Bibliografia suplimentara

Un articol de OANA PURICE

Alexandru Musina, Nepotul lui Dracula, Editura Aula, Brasov, 2012, 428 p.

 

Este greu de imaginat o ipostaza a mitului lui Dracula pe care industria de advertising, artele, turismul cultural si alte domenii economice si sociale sa nu o fi exploatat; mari eforturi inovative ar fi necesare pentru revigorarea unui brand epuizat în cei peste o suta de ani ce au trecut de la aparitia romanului lui Bram Stoker. Alexandru Musina se încumeta la acest exercitiu si, în trecere intertextuala prin Diderot, lanseaza „Nepotul lui Dracula“. Astfel ca, în 2012, Batman nu e singurul personaj ce-si vede povestea continuata de progenituri.
Cu un titlu atragator (nepotism curat, daca ne gândim ca popularitatea se va sprijini pe influenta înaintasului), cu o coperta, ce-i drept, mai putin reusita si cu o poveste tributara noilor tendinte fantasy, dar adaptata, lovinescian, rasei si timpului autohtone, debutul romanesc al lui Alexandru Musina este o combinatie în cheie carnavalesca între dezideratele artei de consum si predispozitiile estetice ale unui autor consacrat.
Cu jucariile aduse de-acasa
Pe parcursul celor mai mult de patru sute de pagini, se povesteste, când din pozitia martorului, când dintr-o perspectiva omniscienta, transformarea miraculoasa (dar redata în tonul unei normalitati curente – poate unul dintre punctele forte ale romanului) a fadului profesor de literatura franceza, Florin Angelescu Dragolea. Este asistent la Universitatea din Brasov (detaliu geografic dezvaluit târziu) si pasionat incurabil de Marcel Proust, predând, dupa metode structuraliste perimate, „semioza uitarii si a amintirii“ din „În cautarea timpului pierdut“. Se trage „dintr-o veche si nobila familie de români“ (p. 21) si locuieste cu mama sa, ca urmare a celor trei divorturi si repetate cure de dezalcoolizare. Florin, FAD sau Fifi, cum va deveni mai târziu, este un personaj evolutiv, dovedindu-se a fi eroul „adevaratei povesti a nepotului lui Dracula“ (p. 5), cum atentioneaza naratorul în prolog. Totodata însa, el reprezinta exponentul în epura al volumului: amestec nespectaculos de clisee literare, tropi cinematografici si ingeniozitate parodica.
Reconstituind aceeasi atmosfera universitara, viciata si tipologizata, din „Bulevardul eroilor“, romanul colegului sau, Andrei Bodiu, dar colorând-o cu elemente din cadrul mitologiei populare si al minoritatilor etnice, Alexandru Musina scrie un roman à clef cu masti si glume de interior, rezervate doar cunoscatorilor, dar si cu indicii accesibile unui public mai larg. Abundenta factorului fantastic (completat de fragmentele onirice din finalul fiecarui capitol) îndeparteaza romanul de la riscul unei lecturi exclusiv de identificare (atentia cititorului nu este captivata de transfigurarile personajelor),  astfel ca textul nu ramâne în incertitudinea unei mistifictiuni, ci e livrat total fictiunii. Recuperarile din realitate a unor Darius Stroescu, Andy Cruceru sau evidentului „doctor da sânge“ (p. 189), Dragos Varga, nu este esentiala în coerenta epica a povestii nepotului lui Dracula.
Parodia este tehnica centrala a romanului, ceea ce ofera coeziune îmbinarii fragmentelor originale cu locurile comune, folosite fara pudibonderii estetizante de Alexandru Musina. Cliseele cele mai flagrante apar în constructia personajelor, reduse, de cele mai multe ori, la tipuri si comportamente previzibile. Profesorul rational, (aproape) genial (Stroescu) e contrapus celui ratat (Remus Durac). Grupul tocilarelor e în tandem cu trio-ul studentelor-dive, Bubu, Lulu si Jeny; din el se va desprinde provocatoarea Lulu, cea care, sub pretextul solicitarii bibliografiei suplimentare pentru cursul despre Proust,  îl va initia pe Florin Angelescu Dragolea în placerile vampirismului, tentându-l în repetate rânduri cu biftecul tartar de la restaurantul „Roata Norocului“. Cum urmasul boierului Athanasie Draculea nu se putea alatura decât unei femei demne de osul sau domnesc, Lulu este „prietena din România“ a seicului Abdalah bin Klalid, detinatoarea unui merituos Ferrari rosu, în care îl va plimba pe Fifi prin Brasovul cosmopolit. Alte figuri tipizate sunt mama profesorului de franceza, o doamna acaparata de seria de cumetre si amice pe care le viziteaza frecvent, secretara Enikö, cu rol esential în buna functionare a Facultatii, continuând sa îsi puna în valoare valentele de informator al Securitatii, sau tiganul Elvis Boboieru, cel care îl  atentioneaza pe Dragolea asupra adevaratei sale identitati.
Chiar daca mai complex, urmarit în totala lui metamorfoza („elegantul Fifi“ devenind „spectrul plin de viata al apaticului, ofilitului, insignifiantului profesor FAD“, p. 377), Florin Dragolea-Draculea este dotat cu toate semnele recognoscibile ale unei identitati vampirice (transformate în clisee cinematografice si outfit-uri de Halloween). Paloarea fetei, modul de a adormi („si-a împreunat mâinile pe piept si a închis ochii“, p. 220), preferinta pentru carnea în sânge a biftecului tartar, cumulul de trasaturi folosit ca refren – „gingiile rosii-rosii si dantura impecabila, putin îngalbenita, totusi, de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decât normal“ (p. 22) – sunt indicii a caror evidenta este excesiva, simbolismul lor uzat nemaiputând fi justificat nici macar de intentiile parodice, de multe ori transparente ale naratorului.
Literatura pe întelesul tuturor
Cuvântul de ordine al romanului lui Alexandru Musina pare sa fie reiterarea. De la mai sus mentionatele trasaturi fizice ale eroului, la motivele anticipative ale punctului culminant (descoperirea descendentei nobile), autorul revine frecvent asupra imaginilor, completeaza cu „bibliografie suplimentara“ idei pe care cititorul le întelege din prima, de la cea dintâi facere cu ochiul. Grija pentru confirmarile succesive ale intuitiilor de lectura este însa folosita si ca instrument al sustinerii viziunii parodice. Repetitia determinantului „postmodern“, care însoteste atât comportamentul studentelor seducatoare, cât si practicile secretarei Enikö si, în general, întreaga societate din care Dragolea face parte, desemnând o normalitate indiscutabila, creeaza de fapt o antifraza, mascând ironia auctoriala; în conditiile în care sunt cunoscute rezervele autorului fata de acest concept. La fel functioneaza si desele preocupari pentru „iubitii mei cititori din S.U.A., Olanda, Italia, Franta, din Egipt, Cehia, Suedia, Spania sau Bulgaria, poate chiar si (pentru cei) din Rusia, Japonia, China sau din îndepartata si misterioasa Malaiezie“ (p. 349), carora naratorul vrea sa le faca bine întelese aventurile lui Fifi si sa îi puna în tema cu „chestiunea“ româneasca (mai ales în cazul fragmentelor de critica mascata a societatii curente: „Totusi, ditamai Ferrari-ul ultimul tip, cu 50 kilometri la ora?! Mda, 50 kilometri la ora nu-i chiar viteza de cal înaripat… Dar viata nu-i niciodata exact ca-n filme sau ca în basme. Totul era perfect, atâta doar ca soseaua era în reparatie…“ – p. 377).
În ciuda leitmotivelor facile, romanul are capacitatea de a provoca râsul, o sursa a comicului fiind contrastul stilistic frapant dintre registrele abordate. Dovedindu-si formarea ca poet, Musina stapâneste bine limbajul si e capabil sa construiasca discursuri dintre cele mai diverse, dozându-le particularitatile astfel încât ele sa îsi câstige veridicitatea. În felul acesta, trece cu usurinta (asemenea unui actor ce îsi schimba papusile de cârpa) de la flamboaianta prelegere a lui Florin Dragolea – timpul auditiei, „pe care Proust îl reface în aceasta simfonie ego-scripturala, care e romanul sau. Pentru ca retrairea artistica a clipei este, simultan, uitare si reamintire, e lethe si anamnesis“ (p. 16) – la dialogul esentializat al studentelor: „Nepot, ne-nepot, mi  s-a pus pata pe el./ Si mie, si mie./ Pe bune, fata? Îl vrei tare-tare?/ Ei, nici chiar asa! Cum zice banutul meu norocos“ (p. 20). De la reminiscentele arhaice din scrisoarea lui Athanasie Draculea („Când au fost la a doua domnie, la 1476 dupa Hristos, marele Vlad Voievod, zis si Tepes, strabunul tau, au venit cu mare alai în ospetie la Perisani, mosia dintotdeauna a Draculestilor“ – p. 227), la franchetea stilului tiganesc: „Pai, io am trei Mercedese si-un palat cu 27 da turnuri pa malu’ Cibinului. Mai mare ca a lu’ regele Cioaba si împaratu’ Iulian. I-auzi vorba: rege, împarat! Care cum se trezeste în tara asta sa face rege si-mparat…“ (p. 185).
Mizând pe o figura ca Dracula, romanul îsi asuma riscul unei încadrari pe filiera literaturii de consum. Multe dintre elementele de compozitie probeaza deraierile efective. Intentiile parodice si tonul ironic sunt si ele vizibile, dar este discutabil felul în care reusesc sa înlature impresia compromisului facut fata de gustul dominant al zilei. Probabil ca sansa unei traduceri în limbile pomenite de autor înca din prolog ar putea clarifica pozitia romanului. Ar putea verifica daca „Nepotul lui Dracula“ este o carte câstigatoare, ce se alatura, prin trecere în fabulos si carnavalesc, exotismelor exportate de cultura româna actuala, sau doar o carte care intra nefericit în teancurile ce-si asteapta cititorii pe scaunele metroului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper