firesc, la indemâna oricui are un strop de bunavointa: „Intreaba pe bunica cum se pregateste pentru Mosi si roag-o sa-si aminteasca cum facea asta si mama si bunica ei. Scrie o compunere si impodobeste-o si cu desenele tale.“
In 19 lectii, autoarea isi propune sa refaca chipul mozaicat din punct de vedere cultural al unei zone din Tara Româneasca (judetul Ilfov), purtându-i pe copii prin satele invesmântate de sarbatoare, pe la bisericile si manastirile locului, pe la mesterii care cunosc (inca) frânturi din lumea cu rost de odinioara. Fiecare lectie pare a fi un atelier, in care micii cercetatori scormonesc prin cotloanele marturiilor pastrate pentru a deslusi, din cioburi de poveste, imaginea patrimoniului material si imaterial al judetului Ilfov. Competentele lor sunt mereu altele – arheolog, iconar, olar, colindator, tesator s. a. – in functie de meseriile si mestesugurile care se ivesc in pagina pentru a le vorbi despre epocile disparute, evocându-le semne ale istoriei, traditiei si vietii cotidiene de altadata.
Cautarea locurilor si a monumentelor se intretese cu descoperirea oamenilor adevarati, cum ii numeste autoarea, fie olari care traiesc in Piscu si ii initiaza pe copii in tainele lutaritului (precum Nicolae Marin Brezaierul), fie personalitati ale vietii culturale din trecut, a caror activitate, nascuta dintr-o pasiune autentica, ar merita sa fie mai bine cunoscuta (Alexandru Tzigara-Samurcas, Ernest Bernea, G. M. Cantacuzino sau Barbu Slatineanu).
Locurile memoriei
Cu câteva decenii in urma, istoriografia franceza, ingrijorata de disparitia memoriei nationale, pusese in scena o opera monumentala, coordonata de Pierre Nora si dedicata acelor locuri ale memoriei, gândite ca zone de rascruce pentru curenti diversi, de natura etnologica, psihologica, politica si religioasa. Sarbatorile, monumentele, comemorarile, dictionarele, muzeele, emblemele fusesera invitate sa urce pe podium si sa defileze, exhibându-si splendoarea pe alocuri uitata sau pierduta. Studiile semnate de nume binecunoscute ale „noii istorii“ reactivau straturile de adâncime ale memoriei nationale, ca pentru a le sugera cititorilor ca a avea amintiri este o functie a creierului uman, insa a conserva amintirile este conditia sociala esentiala a perpetuarii unei civilizatii.
Demersul Adrianei Scripcariu vizeaza aceeasi incercare de a rascoli prin ungherele memoriei pentru a identifica reperele unui mod de vietuire si a-i motiva pe elevi nu numai sa cunoasca ceea ce a fost in trecut, ci si sa contribuie, dupa puteri, la perpetuarea unora dintre traditii. Sub semnul intrebarii – Cum poti tine in viata patrimoniul? – copiii sunt incurajati sa creasca intr-un sens al continuitatii si al conservarii elementelor materiale si imateriale ale patrimoniului cultural. Indemnati sa alcatuiasca din piese gasite la bunici sau strabunici colectia etnografica a familiei, sa participe la diverse ritualuri legate de sarbatorile calendaristice sau sa invete anumite mestesuguri pe cale de disparitie, invataceii descind in lumea ritmata de obiceiuri, in care omul traia in tesatura simbolica a rânduielii.
Timpul si spatiul sunt masurate in manual prin jaloanele sarbatorilor (Craciun, Paste, zilele unor Sfinti) si popasurile pe la diferite monumente cu caracter laic (conacul Stirbei de la Buftea, palatul brâncovenesc de la Mogosoaia, casa lui Nae Ionescu de la Baneasa, devenita azi sediul unui institut de pomicultura) sau religios (manastirile Caldarusani, Snagov, Cernica, schiturile Balamuci si Turbati). In felul acesta, timpul nu mai este cuantificat in ore si nici spatiul in kilometri, dimensiunea subiectiva pare a o lua in fata celei obiective, iar lectia nu se incheie doar printr-o sistematizare a informatiilor obtinute, cât mai ales printr-o punere in practica a lor. Adesea, temele indicate prelungesc ritualul de invatare in spatiul familiei, ca la o sezatoare in care parintii si copiii regasesc gustul comuniunii, pe urmele unor traditii vechi de sute de ani, precum cea a ravaselor de Anul Nou (amintita si de secretarul lui Constantin Brâncoveanu, italianul Anton Maria del Chiaro): „Mai intâi am facut o colectie de proverbe, gândindu-ne la vorbe de duh, potrivite pentru fiecare dintre noi. Apoi ne-am pus cu totii pe scris si desenat. Fiecare proverb a fost notat si ilustrat pe câte o bucatica de hârtie. Am folosit hârtie de copt, pentru ca scrisul sa nu se stearga, la atingerea de coca umeda. Am framântat o coca, pe care am impartit-o in bucati mai mici. Am intins cu sucitorul fiecare bucata, am pus ravasul inauntru si am impachetat aluatul. Le-am copt la cuptor si le-am desfacut impreuna, asteptând noul an. Cel mai simpatic a fost ca ravasele s-au potrivit de minune destinatarilor lor. Incercati si voi!“.
Sub semnul Agatoniei
Manualul acesta – desi este optional, adica se adreseaza unor ore anume alese de invatatori sau profesori din ciclul gimnazial pentru a le deschide elevilor apetitul pentru cunoasterea mostenirii culturale a unui anumit spatiu geografic – reuseste ceea ce putine alte lucrari de acest gen izbândesc: sa le ofere celor mici radacini, intr-un discurs actual, fara tente pasuniste sau nationaliste. Informatiile se orânduiesc firesc in memoria copiilor, pentru ca textul este plin de exemple lesne de inteles, iar modalitatile de invatare privilegiate sunt jocul, punerea in practica si cercetarea de teren.
Scoala-pilot, infiintata in anul 2011, de Adriana si Virgil Scripcariu in satul Piscu, comuna Ciolpani, si denumita sugestiv Agatonia, a reprezentat nucleul in jurul caruia s-a construit discursul, caci elevii au participat la excursiile de cercetare, au creat o parte dintre desenele care ilustreaza manualul, au fost initiati in tainele mestesugurilor populare (olarit, tesut, impletit cosuri etc), au patruns in obiceiurile zonei, mergând la colindat cu Steaua sau cu Sorcova, scriind ravase pentru placintele de Anul Nou sau observând alaiul zgomotos al Cucilor din Branesti, in prima zi din Postul Pastelui (prilej pentru a crea, ulterior, masti de carnaval). Poate acesta este si motivul pentru care manualul are un suflu viu, de carte dinamica, in care teoria constituie doar suportul pentru incercarea invatacelului de a pune in practica ceea ce tocmai a aflat. In capitolul consacrat tipurilor de locuire (casa taraneasca, palatul si conacul), autoarea face referire la un gând al arhitectului G. M. Cantacuzino, relatat de fiul acestuia, Serban Cantacuzino, care ar putea reprezenta, mutatis mutandis, linia de forta a lucrarii de fata: „O casa nu era, pentru el, un lucru obisnuit si cu atât mai putin un obiect utilitar, in care doar sa locuiesti. Era, mai ales, simbolul vietii care se desfasura in interiorul ei“. Manualul se dovedeste a fi, la rândul lui, simbolul unui anumit mod de a preda, al unui tip de scoala care incearca sa promoveze cunoasterea valorilor autentice si conservarea lor nu intr-o maniera osificata, rigida, ca de muzeu prafuit, caruia rar i se trece pragul, ci printr-un efort de intelegere si insusire a unor gesturi, rituri si obiceiuri aflate astazi in pragul evanescentei.
Viitorii destinatari ai povestilor patrimoniului
Interesul pentru patrimoniul cultural pare a fi cantonat, in lumea româneasca actuala, in sferele rarefiate ale istoricilor, arhitectilor si creatorilor de arta. Ministerul Culturii, printr-un site precum www.cimec.ro, incearca, de câtva timp incoace, un soi de catalogare (incompleta si inexacta pe alocuri) a monumentelor de cult din spatiul românesc. Rubrica profesorului Andrei Pippidi din „Dilema Veche“, „SOS Bucuresti“ (care a dat nastere celor doua volume aparute in toamna aceasta la Editura Humanitas, „Case si oameni din Bucuresti“) sau site-ul recent relansat – www.monumenteuitate.ro –  al asociatiei „Arché“ (care se ocupa de inventarierea si descrierea castelelor, palatelor si curiilor din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures) sunt doua exemple de incercari culturale punctuale, menite sa semnaleze problemele majore cu care se confrunta patrimoniul românesc, sub zodia uitarii, a deteriorarii adesea ireversibile sau, mai grav, a distrugerii voite. Dar problema patrimoniului n-ar trebui sa ramâna una de nisa, de discutii savante intre specialisti, caci el reprezinta zestrea culturala a unui intreg popor. Cea mai trista forma a distrugerii patrimoniului ramâne, in fapt, necunoasterea lui. Ca orice opera de arta, creatiile ce alcatuiesc mostenirea unui neam, ereditatea lui socio-culturala, nu exista decât in prezenta unei priviri care sa le imbratiseze. Asa cum textul literar nu se poate manifesta deplin in absenta unui cititor, nici monumentul (element al patrimoniului material) sau ritualul (secventa a patrimoniului imaterial) nu au cu adevarat drept de fiintare in lipsa privitorului sau a performerului. Intentia Adrianei Scripcariu de a educa privirea si de a deschide apetitul, inca de la vârste timpurii, pentru „lectura“ patrimoniului are o semnificatie aparte, caci vizeaza pregatirea unui public capabil sa inteleaga, sa integreze   intr-un sistem de valori si sa reincarce semantic o suita de vestigii, resturi si urme culturale, pentru a le transmite constient si coerent generatiilor viitoare. Fiecare rând al manualului, fiecare poveste, fotografie de arhiva sau desen contureaza imaginea monumentului ca liant intre generatii, instrument de declansare a memoriei unei comunitati si artefact ridicat impotriva perisabilitatii lucrurilor, in sensul sugerat si de Françoise Choay, in „Alegoria patrimoniului“: „Pentru aceia care il construiesc, ca si pentru cei care-i primesc semnalele, monumentul este o pavaza impotriva traumatismului existentei, un dispozitiv de siguranta. Monumentul asigura, imbarbateaza, linisteste prin imbunarea fiintei timpului. (…) Sfidare a entropiei, a actiunii dizolvante a timpului asupra tuturor lucrurilor naturale si artificiale, el incearca sa potoleasca angoasa mortii si a nimicirii.“
Pentru a imbuna timpul, monumentul are nevoie de privirea noastra intelegatoare. In ruina, deteriorat sau in stare de buna conservare, el nu-si poate livra povestea decât celui ce vrea s-o asculte. Insa a privi si a asculta sunt doua activitati care se invata, se modeleaza si se nuanteaza in functie de bagajul nostru de informatii si de experiente. Manualul Adrianei Scripcariu este un inceput in acest sens, el va deschide ochii si urechile mintii elevilor din judetul Ilfov. Insa la intrebarea din titlul articolului trebuie sa raspunda si celelalte zone ale tarii, asa incât sper ca modelul de fata sa fie, cât de curând, urmat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper