Valeriu Cristea si „critica arhisubtila“

Un articol de ALEX GOLDIS

Destinul receptarii lui Valeriu Cristea confirma, din pacate, scepticismul lui Lucian Raicu cu privire la posteritatea criticului. Daca literatura beneficiaza de o viata mereu înnoita prin interpretare, scrie ultimul în „Structuri literare“, în schimb, critica e prin excelenta o disciplina caduca, menita sa-si epuizeze toate posibilitatile în prezent.
Ea „nu-si poate pune nadejdile într-un paradis posibil, într-o viata secunda sau într-o transcendenta s…t, se naste o data, sub regimul unei mari încordari, luptând din greu cu obsesia neantului, si moare foarte repede, îndata dupa aceea, îndata ce si-a consumat fantastica energie ce i-a fost necesara doar pentru a se naste“. Discutabila, desigur, teza lui Lucian Raicu. Caci dupa cum exista carti de literatura cu o cariera remarcabila în receptare, tot asa exista si volume de teorie sau de critica supuse periodic reinterpretarilor. Dupa cum nici cantitatea de energie învestita de critic sau de prozator nu poate fi masurata nici macar aproximativ. Cu toate acestea, nu-i mai putin adevarat ca unii critici sunt mai „uitati“ decât altii.
Cu Valeriu Cristea, lucrurile sunt ceva mai complexe. A daunat, se stie, imaginii criticului, imediat dupa ’90, într-o febra a intransigentelor morale, simpatia pentru reformismul FSN-ist. Dincolo de acest fapt, intrarea lui într-un con de umbra (desi o parte dintre volume i-au fost reeditate) trebuie cautata si în alta parte. În primul rând, criticul n-a cautat cu obstinatie sa-si lege numele de vreo generatie sau promotie literara, nici sa-si câstige prestigiu în jocurile de putere simbolica ale cronicii literare. Desi a scris despre aproape toti autorii importanti ai literaturii postbelice (pe unii dintre ei i-a si descoperit), Valeriu Cristea nu le-a urmarit oscilatiile valorice de la o carte la alta, preferând, în schimb, slalomul între critica actualitatii si critica, daca-i putem spune astfel, capodoperei. Lucian Raicu e, din punctul de vedere al sferei de interes a comentariului, cel mai apropiat de autorul „Tânarului Dostoievski“. Doar ca Valeriu Cristea ridica la rang de program aceasta extindere a ariei de interes a criticului.
Adaptarea la obiect
Înca din „Domeniul criticii“ se teoretizeaza dubla extindere a limitelor comentariului: de la cronica actualitatii la interpretarea clasicilor români si de la comentariul clasicilor români la gravitarea în jurul capodoperelor, fie ele autohtone sau universale. Marturisirea caracteristica a criticului din aceasta perioada e urmatoarea: „Ceea ce legitimeaza interesul pentru celelalte literaturi este, credem, faptul ca orizontul criticii trebuie sa respecte orizontul real al lecturii. Or, acesta depaseste cu mult limitele unei singure literaturi, oricât de ilustre“. De aici, o atitudine extrem de degajata în cele mai diverse ipostaze, de la comentariul marunt al actualitatii pâna la exegeza marilor opere. Dintre criticii nostri postbelici, probabil ca Valeriu Cristea alterneaza cel mai bine registrele adaptarii la obiect. Daca ar fi sa punem în discutie chiar categoriile consacrate în „Interpretari critice“, se poate spune ca Valeriu Cristea practica în acelasi timp o critica don juanesca – prin excelenta infidela, „frivola“ prin metoda si stil – si o „critica a loialitatii“ (dupa simbolul lui Tristan), înteleasa ca „satelizare a criticului în jurul unei mari opere“.
Tocmai pentru ca e cea mai apropiata din unghiul dublei specializari, critica lui Lucian Raicu poate servi drept cel mai bun termen de comparatie. Prin altitudinea tonului, prin pasiunea si dexteritatea analitica, prin capacitatea de a spori la infinit întelesurile operei, autorul „Caii de acces“ practica o „critica a capodoperei“ chiar în absenta ei. De aceea, oricât de inteligent, comentariul lui Lucian Raicu poate fi banuit de supracalificare. Nu rare sunt, din pacate, cazurile în care autori de mâna a doua se rasfata în faldurile complexelor interpretari ale criticului. E, de fapt, si principalul repros adresat cu delicatete, dar fara menajamente, de mai tânarul coleg de generatie, într-una dintre cele mai expresive polemici critice ale perioadei. Scrie Valeriu Cristea despre „Structuri literare“: „Pentru criticul preocupat întotdeauna doar de partea ascunsa, mai greu accesibila a operei, o cantonare, fie si de moment, în locul comun sau într-un plan al evidentei, devine insuportabila. Formularea unei simple constatari de istorie literara în legatura cu poezia lui Gellu Naum e o adevarata trecere prin infern s…t banalitatea e cosmarul acestei inteligente subtile“. Sau: „Reactia, ce se dezvolta euforic si disproportionat din însasi constiinta bogatiei sale reale, covârseste, la Lucian Raicu, aproape întotdeauna stimulul, oricât de puternic. Cea mai complexa opera se va complica înca putin în comentariul criticului. Autorii tratati cresc, de aceea cu toti, potrivit rangului: un tânar scriitor de talent ia proportiile unui clasic, clasicul e privit ca un titan. Lectura volumului de studii si articole al lui Lucian Raicu poate da cititorului sentimentul unei excursii printre giganti. Tonul prea ridicat, fluxul mereu disponibil al observatiilor ce îneaca uneori pur si simplu textul cercetat au ca rezultat o nedorita uniformizare a scriitorilor si operelor aduse în discutie“.
Daca nu e, poate, la fel de subtila si la fel de predispusa în a fora adâncimile textului, critica lui Valeriu Cristea e mai variata ca ton si ca atitudine. Când opera i-o cere, comentatorul nu se sfieste sa coboare stacheta si sa spuna banalitati. Când regulile vietii literare o impun, criticul îsi sufleca mansetele si-si pune manusile de box, fara teama ca ceva din eleganta obisnuita a comentariului ar iesi cumva sifonata. De aici, polemicile cu Nicolae Manolescu, pamfletele la adresa lui Cornel Regman s.a.m.d. Dincolo de aceasta flexibilitate discursiva, însa, Valeriu Cristea si-a facut un adevarat program din a dezumfla pretentiile canonizatoare ale criticii românesti. Din punctul lui de vedere, profesionalizarea timpurie a criticului român – concomitenta, adica, cu cea a scriitorului propriu-zis – a facut din el un personaj-cheie, responsabil de supralicitarea scriitorilor nostri de toate marimile: „Cu exceptia unor mari vârfuri ale literaturii noastre, precum Eminescu sau Caragiale, scriitorul român iese de regula cu o alta statura din cartile ce i se consacra. Între un autor, ca sa spunem astfel, în stare pura si acelasi autor „tratat“ critic exista de cele mai multe ori o diferenta în favoarea ultimului. Un scriitor comentat este la noi de obicei mai mare decât un scriitor citit. Exegeza devine în asemenea conditii o baie miraculoasa nu numai de întinerire, ci si de crestere. Acest „miracol“ literatura româna îl datoreaza criticii, a carei forta e de fapt în avantajul scriitorilor. Câti dintre acestia nu si-au asigurat supravietuirea si chiar o posteritate comoda doar pentru ca au fost îmbarcati pe acea somptuoasa arca a lui Noe care este „Istoria“ lui G. Calinescu!“.
Dusuri reci
„Baia miraculoasa de crestere“ se manifesta mai ales în stricta contemporaneitate prin ceea ce Valeriu Cristea numeste „critica arhisubtila“. Dupa o perioada de drastica austeritate a discursului critic, anii ’60 reprezinta, dupa autorul „Aliantelor literare“, o fireasca explozie de subtilitate, ce falsifica, însa, mai mult sau mai putin constient, fizionomia si ierarhia valorilor contemporane. Dincolo de valorizarea punctuala a scriitorilor postbelici, cronica actualitatii se confunda, la Valeriu Cristea, cu militantismul împotriva falsificarii interpretative si a manierismului literar favorizat de ea. Maniera hiperbolica a poeziei tinere (de nu si a prozei), care-si face din „suferinta“ si „profunzime“ un fetis, raspunde în oglinda comentariilor exagerate ale criticii. Astfel încât dusurile reci ale lui Valeriu Cristea, menite sa reintegreze corect valorile autohtone în circuitul international, sunt cât se poate de nimerite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper