Conventia de la Manchester

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

O data la doi ani, Asociatia Flautistilor Englezi organizeaza Conventia Internationala a Flautistilor, eveniment menit sa reuneasca elita flautistica a lumii. Anul acesta, în luna august, a avut loc, la Manchester, cea de-a optsprezecea editie. Concomitent cu acest congres, la care sunt prezente personalitati marcante – cu recitaluri alcatuite în asa fel încât, pe ansamblu, repertoriul oferit sa fie cât mai variat –, colocvii, în care se dezbat diferite teme privind pedagogia instrumentului, descoperiri de ultima ora în ceea ce priveste fabricarea si îmbunatatirea mecanicii flautului sau evocarea unor personalitati care au marcat în mod esential viata flautistica universala, concomitent cu toate acestea, asadar, se desfasoara si concursul tinerilor flautisti: cincizeci la numar, selectati în modul cel mai riguros din rândul elevilor si studentilor care studiaza instrumentul. Prin seriozitatea deciziilor, acest concurs s-a impus în viata muzicala, devenind o importanta rampa de lansare pe plan international a câstigatorilor. Ocupantii locurilor fruntase cânta în gala programata în ultima zi a Conventiei si, ulterior,  au usile deschise catre reuniunile flautistilor din toata lumea.
Prestigiul BFS (British Flute Society) se datoreaza si faptului ca de-a lungul anilor la conducerea asociatiei s-au aflat cei mai valorosi muzicieni din domeniu, precum Albert Cooper, Trevor Wye, Wissam Boustany, William Bennett, si – pentru  a-i încununa stralucirea –, presedintele sau de onoare, ad vitam, flautistul cu cel mai sonor nume al tuturor timpurilor, Sir James Galway. Cu o asemenea avangarda, evenimentele organizate de BFS devin un reper international de netagaduit.
Anul acesta, am avut onoarea sa ma aflu si eu printre invitati, oferindu-mi-se posibilitatea de a sustine un recital de sine statator. Am propus trei variante de program, iar organizatorii l-au ales pe cel cu lucrari ale compozitorilor români. Era firesc sa fie asa, dat fiind ca scoala româneasca de compozitie este prea putin cunoscuta, în comparatie cu lucrarile standard, cântate si rascântate la fiecare editie.  De altfel, am observat ca si în cazul altor invitati straini, au fost preferate programele alcatuite din muzica tarilor lor de provenienta. În ceea ce ma priveste, am ales un repertoriu solid, bazat pe diversitate semantica si emotionala, dar si pe o mare virtuozitate, apartinând unor compozitori de prim rang ai culturii române: Doina Rotaru, Violeta Dinescu, Dan Dediu si Laura Manolache. Am fost motivat în alegerea mea, pe de o parte, de faptul ca toti patru au compus enorm de mult pentru flaut si, în consecinta, fiind perfect familiarizati cu tehnica instrumentului, au realizat lucrari foarte bine scrise si cu mare impact la public iar, pe de alta parte, de faptul ca fiecare dintre aceste piese este gândita pentru un alt tip de flaut, spre exemplu flaut alto sau flaut bas, largindu-se, în felul acesta, paleta sonora si spectaculozitatea tehnicilor de cânt ale flautului de concert, cu inerenta surpriza asupra publicului. Fara a mai pune la socoteala experienta personala, de mai bine de douazeci de ani, în interpretarea partiturilor Doinei Rotaru, Violetei Dinescu sau ale lui Dan Dediu, compozitori a caror creatie dedicata flautului am avut privilegiul de a o înregistra integral. CD-ul „Uroboros“, cu muzica de Doina Rotaru, a fost înregistrat la Ed. Muzica, un altul, „Apfel Würmer“ al lui Dan Dediu, la Cavalli Records din Germania, iar CD-urile Violetei Dinescu, „Tabu“ si „Forgetmenot“, la Ed. Gutingi, tot în Germania. De altfel, „Fortgetmenot“ este ultimul meu CD (2012), pe care l-am prezentat si în cadrul Conventiei de la Manchester. Celelalte, mai sus amintite, au avut deja sau sunt pe cale sa aiba cronici în revista trimestriala „Flute Magazine“ a asociatiei britanice BFS.
Apropo de publicatiile BFS, atât punerea în pagina – calitatea fotografiilor, a hârtiei, a graficii, cât si continutul, calitatea articolelor stiintifice, a editorialelor, a cronicilor de concert sau de aparitii discografice, reclamele referitoare la concertele marilor flautisti sau la marile companii producatoare de instrumente sunt, absolut toate, de exceptie. Acelasi lucru pot spune si despre programul-revista tiparit special pentru acest eveniment, în care se regasesc atât informatiile despre fiecare moment din program, cu prezentari detaliate ale recitalurilor, prelegerilor, cursurilor de maiestrie, expozitiilor de instrumente, cât si fotografiile si datele personale ale fiecarui artist prezent în festival.
Probabil ca pentru marea majoritate a invitatilor si, mai ales, pentru cei englezi aceasta perfecta organizare este un lucru firesc, pentru mine, însa, obisnuit cu bine-cunoscuta nonsalanta româneasca în fata oricarui eveniment, fie el si de mare anvergura, a fost o senzatie dintre cele mai placute. Mi-as fi dorit sa nu se mai sfârseasca. Pe lânga faptul ca din prima clipa organizatorii m-au întâmpinat binevoitori, stându-mi în permanenta la dispozitie, am avut placerea sa constat ca întreg programul meu de repetitii fusese dinainte stabilit ca, de altfel, si al celorlalti participanti, astfel încât zecile de prezentari ce aveau loc zilnic sa se încadreze perfect în perioada de timp alocata.
Pe masura ce descopeream coplesitoarea oferta a evenimentelor, întelegeam si motivul pentru care board-ul asociatiei alesese ca loc de desfasurare al Conventiei Royal Northern College of Music din Manchester: numeroasele sali de concert pe care le detine aceasta prestigioasa scoala de muzica sunt de-a dreptul impresionante si utilate cu echipament tehnic de ultima ora (sonorizare, ecrane, lumini etc.). De asemenea, spatiile de relaxare – cafenele, restaurant, bar – ofereau participantilor confortul perfect, astfel încât sa nu fie nevoiti sa paraseasca incinta. În felul acesta, cafeaua de dimineata, pauzele de prânz sau dinaintea ultimului concert de seara nu întârziau câtusi de putin desfasurarea programului conform orarului prestabilit. În fiecare zi, dupa închidere, se organizau întâlniri tip jam-session, la care participau flautisti de toate vârstele si categoriile, pe teme anuntate în program: jazz, muzica cu influente ale culturilor extra-europene, muzica contemporana, ansambluri de flaute traditionale sau clasice etc. Practic, în jurul meselor din barul de noapte, se legau prietenii, iar când si când, câte un tip mai îndraznet lansa, de pe scena, provocari, la care fiecare reactiona dupa bunul plac. Se crea în felul acesta o atmosfera dominata de flaut, cu gesturi muzicale dintre cele mai îndraznete, imaginative, traznite si, de multe ori, pline de umor. Era momentul tuturor de relaxare, de buna dispozitie, încheiat cu greu, de fiecare data, spre orele mici ale diminetii.
Aceasta atmosfera artistica, plina de creativitate, de discutii permanente în jurul flautului – tehnici noi, repertoriu, inovatii, aparitii editoriale, recitaluri ale celor prezenti s.a.m.d. –, mi-a dat aripi si, pentru o scurta perioada, mi-am imaginat ca o astfel de Conventie s-ar putea organiza si la noi, în România, caci la Budapesta, Praga sau chiar Sofia, colegii nostri sunt în stare de astfel de gesturi. Numai ca foarte rapid, citind atent revista primita de fiecare participant, am vazut ca marea majoritate a celor invitati sa sustina recitaluri, cursuri de maiestrie sau prelegeri despre repertoriul flautistic si tehnicile pedagogice sunt profesori (multi dintre ei fiind, în paralel, si instrumentisti în orchestra) care predau la diferite niveluri de învatare a instrumentului: scoala primara, liceu sau academie (universitate). Or, ma întreb câti profesori români de flaut ar fi capabili sa sustina o dizertatie pe temele amintite mai sus si, mai ales, câti ar fi capabili sa urce pe scena pentru a sustine un recital? Si, foarte rapid, dezamagirea s-a instalat în sufletul meu, lasându-mi un gust amar de care nu voi scapa multa vreme. Asa s-a întâmplat, de altfel, de fiecare data când am participat la astfel de întâlniri: la Nissa, la Darmstadt, la München, la Kansas City, la Veggis (în Elvetia) ori la Reggio Emilia (în Italia).
Noroc ca uitarea este o componenta a psihicului omenesc, iar speranta moare întotdeauna ultima. Au trecut douazeci si doi de ani în care cu totii am sperat ca scoala româneasca se va revigora si se va impune în viata muzicala universala. În realitate, însa, au fost admisi în sistem un numar impresionant de dascali fara sistem, fara nicio experienta solistica sau de orchestra, care au reusit aproape sa anuleze si bruma de rezultate ale scolii de tip închis, cum a fost cea de pâna în anii ’90. Un program guvernamental serios ar impune ca la o Conventie ca aceea despre care vorbesc, un numar consistent de elevi si profesori români sa participe, pe banii statului, pentru a lua contact cu ceea ce se petrece în lume. Mai mult decât atât, prelund exemplul Bulgariei, tinerii muzicieni ar trebui sa beneficieze de burse finantate de Ministerul Învatamântului, pentru a studia în marile centre muzicale ale lumii, cu obligativitatea de a se întoarce si de a crea o scoala româneasca solida. Cine stie? Poate peste vreo treizeci de ani… fiindca, asa cum spuneam, speranta…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper