Critica pe sarite

Un articol de GIANINA DRUTA

Ovidiu Pecican, Acorduri si dezacorduri critice, Editura Ecou transilvan, Cluj-Napoca, 2012, 258 p.

Încercând sa transforme discursul critic într-o ars amandi a tonalitatilor deopotriva taioase si subtile, de o finete ironica si vicleana, muiate deopotriva în venin si fiere, Ovidiu Pecican esueaza construind texte de suprafata, amintind de locvacitatea ampla a retorilor care nu-si cunosc subiectul, ci doar speculeaza. Cu atât mai mult cu cât eruditia unui asemenea pretext ar impune implicit o alegere irevocabila, în masura în care lectura nu e doar o simpla compensatie la materialitatea unei lumi, ci ea însasi un principiu activ. Cu „privirea“ scriptica întepatoare si scrutatoare jucata impecabil pâna la un punct, autorul „Acordurilor si dezacordurilor critice“ se vrea un procuror al lecturii si al criticii gratuite, pe care, paradoxal, el însusi o practica. Capriciul elitistului care jongleaza cu lumile si cu discursurile devine însa maniera, o întorsatura de condei lipsita de substanta pe care autorul îsi tese de fiecare data argumentatii nefezabile. Astfel stie Ovidiu Pecican sa-si biciuiasca „victima“, cu stilul usor excentric si rautacios al celui care tânjeste invidios dupa cercuri înalte, fiind constient de inaccesibilitatea lor. Cartea devine, astfel, o invitatie la o lectura savuroasa capabila sa „gâdile“ amorul propriu al criticului, lasând în schimb, cititorului, un amar gust al „formelor fara fond“: „Voiam sa vorbesc despre o carte în care micul eseu la care m-am referit ocupa numai doua pagini. Vina mea, ca n-am fost în stare sa si cobor, sa si avansez, sa ma si înalt, în acelasi timp. Poate alta data…“
Reiterând texte aparute în perioada 2009-2012 în publicatii ca „Vatra“, „Steaua“, „Apostrof“, „Tribuna“, „Obiectiv cultural“ sau „Bucurestiul cultural“ si care analizeaza deopotriva proza, poezia, critica si eseistica actuala, volumul lui Ovidiu Pecican se vrea o trecere în revista a carierei recente. Pendulând deopotriva între nume cunoscute dintre care retin pe Mircea Cartarescu, Gabriela Adamesteanu, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana, Marta Petreu, Ion Muresan, Ion Bogdan Lefter si nume de mâna a doua care beneficiaza de un elogiu suspect, autorul pare sa fie pasionat de scindari inutile prin supralicitarea spatiului transilvan, marcând apartenenta aproape fanatica la un cerc „de familie“. E evident ca, în cele din urma, autorul nu va atinge dezideratul obiectivitatii tehnice, dar si empatice a veritabilului critic, preferând complacerea într-o ampla miscare de umplere a paginii cu jonglerii stiintifice fragile, aflate la limita derizoriului: „Am tot încercat sa ma edific cum stau lucrurile în materie de poezie, când vine ea la cineva si îl transforma în poet, si când nu. Am unele ipoteze, niste banuieli, chiar si argumente, însa stau foarte rau cu certitudinile în acest sens“.
Critica din culpa…
Plasticitatea baroca a stilului critic pe care îl arboreaza Ovidiu Pecican tinde sa se racordeze la principiul placerii gratuite, al unei voluptati intelectuale pe care nu orice (ne)lectura e capabila sa o sustina cu o asemenea siguranta de sine. Pledoaria „dura“ pe care o face autorul sublimeaza deopotriva spiritul acid, efervescent, pasional(t) animat de sarcasm al acestui Ianus bifrons, pentru care critica devine spatiul de manevra pasiunii de a publica, fara însa a putea fixa cu exactitate obiectul acesteia, ceea ce ar explica tendinta divaganta si imposibilitatea cantonarii precise asupra textelor alese.
Încercarea de a pune în miscare mecanismul interconectarilor culturale, precum si jonglarea cu varii domenii de aplicare demonstreaza însa ca nu analiza e punctul-cheie al textelor lui Ovidiu Pecican, ci mai degraba o încadrare cu subtext cvasi-istoric a cartilor (aparent) supuse disectiei, marcând o ostentativa detasare de subiect în favoarea unor variatiuni pe tema libera care ocupa majoritar spatiul cronicilor. Cartea lui Ovidiu Pecican pare mai degraba o lectura fara lectura, complice si instigatoare, încât atât autorul facut franjuri de stilul hiperacid al cronicarului, cât si cititorul potential sunt pusi fata în fata cu o ipoteza de eroare în lectura: „Dar nu despre aceste lucruri vreau sa scriu, dupa cum nici alineatul anterior – care suna a concluzie de cronica literara – nu l-am inserat mai sus din…greseala.“ Devianta de la bun început, tehnica pe care Ovidiu Pecican o aplica textelor e compromisa si condamnata implicit. De altfel, nuanta subtil muzicala a titlului ma face sa cred ca întregul volum functioneaza mai degraba ca un dezacord, ca o nota cântata fals într-o partitura celebra. Pretentia de cultura rafinata pe care o afiseaza criticul îmi întareste ideea ca acesta îsi regizeaza în mod defectuos piesele critice, indiferent de gama aleasa, atras irezistibil de tentatia iregularitatilor si a maleabilitatilor fara continut: „Nu m-as fi gândit vreodata, ca la apoteoza carierei sale scriitoricesti si în piscul unei vârste a zenitului biografic, Mircea Cartarescu ar putea da relief si demnitate literara acestei teme exploatate pâna acum mai cu osebire de autorii de… manele“. N-as putea spune ca Ovidiu Pecican exceleaza în arta detaliului, ci ca e, mai degraba, proprietarul de necontestat al unei tehnici panoramice si al unei viziuni integraliste fara finalitate.
….sau cu intentie ?
Pe de alta parte, componentei istorice activate de Ovidiu Pecican în discursul critic i se confera importanta majora, de unde si necesitatea permanenta de a reveni la aceasta, chiar în detrimentul volumelor analizate. Ovidiu Pecican pare fascinat si chiar pasionat de mecanismele de infiltrare a istoriei în urzeala textelor asupra carora se opreste, potentându-le maximal importanta, chiar si acolo unde n-ar fi neaparat necesar („Istoric vorbind, exilul a devenit posibil abia odata cu iesirea din preistorie, prin sedentarizare. (…) Datorita vicisitudinilor timpului si datorita raptului istoric, evreii si-au consumat o mare parte a istoriei lor în afara patriei lor de origine“). Astfel, cel putin jumatate din substanta cronicilor se epuizeaza pe aspecte adiacente, nerelationate explicit textului ales, care, desi interesante, ar fi putut fi omise, în favoarea focalizarii pe materia propriu-zisa si, eventual, pe relatiile programatice cu alte texte sau tematici tratate de cartile în cauza.
Ovidiu Pecican practica un mod „oblic“ de a face critica, o dezarticulare tipica, revoltata, a omului cinic si ironic în spatele careia se ascunde, însa, o acuta imagine a inadecvarii si a nonsensului. În cele din urma, gestul violent de a arunca intempestiv cu sageata în orice exprimare sau de a o elogia maximal minimalizeaza bucuria lecturii, asa cum e decretata ea înca din prefata, pierzându-si din spontaneitate si autenticitate. Atmosfera indusa de Ovidiu Pecican e învaluitoare, de natura sa seduca cititorul, însa e cu certitudine o seductie maladiva, cu efecte de scurta durata, eminamente fara impact: „Cu lecturile literare însa nu prea e chip sa te ascunzi dupa deget. De asta data alibiurile cad, scrutarea inchizitoriului improvizat care este orice rob al mitului utilului, orice vulgarizator al perspectivei pragmatice asupra vietii, orice spirit achizitiv consumat în colectionarea de proprietati – foamea de obiecte cu contururi precise! – arata, cui este pregatit sa o vada, nuditatea futilului, stralucirea suspecta a gratuitatii“. De aceea, un astfel de stil discursiv, puternic ornamentat, dar în spatele caruia nu se ascunde nicidecum dezideratul substantialitatii e un cap de acuzare fara drept de apel.
O asemenea bolboroseala critica subliniaza fara îndoiala modul cum cartea functioneaza ca un pretext egocentric, mimând pâna la capat actul interpretativ si pretentiile de racordare la context. În fond, aceste ample introduceri si pomelnice de informatii adiacente nu sunt decât un mod rebarbativ si eminamente inutil de a suplini o inadecvare de natura culturala si stiintifica pâna la urma, din moment ce dezideratele majore ale criticii sunt puse în paranteza cu o îngrijoratoare lejeritate si naturalete: „Ce sa faca scriitorul când «nu îi vine»? O poate da pe betie si droguri, pe sex si contemplatie a celor patru pereti, pe mers cu bicicleta ori încalecare a scuterului, pe colectionat timbre etc“. Redundanta si disiparea esentialului în atât de multe paranteze, precum si exprimarile de un metaforism sentimentaloido-liric aduc cititorul, în cele din urma, într-o stare de refuz – justificata, în fond, de un demers care se complace în contemplarea siesi, iar nu într-o analiza pertinenta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper