Uraganele de deasupra Cubei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

La sfârsitul fiecarei veri, Cuba, exotica insula din Marea Caraibelor descoperita de Cristofor Columb la 27 octombrie 1492, este maturata de uragane. Ravagiile sunt de neimaginat: vântul distruge case, ploile spala recoltele, ridicate in valuri uriase peste diguri, apele inunda satele apropiate de tarm. In urma lor, morti, napastuiti, boli, saracie. In 2008, la Havana, am trecut prin astfel de urgii. Odata, o furtuna violenta a rasucit avionul in care ma aflam ca pe o coaja de nuca. Pilotii au avut inteligenta sa evite ochiul ciclonului care se apropia amenintator si sa ne scoata intr-un coridor linistit. Altadata, un vânt neobisnuit de puternic a spulberat mai intâi o parte din acoperisul casei unde locuiam, dupa care a rasturnat peste intrare cel mai mare copac din curte.
Multora le este greu sa-si reprezinte dezastrele unui uragan. Mi-am dat seama de asta când, intr-o vizita in Cuba rurala, un compatriot m-a intrebat de ce localnicii traiesc in case atât de saracacioase. I-am raspuns fara alte comentarii: nu au timp sa le ridice pentru ca uraganele le distrug din nou. Nici una dintre experientele proprii nu m-au rascolit mai mult decât o scena cu o forta exemplara de simbol. Oamenii se luptau sa degajeze de nisip frumoasa faleza Malecon care desparte Havana de apele golfului. Deodata, mi-a atras atentia un individ care nu lucra. Slab, nefiresc de slab, cu siguranta ametit de foame, isi mobiliza putinele resurse de energie pe care le mai avea pentru a ajunge la umbra unui zid unde spera sa scape macar de vapaile soarelui. Atunci am inteles ca locuitorii acelei frumoase insule au intrat in constiinta noastra cu o imagine incompleta. Pe unii ii vedem inca sclavi pe plantatiile de trestie de zahar, de cafea si de tutun, stapânite de spanioli sau de americani. Pe altii ii socotim metamorfozati definitiv de comunismul sovietic. Pe cei mai multi ii consideram supusii neconditionati ai perpetuului revolutionar Fidel Castro, cel care a intrat in legenda cerându-le sa considere moartea ca ultim pret al patriei. Toate sunt adevarate. Dar fara a lua in calcul puterea cu care ies din urgiile uraganelor, nu putem sa-i definim pe deplin pe cubanezi.
Criza rachetelor, cel mai puternic dintre uragane. Cu o jumatate de secol in urma, tot intr-un octombrie, cubanezii au trecut printr-un uragan ce le putea fi fatal. Si nu numai lor. Omenirea insasi a trait pentru prima data si cu adevarat spaima apocalipsei nucleare, de parca frigurile Razboiului Rece nu i-ar fi fost de-ajuns. Dintr-un calcul caruia ideologia ii dadea iluzorii perspective de reusita sau pur si simplu din aventura nesabuita, conducatorul Uniunii Sovietice de atunci, Nikita Hrusciov, a hotarât instalarea pe insula aflata la nici 200 de km de Statele Unite a unor rampe de lansare a rachetelor nucleare. Secretul in care vapoarele „comerciale“ transportau periculosul arsenal nu a durat mult. Avioanele americane le-au suspectat, le-au urmarit si, la 14 octombrie 1962, au fotografiat rampele deja instalate. In ciuda probelor, Hrusciov continua sa refuze sa recunoasca periculoasa aventura in care se bagase. La 16 octombrie, presedintele John F. Kennedy convoaca o reuniune restrânsa a Consiliului National de Securitate in care pune in discutie masurile ce trebuiau luate pentru anihilarea rapida a pericolului. Parerile oscilau intre eliminarea lui Castro si intensificarea supravegherii aeriene a insulei. Totusi, solutia la care se oprise Consiliul National al Securitatii, anuntata de insusi presedintele John F. Kennedy la 22 octombrie, intr-o conferinta televizata, era cutremuratoare: instituirea unei „carantine“ in jurul Cubei si pregatirea pentru debarcarea pe insula. Din considerente morale, Kennedy nu a fost de acord cu ideea unui atac aerian, dar lumea nu avea sa afle de aceasta opinie decât dupa trecerea vârfului crizei. La 6 noiembrie, ziarul „New York Times“ reproducea un comunicat al Consiliului National de Securitate in care se preciza: „… a ataca o tara mica precum Cuba, fara a o avertiza, ar aduce o lovitura ireparabila reputatiei noastre in lume si propriei noastre constiinte“. Lumea traise, insa, ingrozita pericolul unui razboi nuclear. In acele zile de tensiune, intre cele doua superputeri au avut loc schimburi de mesaje, iar la Natiunile Unite problema a intrat in dezbateri deschise. In fata dovezilor prezentate in Adunarea Generala de catre delegatia americana, Hrusciov nu a mai putut ascunde adevarul si a acceptat sa-si retraga rachetele sub control ONU. S-a constatat ca inconstienta cu care el s-a lansat in acea aventura a fost alimentata de euforia primelor succese spatiale sovietice din 1957. Lansarea in cosmos a primului om cu ajutorul unui satelit a socotit-o un avantaj câstigat in competitia cu Statele Unite, avantaj pe care se cuvenea sa-l exploateze printr-o manevra de forta. Si a facut-o. Criza ia sfârsit la 28 octombrie. Hrusciov i-a trimis lui Kennedy o scrisoare prin care propunea, in schimbul retragerii rachetelor, angajamentul Washingtonului de a nu invada Cuba si de a-si retrage rachetele din Turcia. Prima conditie a fost acceptata, a doua, la cererea americanilor, nu a intrat in intelegere – unii ii spun târg –, dar Statele Unite si-au retras rachetele Jupiter amplasate in Turcia. Ceva ramâne inca de lamurit, ceva care tine de intelegerile sovieto-americane din acele zile de maxima tensiune. O interpretare a declaratiilor post-criza merge spre ideea ca Hrusciov ar fi dorit numai sa le arate americanilor ca Uniunea Sovietica dispune de noi forte, competitive, de confruntare. O precizare a presedintelui Kennedy, facuta intr-o conferinta din 17 decembrie 1962, deci dupa criza si dupa intelegeri, merge in aceasta directie: „srusiit aveau de gând sa anunte lumii, in noiembrie, faptul ca dispun de rachete in imediata apropiere a Statelor Unite. Nu ca ar avea intentia de a le folosi, pentru ca, daca voiau sa se angajeze intr-o lupta nucleara, ei (puteau sa recurga) la rachetele din Uniunea Sovietica“.
Consecintele pentru Cuba ale aventurii lui Hrusciov se vad si astazi: embargoul este inca in vigoare, dar insula nu a mai fost invadata de americani.
Un razboi ciudat. Relatiile cu Statele Unite au fost si vor ramâne determinante pentru destinul Cubei. Ele coboara in istorie mai bine de un secol. Chiar si victoria lui Fidel in revolutia din 1959 nu ar fi fost posibila fara sprijinul americanilor interesati sa-l rastoarne de la putere pe dictatorul Batista, mult prea corupt ca sa le poata asigura garantia pentru interesele si afacerile lor pe insula. Dupa revolutie, Fidel Castro a nationalizat bancile, companiile de electricitate si telefoane, intreprinderile din minerit, agricultura, industrie, societatile comerciale, in general toate proprietatile din sectorul particular, cele mai multe apartinând americanilor. Drept urmare, la 3 ianuarie 1961, SUA au intrerupt relatiile cu regimul castrist, au instituit o blocada severa care a strangulat economia insulei, iar Castro a gasit scaparea acceptând ajutorul sovieticilor. De aici, cursul spre un comunism de tip sovietic nu a mai putut fi oprit decât de dezmembrarea U.R.S.S. Ajutoarele Moscovei pentru supravietuirea comunismului in coastele Statelor Unite au incetat si, odata cu ele, Marx, Engels si Lenin au fost scosi din Constitutia Cubei si inlocuiti cu José Marti, parintele fondator al patriei independente, si cu legendarul Che Guevara, intrat in mitologia politica drept tovaras de lupta al lui Fidel. Statele Unite nu au renuntat niciodata la proprietatile de pe insula. In 1996, Congresul a adoptat legea Helms-Burton care prevede conditiile politice de protejare a intereselor americane in Cuba: continuarea blocadei pâna la restituirea tuturor averilor nationalizate si rezolvarea in justitie a oricarui diferend cu persoanele care au investit in proprietatile nationalizate de regimul castrist. O lege cu efecte extrateritoriale care a pus in dificultate pâna si statele membre ale Uniunii Europene. Si astazi persista starea de tensiune instalata intre cele doua state vecine, dar antiamericanismul, cultivat politic si ideologic timp de o jumatate de secol de Fidel Castro, incepe sa se modifice. Multi dintre cubanezi il socotesc declarativ, retoric. Poate cel mai ciudat efect al crizei rachetelor de acum o jumatate de secol e ilustrat de faptul ca Statele Unite sunt cel mai mare exportator de alimente in Cuba!
Nu exista nicio indoiala ca asa cum traiesc astazi, cubanezii sunt un produs al istoriei lor atât de conditionate de natura regimului colonial spaniol, de relatiile cu marele vecin de la nord, de legaturile cu comunismul sovietic si, mai ales, de aparitia in viata lor a lui Fidel Castro. Lungul sir de suferinte prin care au trecut generatiile rezultate din amestecul bastinasilor scapati de la exterminare cu africanii adusi ca sclavi pe plantatiile de trestie de zahar a asezat in fibra ontologica a cubanezilor un amestec de rabdare, de rezistenta si de forta, numai convingerea reusitei facându-i sa-si iasa din matca. Ei au invatat ca nu pot forta destinul decât daca au garantia ca inving.
O mica paranteza. Uraganul de anul acesta le-a facut cubanezilor, intre multe pagube, inca o sicana de care nu aveau nevoie: in penultima duminica a lui octombrie, in Cuba erau programate alegeri de la care ei asteptau noi masuri de relaxare a regimului castrist. Din cauza uraganului, scrutinul a fost amânat! Acum cubanezii trebuie sa mai astepte. Sunt obisnuiti sa astepte. Pâna la sfârsitul acestui an asteapta si vizita Papei Benedict al XVI-lea. O asteapta cu aceleasi sperante cu care l-au primit pe Papa Ioan Paul al II-lea in 1996. Ceea ce impresioneaza la cubanezi este demnitatea cu care-si traiesc istoria. Mentalitatea de insulari i-a invatat sa pretuiasca darurile apelor care ii inconjoara si i-a obligat sa-i infrunte vrajmasia cu care ii loveste. Necazurile, napastele nu le scot suferinta pe chip.
Cine le-a vrut binele, cine le-a vrut raul in istorie cubanezilor? Nu gasesc alt raspuns decât cel dat de Shakespeare prin gura lui Hamlet: „Daca-ai cinsti pe fiecare dupa merit, cine ar mai scapa de bici?“.

Un comentariu pentru “Uraganele de deasupra Cubei”

  1. noiembrie 14, 2012 la 6:55 pm

    mi-as dori sa fac publice in paginile revistei literare Dor de Dor materialele domnului Apostoiu ,un nume de rezonanta in viata culturala a tării dinainte si dupa 1989

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper