Anglia victoriana si scriitura feminina

Un articol de RODICA GRIGORE

George Eliot, Middlemarch, traducere de Eugen B. Marian, Bucuresti, Editura All, 2010

 

Când Virginia Woolf analiza, în „A Room of One’s Own“, transformarile suferite de lumea literara britanica si mai cu seama de romanul din acest spatiu cultural în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si vorbea despre o adevarata „revolutie estetica“, unii cititori, deja initiati (fie si partial!) într-o serie de aspecte ale modernismului, au privit cu scepticism aceasta opinie. Însa autoarea „Valurilor“ va insista, subliniind ca doar momente precum Cruciadele ori Razboiul celor Doua Roze ar putea egala importanta afirmarii prozei feminine în lumea, altfel nu foarte permisiva, a Angliei acelei perioade. Iar de la aceasta afirmare, începuta odata cu epoca victoriana, a trecut relativ putin timp pâna când scriitura feminina a ajuns sa domine universul romanesc si sa impuna strategii narative noi, precum si o sensibilitate diferita, atât în ceea ce priveste scrierea prozei, cât si receptarea sa. De altfel, înca din epoca, oameni de litere cum ar fi George Henry Lewes sau Alfred Tennyson evidentiasera acelasi lucru, caci, de la Jane Austen (deschizatoarea de drum din anii pre-victorieni) la George Eliot, trecând prin romanele surorilor Brontë si prin experienta lui Elizabeth Gaskell, scriitoarele au marcat o epoca de extraordinara înflorire a prozei britanice. În acest context, opera lui George Eliot se remarca si se individualizeaza profund. Nu doar pentru ca ea reprezinta deplina maturitate, atât din punct de vedere stilistic, cât si tematic, nici macar din pricina pseudonimului masculin pe care l-a folosit în mod constant, ori a existentei sale suficient de tumultuoase. Ci în primul rând pentru ca întruchipeaza un model literar extrem de reusit, admirat de mari prozatori si critici de mai târziu, de la Virginia Woolf la Martin Amis sau Julian Barnes, care au apreciat unanim si superlativ mai ales calitatile din „Middlemarch“, romanul subintitulat „Scene de viata provinciala“, scris între anii 1869 – 1871 si aparut în forma completa în 1874 (dupa publicarea în foileton, în perioada 1871 – 1872).
Având actiunea plasata în imaginarul orasel Middlemarch si acoperind, în linii mari, perioada cuprinsa între 1830 si 1832, romanul acesta prezinta o multitudine de conflicte si o galerie de personaje cu adevarat remarcabile. Desigur, dintre acestea esentiale atât pentru evolutia textului si a unei epoci pe care autoarea a reusit sa o analizeze în profunzime, cât si pentru nivelul estetic al acestei impresionante constructii romanesti, sunt Dorothea Brooke si Tertius Lydgate, precum si cei aflati în directa sau indirecta legatura cu acestia. Iar daca, în general, critica a avut tendinta sa considere, urmând, e adevarat, si unele marturisiri ale autoarei, ca „Moara de pe râul Floss“ e „cea mai autobiografica creatie“ a lui George Eliot, câta vreme portretele lui Maggie si Tom prezinta numeroase asemanari cu cel ale lui Mary Ann Evans si al fratelui ei, Isaac, recitind „Middlemarch“ vom descoperi înrudirea structurala a Dorotheei Brooke cu scriitoarea. De altfel, George Henry Lewes, partenerul lui Eliot, sublinia, în corespondenta sa, ca „niciun alt personaj feminin nu seamana mai mult cu Mary Ann“ decât idealista, voluntara si delicata Dorothea. Se poate, desigur, discuta – si au si facut-o numerosi critici, F.R. Leavis mai cu seama – în ce masura reflectarea atât de precisa a imaginii autorului în opera este benefica pentru nivelul estetic al textului. Numai ca George Eliot are o exceptionala intuitie, si nu merge prea mult pe linia sentimentalismului atât de drag cititoarelor epocii victoriene, evitând identificarea emotionala precisa cu protagonista. Eliot pastreaza, practic, totul la nivelul unei recunoasteri idealizate a sinelui în imaginea Dorotheei, stiind, deopotriva, sa se detaseze de trairile acesteia, printr-o analiza subtila si foarte incisiva, nu întotdeauna magulitoare (ba chiar dimpotriva în unele momente) a eroinei sale. Ironia întelegatoare si luciditatea auctoriala de aici vin, existând în „Middlemarch“ pasaje întregi care se apropie, prin acuitate si intuitie, de marile realizari de mai târziu în planul analizei psihologice din romanele lui Henry James.
Episodul cel mai cunoscut în acest sens (dar si cel mai relevant) este, cu siguranta, cel în care, aflata alaturi de sotul sau, Edward Casaubon, în luna de miere la Roma, tânara Dorothea întelege ca cel pe care îl alesese cu entuziasm, chiar daca fara pasiune, însa cu întregul idealism al firii sale gata sa se implice în proiectele apropiatilor, nu e decât o palida umbra a imaginii pe care ea si-o faurise singura în lunile dinaintea casatoriei. Ce învata, în fond, Dorothea în zilele petrecute la Roma, zile care se dovedesc a fi extrem de amare? În primul rând, ca lumea exterioara nu e deloc facuta astfel încât sa corespunda dorintelor sale si ca întâlnirea brutala dintre ideal si realitate are efecte dureroase, pe care ea le resimte din plin.  Interesant este însa mai ales faptul ca sotul ei, asa-zisul mare intelectual Casaubon, cel care se considera nu doar gânditorul perfect, ci si sotul caruia nu i se poate reprosa nimic, este silit sa înteleaga acelasi lucru: ca lumea nu este asa cum si-o imaginase el, cu atât mai putin lumea casniciei. George Eliot demonstreaza, în celebrul capitol XX al cartii, nu numai ca e pe deplin constienta de realitatile relatiilor dintre sexe, ci e si în stare a le exprima în paginile unui roman ce înceteaza, astfel, a fi o simpla lectura de delectare pentru cititorul victorian, si care devine, pe nesimtite, studiu psihologic de mare finete. În aceasta consta, de fapt, si dimensiunea morala a realismului scriitoarei, câta vreme, mai cu seama în „Middlemarch“, fiecare personaj trebuie sa aiba astfel de revelatii dureroase tocmai pentru a evolua, pentru a demonstra ca a atins pragul initierii si ca va reusi, dupa asemenea momente, sa se raporteze altfel (mai corect!) la lumea si lucrurile din jur. Lume care, de cele mai multe ori, nu e facuta decât pentru a distruge visele frumoase si sperantele luminoase ale celor stapâniti de idealism. Aceasta este si lectia pe care va trebui s-o învete doctorul Lydgate, venit plin de elan în Middlemarch, doar pentru a fi nefericit alaturi de frumoasa dar atât de superficiala Rosamond Vincy si de a-si vedea zadarnicite toate marile proiecte de modernizare a localitatii. Tema maturizarii dureroase este, de altfel, comuna romanelor lui George Eliot, „Adam Bede“ fiind centrat, la un anumit nivel al semnificatiilor, pe aceleasi aspecte.
Însa romanul acesta nu este doar o carte preocupata de problemele mariajului Dorotheei Brooke, cea care, dupa moartea lui Casaubon, îsi va soca familia si-l va alege pe Will Ladislaw, renuntând la mostenirea fostului sau sot, ori de încurcaturile materiale ori maritale ale lui Lydgate. Ci, dat fiind contextul în care se desfasoara toate acestea, si o evaluare a situatiei Angliei dupa reforma electorala din 1832. Caci, oricât de provinciala ar fi localitatea Middlemarch, va fi si ea marcata de rivalitatile politice, de jocurile de interese si de echilibrul mereu precar al taberelor care se fac si se desfac peste noapte – care reprezentau semnele caracteristice ale epocii. Paradoxal, dar nu inexplicabil, domnul Brooke, unchiul Dorotheei, va decide sa candideze pentru un loc în Parlament din partea reformistilor, ironia fiind însa ca tocmai acest oportunist (altfel, afabil si uneori chiar simpatic!) va ajunge sa se prezinte drept avocatul marii schimbari în micul univers din Middlemarch… Dar aceeasi ironie îl atinge si pe frumosul Ladislaw, suficient de conventional în ceea ce priveste pasiunea pe care o desteapta în sufletul Dorotheei, însa extrem de bine realizat la nivelul aspiratiilor politice, deloc întelese de fruntasii ori militantii din jurul sau, care îl dispretuiesc, ignorând amanuntul foarte important ca ei însisi tind spre aceeasi cauza, chiar daca se folosesc de alte mijloace.
Desi structural diferit, Lydgate însusi are, la nivel profund, numeroase asemanari cu Ladislaw, reprezentând, practic, o alta fata a intelectualitatii din Middlemarch. Eliot se foloseste, mai cu seama în cazul lui, de o omniscienta temperata si de o întelegere profunda a mobilurilor care-l anima, fara însa a-i trece cu vederea lipsurile, exaltarea din unele momente sau prea marea încredere în capacitatea de a-si atinge idealurile. În plus, autoarea analizeaza extrem de nuantat, în cazul sau, pasiunea reala pe care acesta o are pentru stiinta si medicina, vocatia rara si dorinta de a face ceva concret pentru a îmbunatati viata celor din jur. Ca toate acestea sfârsesc în esec si dezamagire este adevarat, dar asta se datoreaza, în mare parte, inadecvarii personajului la contextul în mijlocul caruia este plasat – înrudirea sa, din acest punct de vedere, cu Dorothea fiind evidenta. Caci, daca „Middlemarch“ nu e un text care sa prezinte ori macar sa sugereze presimtirea vocatiei artistice (unul dintre reprosurile care s-au facut cartii), romanul ramâne, cu siguranta, un exemplu desavârsit de analiza a raporturilor mereu în schimbare stabilite între individ si societatea în care traieste, dar si a relatiilor între oameni, membri ai aceleiasi familii ori ai aceleiasi comunitati. Casaubon, în ciuda impresiei initiale pe care o da Dorotheei, nu e un intelectual neînteles, ci un intelectual care nu întelege nimic. Nu întelege nici ca arta nu e un simplu obiect al contemplarii incapabile de actiune, dar nici ca a simti (si mai ales a simti compasiune pentru cei din jur!) este, uneori, mai important decât a privi de la distanta vestigiile epocilor trecute.
A interpreta romanul acesta ca pe un text menit a oferi o imagine cât mai exacta a societatii provinciale din Anglia anilor 1830, asa cum au procedat nu putini cititori ori critici, nu înseamna, desigur, o negare a importantei constructiei din „Middlemarch“ la nivelul evolutiei personajelor, nici la acela al tematicii si cu atât mai putin în ceea ce priveste simtul lingvistic al autoarei or intuitia resurselor ironiei fine. Ci e doar preluarea sugestiei pe care George Eliot însasi a facut-o, spunând ca „e un obicei al imaginatiei mele sa încerc sa ofer în carte o imagine la fel de exacta si de cuprinzatoare a lumii în care un personaj sau altul se misca si evolueaza, ca si a personajului însusi.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper