Apocalipsa ori napalm

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Ne aflam, oare, cu adevarat, in fata unui nou inceput? Deocamdata,  nu ma pot  lasa  contaminat de entuziasmul general, poate si pentru ca am in urma câteva dictaturi si destul de multe inceputuri. Voi  incerca, asadar, sa privesc totul cu o relativa detasare, deoarece, asa cum am scris deseori, noua, românilor, ne  reusesc foarte bine inceputurile si inmormântarile. Nimeni nu continua nimic, in politica, dar nu numai, toti o iau de la capat, de parca nimic n-ar fi existat inaintea lor. Moartea este, in ultimii ani, cel mai eficient dascal national. Cu ocazia inmormântarilor,  natia afla ca am avut mari personalitati in toate domeniile cunoasterii, de care, insa, in timpul vietii,  nimeni n-a avut nevoie si, astfel, mergem dintr-un inceput in altul, iar lacrimile se usuca inainte de a fi acoperit sicriul cu pamânt.  In acest an, de exemplu, Marin Preda ar fi implinit 90 de ani. A trecut de parca nici n-ar fi fost. A lasat o opera extraordinara, câteva romane care ar ocupa un  loc de cinste in orice literatura importanta. M-am gândit deseori la ceea ce avem in realitate si la putinul cu care am iesit in lume. Din pacate, experienta anilor postrevolutionari dovedeste cu prisosinta  ca renuntam usor la libertatea pe care am dobândit-o dupa enorme sacrificii, ne delegam raspunderea unor indivizi pe care nu-i judecam atât dupa fapte, cât mai ales, asa cum s-a intâmplat in ultimul timp,  dupa modul in care izbutesc sa-si foloseasca decibelii. Ne-am obisnuit sa acceptam cu mai multa usurinta minciuna decât adevarul, iar frica este un pretext pentru a nu actiona, a nu ne asuma nicio raspundere. Un nou inceput, insa, nu trebuie sa fie schimbarea unei echipe cu o alta, ci coborârea pe terenul faptelor si al adevarului, Un spatiu in care lichelele nu tin cursuri de demnitate, idiotii nu dau lectii de inalta cultura si stiinta, iar nebunii sunt lasati, pe cât posibil, in seama medicilor. Oricum, dupa Revolutie am pierdut totul: industrie, finante, sanatate, educatie, iar de câteva zile, am inceput sa pierdem si pamântul, la un pret de nimic. Prin urmare, suntem obligati sa incepem sa ne regasim, nu inainte, insa, de a intelege cât de aproape suntem de fundul prapastiei, de – n-am nicio indoiala – sinuciderea noastra ca popor.  S-au facut toate experientele posibile: cu hoti, cu prosti, cu lichele ori cu naivi, ne-au condus cine a vrut si cine n-a vrut, dar daca tinem sa existam in aceasta lume, care nu cunoaste mila si intelegerea pentru cei slabi, tara trebuie incredintata oamenilor destepti,  pe care inca ii mai avem. Si care nu se jeneaza sa-si spuna români, si nu persoane cu identitate multipla, ca sa utilizez noua sintagma cu care ies la bataie fostii internationalisti proletari deveniti apoi europeni si globalisti, a caror grija era ceva mai demult ce zice Moscova, iar acum se intreaba zilnic ce zice Occidentul. Nu isi doresc decât sa fie slugi recunoscute. De altfel, am avut mereu câte un bau-bau, un judecator  sever, la a carui protectie apelau toti. Cu candoarea sau ignoranta papuasilor care au crezut ca era zeu, divinitate suprema, avionul ce trecea mereu pe deasupra lor. Pe parcursul vietii mele, n-a fost bine sa fii antigerman, antifrancez, antienglez, antiamerican, antisovietic, antislav, in general, anticomunist, iar apoi procomunist.  Acum, cel mai grav este sa fii antioccidental si, mai ales, antiamerican. Daca esti antiromân nu-i nicio vina, ba dimpotriva.  Multi au trait si mai traiesc foarte bine comercializând nu numai istoria, ci si antiromânismul. Uneori ma gândesc la intelectualii de dupa Marea Unire, care au revenit acasa ridicând in scurt timp tara in rând cu alte state care contau atât de mult. Vremurile s-au schimbat: alt secol, alte maniere. Se câstiga mult mai bine din denigrare. Nu stiu ce nume vor purta mai târziu acesti ultimi ani postrevolutionari: democratie cu fata vulgara, democratie ca la usa cortului sau, cum mi se pare mai corect, desavârsirea recolonizarii României. Marin Preda vorbea de era ticalosilor. Din nefericire, ticalosii din epoca despre care scria erau mult mai putin perniciosi decât cei de azi. Poate ca titlul unei tablete din „Imposibila intoarcere“, volum aparut in 1971, ar acoperi mult mai bine adevarul unui timp in care ticalosia a atins perfectiunea. Este vorba de  „Neobosita inventivitate a tipului infect“. Dar oricum se va chema epoca, o axioma nu va putea fi trecuta cu vederea. Este vorba, se intelege, de „Iarna nu-i ca vara!“  – care este, in  realitate, chintesenta gândirii filosofice a anilor din urma, caci altceva, in afara de hotii, injuraturi, santaje si manele, nu va ramâne. Si nici nu va avea cum, caci se vede numaidecât, majoritatea personajelor care populeaza acest timp si acest spatiu par desprinse din Zola si din Balzac si, fara posibilitatea de a gresi, din anii de inceput ai „epocii de aur“. Va trebui sa treaca mai mult timp pâna când institutiile statului se vor reabilita in ochii oamenilor caci nu mai suntem de mult la usa cortului, ci adânc pierduti in cort. Un cort bizar, un cort jalnic pentru anul in care ne gasim. Si pentru ca vorbeam despre personaje, in trecere, imi vin in minte doi inalti functionari carora le-am cautat nu prea demult un loc intr-unul din romanele mele. Primul – inalt, usor aplecat de spate, purtând ochelari cu rame demodate, cu o frunte coplesita de riduri –, chiar daca te intâlnea de zeci de ori intr-o zi, te intâmpina in loc de salut cu „Nu ne vom face bine niciodata!“, spus conspirativ, de parca abia atunci ar fi aflat aceasta taina. Nu il interesa urma ta de speranta, daca ai si tu o parere sau daca gândesti altfel, el iti comunica singura lui concluzie, din care decurgea si tonul viitoarei discutii. Si, ca atâtia altii, isi spunea cu deosebita siguranta concluzia, atâta doar ca restul lumii era vinovat ca am ajuns aici. Un masochist: parca se bucura ca toti suntem egali in mizerie, spaime si neputinta. Celalalt personaj, cu infatisare de agent secret de pe strada bravului soldat Svejk, este obsedat de Apocalipsa. Stiau aia vechi ce stiau, ca doar n-au gresit niciodata. Crapam, sa ne fie de bine, dar as muri impacat daca as fi sigur ca vor crapa si astia!“ Biblia, numeroasele articole ce se inmultesc pe masura ce calendarul se apropie de data fatala, cartile despre alte proorociri ratate sunt pietre care-i paveaza drumul spre moarte. Nu are prea mare importanta ca va disparea si el cu acest prilej, ci faptul ca vor muri aia si ala. Daca imi  amintesc de el este pentru ca a-ti dori sa mori deodata cu capra vecinului nu face parte din specificul national. Iar apoi, nu este singura solutie, moartea, ca sa te eliberezi de o obsesie. Ma aflam in Viena când un post de televiziune anunta, printre multe altele, ca Apocalipsa din 21 Decembrie, prevestita de calendarul mayas, nu va mai avea loc. M-am gândit imediat la omul meu, si nu numai la el. Ce se va face el fara apocalipsa? Pe cine va gasi vinovat ca nu se bate cu aia si cu ala?  Pâna acum, alaturi de numele si de ineptiile unor politicieni si ale câtorva  gazetari,  funesta data era rostita atât de frecvent, incât, pe masura trecerii timpului era mai prezenta chiar decât numele lui Traian Basescu, care, orbit de lupta cu Ponta si Antonescu, scapase ocazia sa se pronunte si despre ea. Dar cum nici Barroso si nici van Rompuy nu si-au facut cunoscute opiniile, fenomenul cosmic ramâne nelamurit din punct de vedere românesc. Sigur, as fi necinstit daca nu as recunoaste ca faptul ca lumea nu se va sfârsi la data pomenita nu m-a lasat indiferent,  dar  n-am respirat mai usurat, deoarece când vine vorba de posibile catastrofe esti inclinat sa crezi in ele, sa le astepti: cutremure, eruptii solare, vulcani si uragane. Pentru oricare dintre ele suntem prea slabi, prea fragili. Din pacate, ne-am obisnuit sa traim printre catastrofe de tot felul: de la cele pe care ni le ofera cu generozitate o natura tot mai agresata la cele datorate idiotilor. Cunoastem foarte multe taine ale omului si ale lumii in care traim, dar la nici una dintre cele mai importante nu avem acces. Oricum, sunt convins ca, pentru mine, respectiva zi nu va fi ca oricare alta, deoarece mereu exista suficient loc pentru neprevazut si necunoscut, chiar si in cele mai banale situatii. De altfel, un maestru in arte martiale isi sfatuia elevii sa fie pregatiti pentru orice si, in mod deosebit, pentru nimic. Privind situatia dintr-o perspectiva mult mai simpla, pentru mine, ziua cu pricina nu  este dintre cele de care simt nevoia sa-mi amintesc cu placere. Un psihanalist s-ar grabi sa vorbeasca de traume infantile, caci, având o oarecare vechime pe planeta aceasta, data cu pricina, in afara de Solstitiul de iarna,  mai este si ziua de nastere a „genialului conducator al popoarelor“, Iosif Visarionovici Stalin, ale carui maniere au prins radacini  trainice si pe „pamântul vechii Dacii, când mai mare, când mai mic“, vorba poetului. Astazi, privind in urma, ne este greu sa ne imaginam o viata normala, fara agitatia primitiva a paranoicilor. Imi amintesc  uneori ca, inainte de a ne intreba ce mâncam, cu ce ne imbracam, ce facem de Craciun, cine a mai fost omorât in luptele din munti, cine a mai fost trimis la inchisoare, pe vremurile acelea, preocuparea tuturor elevilor si a invatatoarelor trebuia sa fie: cum intâmpinam ziua de nastere a generalisimului Stalin? Eram obligati sa-i scriem scrisori in care sa-i multumim pentru viata noastra fericita si pentru ca ne-a eliberat, sa-i trimitem poezii, desene si mici jucarii facute in orele de lucru manual, bete incrustate, farfurioare scobite in lemn, animalute din coceni de porumb. De la el ni se trageau toate, si nu numai noua, ci si popoarelor lumii. El a facut si a gândit totul si, se intelege,  lui i se aduceau la cunostinta succesele. S-a construit o fabrica? Stalin a facut-o! S-a nascut un copil? Stalin  l-a facut!, cum  glumea N.D. Cocea. A venit apoi un inceput de martie 1953, când putinele radiouri existente atunci au anuntat vestea incredibila a incetarii din viata a genialului parinte al popoarelor. Parea sfârsit de lume, preludiul unei catastrofe cosmice, un eveniment cu consecinte greu de anticipat. Vecinii mei spuneau insa cu o satisfactie nedisimulata: „Nu l-a rabdat Dumnezeu!“. Isi aminteau,  fireste, de arestarile in miez de noapte, de munca fortata si de darile insuportabile. La scoala, in schimb, eram pregatiti pentru momentul inmormântarii, când toate sirenele aveau sa sune, sa bata clopotele bisericilor, iar oamenii trebuia sa se opreasca pe loc oriunde se vor fi aflat. Eram, tin minte, in Baia Mare, in fata cinematografului „Minerul“, emotionat de gravitatea evenimentului. Atunci, când au inceput sa bata clopotele si sa sune dramatic sirenele de la Uzinele Phoenix, unde lucra tatal meu, am vazut primul accident de masina din viata mea. Un barbat aflat la volanul uneia dintre putinele masini din oras si-a imbratisat femeia, asezata pe scaunul vecin, iar  vehicolul s-a oprit intr-un castan spre hazul neasteptat al celor de lânga mine. In ziua imediat urmatoare, am descoperit niste lucruri  foarte simple, si anume ca nimic nu se intâmplase, toate erau la locul lor asa cum le stiam: turnul Stefan, un fel de brat ciung indreptat spre cer, casele, luna si stelele, dealurile din jur cu verdele cel mai verde in anotimpurile cu mai mult soare, Ignisul si Gutinul sub care, in Cavnic, descoperisem cu alt prilej stâlpul  cu o inscriptie foarte veche ce consemna o victorie importanta a localnicilor: „Anno 1717 usque hic fuerunt tartaris“ (pâna aici au ajuns tatarii). Semn ca nimic nu dureaza si ca totul se poate reduce la o fraza pe un stâlp, pe un mormânt ori pe o pagina de carte. A urmat un alt 21 decembrie, cu 23 de ani in urma, când eram convins ca atât de mult asteptata apocalipsa nationala are loc. Din nefericire, n-a fost sa fie. Nimic din ce am visat atunci, in noptile când soarta Revolutiei nu era decisa, când stateam in fata armatei fara sa stim daca va primi ordin sa traga. Cine ar fi banuit ca tara pentru care atunci am fi murit daca ar fi fost nevoie va ajunge in unul dintre cele mai jalnice si mai rusinoase momente ale istoriei sale? Cine ar fi banuit ca un popor, acelasi care a facut Revolutia, va ajunge sa joace intr-o piesa atât de oribila? Cu toate astea, ma incapatânez sa cred ca, de obicei, in decembrie, istoria a fost generoasa cu noi si sunt convins ca nici in acest decembrie nu ne va ignora. Mai ales ca  nu sunt  prea sigur ca voi mai avea nervi pentru o noua iluzie. Si pentru ca am spus apocalipsa, imi vine involuntar in minte celebrul film al lui Francis Ford Coppola: „Apocalypse now“. Privind in jur la ceea ce odinioara a fost o tara, imi dau seama ca politica poate fi mai distructiva decât napalmul.

3 comentarii pentru “Apocalipsa ori napalm”

  1. decembrie 13, 2012 la 1:54 pm

    Stimate Domnule Academician,
    Asteptam editorialul Dvs. cu mare nerabdare, convinsa fiind ca voi avea, din nou, o dovada peremptorie ca sunteti o constiinta vie,pentru care istoria, trecuta sau prezenta, este,iar si iar,prilej de reflectie, de multe ori, amara.
    Va sunt recunoscatoare pentru acest memento, pentru aceasta incursiune in istoria ”apocalipselor romanesti” si cred, sincer, ca ”lupta cu inertia” nu se va sfarsi, poate, niciodata. Ma gandesc,iata,au trecut niste ani, destul de multi, de cand, intr-o zi de 13 decembrie,ca azi, trecea in taramul umbrelor, Nichita Stanescu. Si la fel de dor ne este de Nichita precum de Marin Preda, de ei ne vom aminti, mereu,oricate Apocalipse ne vor fi trecut peste capete, pentru ca indraznesc sa sper in renasterea Pasarii Phoenix.
    Sper ca acest Craciun sa ne ninga cu fulgii intelepciunii de nou inceput.
    Craciun luminat!

  2. decembrie 18, 2012 la 6:21 pm

    E atestat,oricâte-apocalipse
    Fie-a lui Stalin,fie a lui Ipse
    Asupra noastră s-ar putea abate
    Eu voi trăi doar cu credinţa,frate,
    Ce-ntreaga plăsmuire mi-o inundă
    Că-i vie România mea profundă
    Şi nu există vreo calamitate
    Din (v)aeru-i etern s-o poată scoate

  3. ianuarie 2, 2013 la 11:43 am

    Va multumesc D-le Academician Buzura pentru pesimismul dumneavoastra temperat care cuprinde inca atat de mult optimism.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper