Cei buni si cei rai

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Din primavara, în fiecare luna, în dupa-amiaza zilei de 22, sute, mii de studenti, de elevi, de profesori, de simpatizanti demonstreaza în centrul Montréalului. Incidentele cu politistii care-i însotesc de o parte si de alta a bulevardelor, numerosi si pregatiti sa intervina cu tot arsenalul represiv, au scazut, arestarile, de asemenea. Paradoxul situatiei este ca, sub pretextul nedivulgarii traseului, abia pornite, demonstratiile sunt declarate ilegale dar sunt lasate totusi sa continue. Atât pentru politie, cât si pentru o parte a soferilor exasperati de blocarea bulevardelor, daca nu de-a dreptul ilegale, cel putin irealiste sunt considerate si revendicarile principale ale tinerilor: învatamânt gratuit si stoparea transformarii educatiei si cunoasterii într-o marfa. Dar, se stie, putina defulare ritualica sub stricta supraveghere nu strica nici în provincia cea mai rebela politic a Canadei si, în general, niciunde în lume.
Multe din pulsiunile politice si sociale din „primavara artarului“ s-au consumat cu ocazia alegerilor unui guvern minoritar social-democrat si suveranist. Ceea ce era, însa, de prevazut, s-a întâmplat foarte repede: sub presiunea „pietei“ financiare si a patronatului local, noul guvern a impus provinciei o cura de rigoare. Daca ar fi ramas la putere, liberalii n-ar fi procedat altfel. Mai în gluma, mai în serios, dupa ce ani de zile (am apucat si eu) costurile enorme ale Stadionului Olimpic au fost platite cu taxele pe tigari, fumatorii sunt din nou chemati sa redreseze finantele Québecului. În aceeasi perspectiva, loteriei i s-a cerut cu toata seriozitatea sa mareasca numarul jucatorilor. Québecul nu e decât o provincie cu aproape opt milioane de locuitori si cu o datorie suverana de 193 de miliarde de dolari, criza n-a avut în Canada aceeasi amploare si aceleasi consecinte ca în Statele Unite, dar masurile guvernului conservator se înscriu în panica si miscarea generala a neoliberalismului de a se salva pe seama populatiilor. De câtiva ani buni deja, indiferent de culoarea politica a partidelor sau a coalitiilor la putere, în Grecia, în Spania, Portugalia, Irlanda, Marea Britanie rigoarea financiara si austeritatea fac parte din cotidian. Confruntat cu aceeasi realitate brutala a crizei economice si cu aceleasi exigente ale „pietei“, guvernul socialist francez a trebuit sa abandoneze sau sa edulcoreze o serie importanta de angajamente „de stânga“ si sa asume fatalitatea de conjunctura a rigorii si a austeritatii. Diabolizata în timpul campaniei electorale pentru politica sa neoliberala, dreapta sarkozistã n-ar fi facut altceva, cu exceptia notabila a legalizarii casatoriilor între persoane de acelasi sex, minoritate minuscula, influenta si galagioasa, adapostitã sub pulpana larga a unei „stângi“ care s-a acomodat de mult, si deseori cu entuziasm, cu excesele si injustitiile capitalismului.
Stânga româneasca sau considerata ca atare nu face exceptie. Alianta recenta cu liberalii ar putea fi o scuza, dar cum în România jocurile politice nu urmaresc decât ascensiunea cu orice pret la guvernare, ideologia si politica nu sunt decât un detaliu, o bagatela, o guma de mestecat în nestire de tutarii de pe margine. Ei sunt aceia care anunta înspaimântati, cu sufletul la gura, de luni de zile, ca, dupa alegeri, tara va fi împartita pentru urmatorii patru ani între o majoritate multumita si bucuroasa de inconstienti si o minoritate sumbra si trista de lucizi. Între multi si prosti si putini si destepti. Între cei care cred ca România e o colonie a Uniunii Europene si a Statelor Unite si s-au saturat si cei care se simt excelent în conditia de colonizati si viseaza în secret la o anexare salutara si rapida a tarii. Altfel spus si pe întelesul tuturor, o Românie împartita între cei rai si numerosi si cei buni si putini.
De aici, de departe, toatã aceastã schizofrenie mediatica legata de rezultatele previzibile ale alegerilor parlamentare are un comic nebun în ea. S-ar putea crede ca bastionul democratic care ar fi fost tara în ultimii ani se va prabusi peste noapte numai pentru ca în imensa lor majoritate românii n-au înteles si se încapatâneaza sa nu înteleaga ce-i cu ei si cine le vrea binele. Grav ar mai fi ca asa ceva li se întâmpla de douazeci si doi de ani, si tot n-au învatat nimic, tot fac de capul lor si tot anapoda, si tot se lasa pacaliti, si tara tot se duce de râpa indiferent de coloratura politica a promisiunilor celor pe care i-au votat din patru în patru ani. Ca nu par sa fie câtusi de putin impresionati ca sub ruinele fumegânde ale dragei lor de democratii liberale îsi vor îngropa aspiratiile de care, de fapt, habar n-au si nici nu tin sa aiba. Ca nu le-ar pasa nici cât negru sub unghie de elita lacrimogena si dusmanoasa care pretinde ca detine secretul acestor aspiratii capitaliste ale natiei. Hazul nebun începe când, tot delirând despre inconstienta, prostia, rautatea si nerecunostinta plebei peste care s-a catarat nechemata de nimeni, elita speriata, sumbra si trista a gasit totusi resurse sufletesti pentru a se pregati sa accepte înfrângerea anuntata. Cu dintii strânsi, cu ura si cu privirea implorând cerul Europei si al Statelor Unite.
Îmi spun deloc amuzat ca, dincolo de convingerile si de ranchiunele lor politice, daca acesti oameni inteligenti, cultivati, talentati nu vor întelege ca ar fi în sfârsit timpul sa implore doar cerul patriei, singurele desfatari intelectuale care le vor ramâne de-a lungul celor patru ani de guvernare socialist-liberala se vor rezuma la rumegarea patimasa în cerc închis a propriilor aspiratii, la varsarea bilei peste noua putere si la încântarea infantila si somnifera a convingerii ca sunt singurii buni, frumosi si generosi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper