Biografia unei moralitati tranzactionale

Un articol de ION SIMUT

Tudorel Urian, Vietile lui Alexandru Paleologu,  Editura Vremea, Bucuresti, 2010, 208 pagini, plus anexe cu fotografii si documente fotocopiate.

 

Horia Nestorescu Balcesti, Alexandru Paleologu mason, Centrul National de Studii Francmasonice, Bucuresti, 2009.

Biografiile agitate, chinuite sau aventuroase eclipseaza opera. Imediata posteritate alege nedrept. Nu-i o întâmplare ca, în locul marilor scriitori (Sadoveanu, Arghezi, Blaga), sunt mai atractive biografiile unor scriitori insoliti prin experientele lor de viata, nu prin opera (disociere discutabila), cum sunt, de pilda, Alexandru Paleologu si N. Steinhardt, I. D. Sîrbu si Petre Pandrea, biografii interesante nu prin impactul lor cu literatura, prin articularea unei noi conceptii estetice, ci prin socul unor relatii institutionale sau spirituale mai putin obisnuite. Alexandru Paleologu a atras atentia în perioada postdecembrista prin marturisirea colaborarii sale cu Securitatea, iar N. Steinhardt a interesat prin jurnalul convertirii fericite a unui evreu la ortodoxie. La fel, ca dezechilibru între viata si opera, s-a întâmplat cu Mircea Eliade sau Constantin Noica, discutati preferential prin prisma relatiei lor cu legionarismul, pornind deci de la un pretext biografic, ideologic, extins asupra operei numai în masura în care lumineaza mai bine biografia si erorile ei. Alexandru Paleologu este, pentru Tudorel Urian, un caz de moralitate îndoielnica scuzabila, un scriitor încercând sa se salveze prin recunoasterea greselilor. Logica iertarii postume e prea bine cunoscuta. Nu omul e de vina, ci epoca. A gresit, dar a fost o victima. Marturisirea pacatelor (colaborarea cu Securitatea) îl înnobileaza. Pacatul marturisit e pe jumatate iertat. Dar ce se întâmpla cu cealalta jumatate? Explicatia generosilor continua. A fost constrâns sa greseasca, daca socotim (si nu se poate sa nesocotim) presiunea conjuncturilor nefaste. Altfel, în absolut, judecând cu intransigenta, din boierul sau aristocratul tranzactional (oscilatia între cele doua categorii sociale exista în comportamentul unui intelectual contemplativ) razbate în constiinta etica a actualitatii mai mult tranzactionalitatea biografiei. Initiativele de interpretare critica a operei, în regim strict estetic, fara a tine cont de biografie, sunt umbrite, daca nu cazute în desuetudine si suspiciune. Biografia tranzactionala ocupa întregul ecran, oricâte explicatii si justificari s-ar aduce. Evazionistul tulburat în pasivitatea lui, pleziristul, cautatorul egoist de satisfactii în orice conditii fac pactul profitabil. Aristocratul (boierul dupa ce si-a vândut pamânturile) e si un bun negustor în interesul pasivitatii si comoditatii sale.
Volumul lui Tudorel Urian „Vietile lui Alexandru Paleologu“ (Ed. Vremea, 2010) este simptomatic pentru o întreaga tendinta a noii istorii literare. Asa cum promite din titlu, criticul nu îsi propune de fapt sa analizeze monografic întreaga opera a lui Alexandru Paleologu (tendintele sau specificul criticii si eseisticii sale), nefiind nici pe departe un demers exhaustiv, ci unul restrâns la problematica etic-biografica. Este o analiza bazata pe surse memorialistice si arhiva documentara privind coordonatele personalitatii lui Alexandru Paleologu. Nucleul de la care porneste Tudorel Urian în demersul sau este de fapt unul si mai restrâns, dar cu vaste implicatii pentru întreaga intelectualitate româneasca în relatie cu epoca totalitara, si anume pactul cu Securitatea, o problema omniprezenta din 1990 încoace, capabila de a genera false demascari si un discurs isteroid, lipsit de orice nuantari, pasibil de a arunca oprobriul adesea nejustificat asupra unor mari personalitati culturale. Tudorel Urian considera ca si Alexandru Paleologu a fost victima unui astfel de fals proces, a unor exagerari justitiare, aruncat în tabara celor care au facut „politie politica“, fara nuantari si dând uitarii gestul acestuia de a-si fi marturisit culpa cu mult timp înainte, înca din 1990. Esantionul reprezentativ din scrierile lui Al. Paleologu pe care îsi alege sa lucreze Tudorel Urian provine mai ales din zona confesiva, valorificând marturisiri, interviuri, tot ce tine de memorie, dar si multe documente din arhiva CNSAS, atasate la finalul biografiei (rapoarte ale Securitatii în privinta arestarii, a detentiei si a recrutarii, a semnarii acceptului, dari de seama în legatura cu activitatea lui de colaborator, inclusiv desfasuratorul banilor primiti si ai celor cheltuiti, apoi notele informative care reflecta trecerea lui Paleologu de la colaborator la supravegheat; lipseste textul integral al „Autobiografiei“ pentru uzul Securitatii, copiata dupa manuscrisul original, prezent în teza de doctorat aflata la originea acestei carti). Toate acestea nu fac decât sa întregeasca portretul unui intelectual, care, departe de a fi facut politie politica, a fost de fapt o alta victima a sistemului totalitar si a Securitatii. Privilegierea laturii confesive a creatiei lui Al. Paleologu îsi are justificarea în chiar substanta scrierilor acestuia si în preferinta lui pentru interviu ca gen hibrid, reunind autenticitatea dialogului si a jurnalului, dar si libertatea sau concizia eseului. Câteva dintre aceste interviuri au fost luate chiar de Tudorel Urian si publicate în „Cuvântul“. Având în vedere ca pe parcursul lucrarii citeaza pasaje ample din acestea, nu era neaparat nevoie ca acestea sa fie reluate în finalul biografiei. Altfel însa, luate separat, ele alcatuiesc un dosar al confesiunilor, cu toate inflexiunile lor morale si contextuale.
De altfel, chiar primele pagini ale cartii stau sub semnul confesivului si al persoanei întâi, ceea ce ofera un dinamism aparte discursului si îndeamna la lectura, printr-o retrospectiva în doi timpi: Tudorel Urian povesteste cum a luat nastere prietenia sa cu Al. Paleologu, printr-un interviu, solicitat în 1992 pentru „Cuvântul“ fostului ambasador al golanilor, întors de la Paris (primul timp), si rezuma (în al doilea timp) controversa ulterioara iscata de raportul CNSAS din noiembrie 2000 care îl situa pe acesta în categoria cea mai blamata – aceea a colaboratorilor Securitatii care au facut politie politica, controversa repercutata în varii forme si generând tabere în media româneasca a momentului. Dincolo de rememorarile subiective, Tudorel Urian considera ca argument pentru alegerea lui Alexandru Paleologu drept subiect de studiu faptul ca este o figura emblematica pentru secolul XX românesc, caruia i-a fost martor, cunoscând si lumea disparuta a interbelicului, si tulburarile deceniului cinci, si ororile închisorilor comuniste, dar si haosul primei decade postdecembriste. În plus, Al. Paleologu a avut si o biografie interesanta în sine, ca naratiune plina de evenimente, care se preteaza perfect unor astfel de demersuri de reconstituire biografica, foarte atractive si azi: „A fost în imediata apropiere a unor evenimente care au însemnat cotituri majore în evolutia tarii. A cunoscut din interior fenomene îmbracate în mister (masoneria), a peregrinat religios pe traseul ortodoxie-catolicism si retur, a trait emotia de a sta ascuns sub o identitate falsa, cosmarul închisorilor comuniste si rusinea de a fi fost colaborator al fostei Securitati. Si-a împlinit, la batrânete, visul tineretii de a deveni ambasador la Paris. S-a vazut, pe parcursul aceluiasi an s2000t, încununat cu Premiul pentru Excelenta în Cultura Româna si pus la stâlpul infamiei pentru o vina demult marturisita“ (p. 11). Avem în aceste argumente un bun rezumat si o motivatie clara a interesului pentru subiect, interes care nu este doar al cercetatorului, ci si al publicului. Dincolo de cartile sale, ignorate aici, scriitorul a avut o „minunata aventura a vietii“ care se cere povestita. Iar Tudorel Urian o povesteste, o contextualizeaza si o analizeaza cât se poate de interesant, chiar daca cu o tendinta partizana, oferind întotdeauna circumstante atenuante unei biografii tranzactionale, înclinate spre compromis.
Primul capitol („Familia Paleologu: ipoteze, legende, fantezii“) se concentreaza pe arborele genealogic al familiei Paleologu, greu de trasat cu exactitate, datorita chiar vointei de a-l pastra în ceata, fie pentru ca scriitorul a evitat mereu subiectul, fie pentru ca a dat informatii vagi atunci când a raspuns întrebarilor directe. Se discuta apoi ipoteza avansata chiar de Al. Paleologu în privinta prieteniei între bunicul sau Misu Paleologu si Eminescu, ipoteza deconstruita cu precizie de Tudorel Urian, conform datelor istoriei literare si arhivelor. Pornind de la afirmatia autorului cum ca „adevarata lume este lumea din literatura“, Tudorel Urian o aplica la întreaga lume a lui Alexandru Paleologu, degajând o valenta estetica a privirii sale asupra istoriei si realitatii.
Al doilea capitol („Vremea întâlnirilor esentiale“) îsi propune sa cartografieze exhaustiv toate posibilele influente si întâlniri spirituale pe care le-a avut Paleologu, nu doar în timpul tineretii, ci si trecând binisor spre vârsta maturitatii. Capitolul amalgameaza de fapt influentele cu modele spirituale si culturale, le combina cu întâlnirile autorului cu intelectuali de la N. Steinhardt la C. Noica, ceea ce era mai potrivit sa fie tratat într-un capitol aparte, cel al afinitatilor, însa fac parte pâna la urma din aceeasi vasta galerie a unui spirit al admiratiei. Investigatia ia în calcul toate amanuntele formarii intelectuale a lui Alexandru Paleologu, trecând de la portretele unor dascali, spre figura de „zâna buna“ a Alicei Voinescu, dintr-o prima galerie de maestri. Desi e vorba de o figura memorabila, care i-a marcat destinul, nu e oricum de acelasi calibru cu figurile din galeria maestrilor clasici sau din categoria influentelor culturale, de pus alaturi de un Caragiale sau Montaigne. Fascinatia pentru scrisul lui Caragiale de la o vârsta frageda explica si predispozitia pentru registrul comic a lui Al. Paleologu, omniprezenta râsului în fibra personalitatii sale. Tudorel Urian încearca sa pastreze axa cronologica în ordonarea capitolelor si subcapitolelor, astfel ca trateaza modelele si personalitatile formatoare în ordinea intrarii lor în contact cu marele om de cultura. Remarca faptul ca Paul Zarifopol este veriga de legatura a eseistului cu Caragiale, deplânge ratarea unei întâlniri directe între Zarifopol si tânarul Alexandru Paleologu, concluzionând ca Zarifopol si-a lasat o puternica amprenta asupra stilului paleologal. În privinta lui Montaigne, lucrurile se schimba, deoarece Paleologu n-a scris niciun studiu  dedicat exclusiv lui, cu toate ca îl mentioneaza foarte frecvent în interviuri si pare influenta cea mai importanta, alaturi de Caragiale si Goethe, completând astfel galeria modelelor spirituale. Se selecteaza acele marturisiri mai recente care arata ca eseurile lui Montaigne sunt si un sprijin moral, exploateaza si o suma de strategii de supravietuire în infernul carceral comunist. Cu prilejul discutarii modelului Goethe, se detaliaza disputa dintre Noica si Paleologu. Într-un alt subcapitol, se analizeaza caracterul deosebit al întâlnirii criticului cu opera lui Sadoveanu, datorata penitenciarului (care avea o editie de opere în biblioteca), dar si pasiunii pentru masonerie din tinerete, care i-ar fi oferit cheia de întelegere, viziunea. Interpretarea paleologala (mai pronunt înca o data adjectivul, pentru a-l consacra), deci interpretarea paleologala a operei sadoveniene este considerata de Tudorel Urian imposibil de contrazis. Nu pot însa sa nu fac o observatie: „Baltagul“, de care se ocupa Al. Paleologu în cartea sa despre Sadoveanu, nu este o opera masonica, asa cum este „Creanga de aur“; interpretarea „Baltagului“ e una mitologica, nu masonica. E adevarat ca Al. Paleologu ofera premisele unei interpretari masonice a operei sadoveniene, când explica sintetic filosofia ei, dar numai premisele unei astfel de interpretari specifice – ceea ce e important, desigur.
Un alt subcapitol relateaza despre împrejurarile întâlnirii cu N. Steinhardt si a prieteniei cu el, faptul ca experienta carcerala a pus în dificultate prietenia dintre cei doi si faptul ca au adoptat solutii diferite de supravietuire. Steinhardt nu a cedat în nici un fel regimului politic, a rezistat anchetelor fara sa dezvaluie nimic, fara sa deconspire pe cineva. Daca Al. Palelologu e un colaborator scuzabil, N. Steinhardt e un rezistent culpabil? Sunt doua atitudini greu de conciliat. Si, totusi, cei doi au fost si au ramas prieteni. O atentie speciala capata problema supravegherii (daca nu cumva e prea mult spus) lui Steinhardt de catre Paleologu, devenit între timp informator al Securitatii, dar oferind note informative inofensive, ba chiar favorabile celui urmarit.
Daca prima parte a lucrarii schita o biografie spirituala a lui Alexandru Paleologu, al treilea capitol („Lectiile vietii: pe cararile paradisului si infernului“) se situeaza pe un teren istoric si mai pronuntat, fiind relatarea si analiza aventurii vietii lui Paleologu, insistând pe punctele nodale ale biografiei sale, un capitol scris foarte fluent si captivant totodata. Se deschide cu remarca despre bucuria si deschiderea omului Paleologu catre experientele cele mai diverse, care sunt menite sa fortifice fiinta interioara. Este vorba desigur de pozitia martorului, care se pastreaza mereu la o distanta estetizanta de tulburarile realitatii si istoriei, chiar când vine vorba de Apocalips. La aceasta se adauga si talentul povestitorului din interviuri de a reda atmosfera fiecarei epoci, de a reda aerul lumilor disparute. Tudorel Urian selecteaza ample pasaje din opiniile lui Al. Paleologu despre clasele sociale din România interbelica, unde acesta diferentiaza între aristocratie si burghezie, unde discuta actele  de eroism ale femeilor în situatii limita. În anexe se gaseste un amplu text („Amurgul boierimii române“), o polemica implicita peste timp cu Marin Preda, care sustinea ca românii n-au avut o aristocratie propriu-zisa.
Se succed apoi alert paragrafe despre atmosfera anilor imediat urmatori sfârsitului razboiului, visul lui Al. Paleologu de a deveni diplomat, împlinit doar târziu, înscrierea lui în masonerie, cu speranta unui profit de buna recomandare pentru diplomatie, si convertirea temporara la catolicism, cei sase ani de fuga de autoritati, prima tentativa de recrutare a sa în Securitate (tentativa esuata). Partea cea mai valoroasa, mai interesanta si aducând partea cea mai mare de inedit este cea a ultimelor subcapitole, începând cu momentul arestarii lui Paleologu si a pactului ulterior cu Securitatea. Tudorel Urian ofera aici amanunte esentiale pentru întelegerea dramei lui Paleologu, mentionând faptul ca, desi acesta refuza sa dea detalii la ancheta sau sa ofere detalii despre prietenii sai, în celula i-a fost plasat un informator, caruia i se marturisea, subestimând perversitatea sistemului. Tudorel Urian sugereaza ca, daca Paleologu ar fi citit notele informative ale colegului de celula Mateovici Dusan (una redata în fotocopie), ar fi trebuit sa aiba serioase procese de constiinta, deoarece toti cei mentionati de Paleologu în conversatiile cu el au fost ulterior arestati (C. Noica, Marietta Sadova), iar situatia de a divulga astfel de nume l-a dus pe Mihai Radulescu, un coleg de suferinta, la sinucidere.
Episodul detentiei ar fi putut trasa o paralela mai strânsa cu Steinhardt, în privinta experientei carcerale ca experienta fundamentala care nu trebuia sa lipseasca din viata lor (asa credeau amândoi ulterior, binecuvântând norocul arestarii si detentiei). Cu toate ca un om în situatia lui Paleologu nu trebuie judecat pentru demisia sa morala, spune Urian, totusi e greu de înteles de ce scriitorul a cedat pactului tocmai într-un moment când conditiile de detentie s-au „îndulcit“, aratând chiar un interes de a se adapta noilor cerinte. Raspunsul este dat tot de Paleologu care considera ca astfel îsi platea o veche polita în contul mai multor generatii care au evitat munca grea si au beneficiat de privilegii. Se mai mentioneaza si articolele pe care Paleologu le-a scris în închisoare împotriva lui Cioran si Mihai Farcasanu si care n-au mai aparut niciodata, ele lipsind si din arhive, la fel cum lipsesc, cu câteva exceptii, si notele informative scrise chiar de mâna lui Paleologu. Articolele, proiectate (comandate) sa apara în „Glasul patriei“, scrise, dupa marturisirea autorului, cu convingere revolutionara si vehementa polemica împotriva celor doi, nu au aparut dintr-un calcul subtil al Securitatii: viitorul informator Al. Paleologu ar fi fost deconspirat, credibilitatea i-ar fi fost compromisa. Securitatea avea grija de reputatia bunelor sale instrumente, mai mult decât protagonistii însisi, uneori prea zelosi.
O nuanta importanta se impune: Al. Paleologu a fost recrutat în detentie ca agent de influenta (un fel de propagandist de celula), nu ca informator (am evitat si eu aceasta posibila confuzie), ceea ce, dupa cum întelege Tudorel Urian, explica absenta notelor informative din dosarul sau sau al altora semnate de el (repet: în perioada detentiei!). Dar dupa detentie, din 1963 pâna în 1984, mai bine de doua decenii, a figurat în documentele Securitatii ca informator activ, uneori si platit, dând informatii (de pilda, în anii 1975-1977) despre Nicolae Breban, Nichita Stanescu, Mircea Ciobanu, Geo Bogza, Sergiu Dan, Paul Georgescu, Ion Negoitescu, Paul Goma, dupa cum rezulta din raportul satisfacut al ofiterului care îl avea în subordine. O rectificare importanta pe care o mai aduce Tudorel Urian este cea privind statutul paralel de urmarit pe care l-a avut Alexandru Paleologu în anii în care a colaborat cu Securitatea. Nu-i de mirare: era o forma de control. Dupa 1985, Al. Paleologu este scos din retea si devine din ce în ce mai „neascultator“, incomod si inconformist. Îsi daduse cu asupra de masura tributul, în secret, regimului comunist, sub obladuirea eficienta a Securitatii. Acum putea sa joace, din amuzament, si în echipa adversa. Nu mai existau riscurile din anii ‘50. Cum s-a jucat de-a informatorul peste douazeci de ani, acum histrionul se poate juca putin si de-a dizidentul? Din pacate, de-a informatorul nu s-a jucat, am putea numai presupune iertatori si întelegatori pentru o inteligenta cu doua fete (una în secret, alta la vedere), pentru un „aristocrat“ si un om de lume cu joc dublu.
Biografia redactata de Tudorel Urian se încheie firesc cu scurtul episod în care scriitorul a fost ambasador la Paris si cu maniera în care acesta si-a pregatit pe îndelete momentul despartirii de lume. Concluziile sunt tot în spiritul confesiv al argumentului, mentionând si câteva puncte cheie în elaborarea biografiei, cum ar fi afinitatea dintre filosofia de viata a lui Mihai Sora (posibil a fi numita, de dragul adjectivului inventat, o filosofie soraniana), ca filosofie a bucuriei si a sperantei, si cea a lui Paleologu (o filosofie sau, mai degraba, o morala paleologala: bucuria cu orice pret, satisfactia egoista a propriei vieti „aristocratice“) sau nevoia de a restabili adevarul despre viata lui Paleologu, de a risipi confuzia, perpetuata prin internet si media.
Ramân, totusi, retrospectiv, cu o nedumerire si o amaraciune. Daca nu as fi cunoscut documentele, nu mi-as fi imaginat ca Al. Paleologu a fost (ar fi putut deveni) informator al Securitatii. E ultimul pe care l-as fi banuit, cu toata atmosfera de suspiciune generalizata care s-a iscat dupa 1990. Tocmai pentru ca nu dadea de banuit putea fi informatorul ideal. Acoperirea intra în calculele institutiei, iar Tudorel Urian o comenteaza ingenios: „Relaxat, vesel, simpatic, inteligent, cultivat, credibil printre detinuti din perspectiva descendentei sale aristocratice, aparent deschis în relatiile cu anchetatorii si tot mai dornic sa-si însuseasca principiile marxism-leninismului, Alexandru Paleologu avea toate calitatile pentru a deveni un foarte eficient informator al Securitatii. Fireste, toate aceste calitati nu aveau cum sa treaca neobservate de cei meniti sa-i selecteze pe viitorii agenti“ (p. 119). Acestea nu mai sunt circumstante atenuante! În filosofia de supravietuire a lui Al. Paleologu intra un tip de adaptare echivalent cu o alterare morala, un conformism pe care colegul lui de celula, informatorul Mateovici Dusan, îl întelegea foarte bine si-l recomanda cu toata încrederea într-una din notele lui informative despre aristocratul în zdrente si zeghe: „În general, el este bine dispus pentru ca cum spune el: n-are rost sa se necajeasca si sa se consume, caci si asa se asteptase la asa ceva, (chiar imediat dupa arestarea lui Noica în urma carui fapt a si distrus toata corespondenta lui Noica) si ca va încerca sa-si formeze si aici o viata. În absenta unor preocupari mai importante, el se gândeste la continutul unei carti pe care are de gând s-o scrie când va iesi din închisoare, bineînteles, asa cum convine regimului acestuia. Are de gând sa se poarte bine, în general sa spuna totul pentru ca si asa ancheta stie totul foarte bine si pentru ca n-are rost sa fie si el rau vazut si prost tratat“ (p. 118-119). Dar, daca Steinhardt nu a confirmat nimic în anchete, nu a marturisit nimic, daca lui nu i-a pasat ca e rau vazut si prost tratat în închisoare – asta, prin contrast cu Al. Paleologu, ce înseamna? Sa nu raspundem dur si intransigent, sa raspundem blând si întelegator: înseamna ca Steinhardt avea alta filosofie de viata, pe fundamentul altei morale.
Exegeza lui Tudorel Urian porneste de la o perspectiva etica asupra biografiei, personalitatii si scrierilor lui Alexandru Paleologu, analizate cu precadere prin prisma relatiei cu istoria, fenomenul totalitar si provocarile morale pe care le aduce acesta pentru un intelectual aristocrat. E rodul unei noi istorii literare, pentru care, în realizarea unei biografii, conteaza semnificativ comportamentul de raspuns al scriitorului în conditii ideologice, intelectuale si morale altadata ignorate (comunismul, cenzura, Securitatea, francmasoneria). Aspectele inedite provin din analiza documentelor, aspecte care pot restaura o imagine adevarata despre omul si intelectualul Alexandru Paleologu, revizuind prestigiul sau moral. S-ar fi cerut poate prezenta unui capitol si despre scrierile lui Paleologu, pentru a nu cadea în capcana unei imagini unidimensionale despre opera sa, atingând astfel si standardul unei lucrari monografice. Dar nu e o monografie în stil traditional „viata si opera“. Alexandru Paleologu nu a avut o viata, ci mai multe, din pacate imposibil de împacat unele cu altele. Meritele indubitabile ale biografiei se vad în concizie, claritatea demonstratiei, aspectul inedit al datelor, structurarea clara a capitolelor într-un ritm narativ, dar si stilul critic al lui Tudorel Urian, care invita la lectura. Talentul publicistic al lui Tudorel Urian si valorificarea unui larg fond arhivistic contribuie la realizarea unei excelente biografii, cum nu prea avem multe, într-un gen editorial cerut de public si binevenit în mediul universitar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper