Un erou intelectual: Gr. T. Popa (IV)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Remarcam într-unul din episoadele precedente ale acestui serial ca discursul lui Gr.T. Popa este adeseori amar, dar nu sceptic, cum e, de pilda, cel al lui Octavian Paler. Eseistul, analistul, gânditorul lasa întotdeauna deschisa o fereastra spre orizont chiar daca în casa – a se citi în România noastra eterna – exista mai mereu multa confuzie, cearta pe mize meschine, atmosfera conflictuala, dezinteres fata de problemele mari, dezbinare, pâra si obedienta la porti straine, coruptie, parvenitism, tradari. El spera ca sunt totusi posibile încetarea razboiului româno-român, coagularea fortelor în interes national sau, cu vorba sa, coeziunea – ce i se pare a fi vitala mai ales în momente grele pentru fiinta statului, când, spre a le depasi, trebuie sa fim uniti „oricât de opuse ne-ar fi ideile si angajamentele de grup“. Idealistul lucid avea însa serioase motive sa fie dezamagit de cruda realitate româneasca în devenirea ei. Românii, zicea Ibraileanu, s-au ocupat în istorie mai mult cu importul. Evident în primul rând de forme fara fond. Ne lipseste vocatia constructiei durabile, dar o avem în schimb pe cea a distrugerii, a demitizarii bascalioase, a macularii valorilor ratificate de istorie si intrate în constiinta unui neam, atâtea câte sunt. Mai trist este ca însasi intelectualitatea, cu exceptiile pe care le stim sau pe care nu le stim, iar exceptii exista si vor exista în fiecare epoca, „colaboreaza“ la aceste actiuni, în fond antinationale, cu o frenezie de cele mai multe ori motivata de irezistibilul „pumn de arginti“.
În 1936, Gr. T. Popa comenta ceea ce atunci, nu si astazi, era „un eveniment putin obisnuit“. Niste generali, vreo câtiva directori din Ministerul Instructiei si doi profesori universitari au strâns în jurul lor pe unii nemultumiti ori care se considerau nedreptatiti de Academia Româna si s-au autoproclamat Academia de Stiinte din România, a carei structura urma sa se compuna din 70 de „nemuritori“ si dintr-un numar nelimitat de locuri pentru cei ce aspirau la „nemurire“, adica membri corespondenti, uzurpând astfel numele unei institutii nationale de incontestabil prestigiu si arogându-si drepturile acesteia. Dincolo de aspectele juridice ale unei asemenea initiative, Gr. T. Popa demonstreaza pe baza de fapte cât de neîntemeiata si de necugetata, ca sa nu spun ridicola, era ea. Autorul amplei analize ce i-o prilejuieste „evenimentul“ cu pricina, caci de o analiza este vorba, admite ca, pe lânga multi veleitari, sunt si vor fi mereu nu doar nemultumiti, ci si nedreptatiti cu adevarat. Iar fiindca tocmai ne aflam într-un moment al unor nemultumiri sau frustrari fata de Academia Româna care ar exista, se pare, în breasla scriitorilor, dar probabil ca si în alte bresle, reamintesc aici ceea ce le reamintea si Gr. T. Popa contemporanilor sai: „În stralucita Academie Franceza, Corneille a fost de doua ori respins; asemeni Voltaire n-a putut intra decât la a treia candidatura; iar Victor Hugo a cazut de trei ori. Tot asa, Pasteur s-a vazut refuzat de doua ori si de abia a intrat a treia oara“. Savantul da si alte exemple rasunatoare pe care nu le mai consemnez. Dar, observa el, nici prin cap nu i-a trecut cuiva dintre aceste celebritati ca trebuia subminata, desfiintata sau macar contestata Academia Franceza, desi unii au criticat-o sau au persiflat-o precum, de pilda, Montesquieu în „Lettres persanes“. La noi, da! Oare de ce? Un raspuns pe cât de simplu, pe atât de malitios, ar fi acela ca nu ne-a fericit Dumnezeu nici cu vreun Voltaire, nici cu vreun Victor Hugo sau Pasteur. Si nici nu ne va ferici, atâta timp cât, atragea luarea aminte G. Calinescu, mâncam seminte pe cararea pe care ar putea pasi sandala unui Platon român…
Fie ca abordeaza probleme stiintifice, de istoria culturii (cum este studiul „Junimismul si vremea de azi“) sau literare, mesajul lui Gr. T. Popa este cel al unui gânditor care priveste conditia umana în complexitatea ei. Un eseu se intituleaza „Imperfectiunile din noi“. În chestiune sunt imperfectiunile, cu ori fara ghilimele, ce tin de biologia noastra. În demonstratia sa, pornind de la planul biologic, autorul parcurge toate palierele pâna la etajul ultim, cel al spiritului, si conchide absolut memorabil: „Fiecare dibuire nedusa la capat este un insucces vital si cu cât se strâng în fiinta noastra mai multe nereusite, cu atât suntem mai aproape de moarte. Viata plina, viata efectiva cere succes, adica atingerea perfectiei în actiunile întreprinse. Cu fiecare parasire, cu fiecare renuntare (daca e definitiva) murim câte putin“. De o mare profunzime si scris magistral este eseul intitulat „Orizonturi neelastice si misticism“ din care sunt tentat sa citez mai mult, dar oricum neîndestulator: „O parte din existenta omului este determinata în mare masura de orizontul sau. Orizontul geografic, care este o atingere a cerului cu pamântul, are o semnificatie simbolica, punând în contact ceea ce este concret-material cu fluidul aparent, dar nepipait; si totodata el este inaccesibil, pentru ca niciodata omul nu poate prinde orizontul, care-l momeste mereu, dar fuge continuu. În asta chiar si sta valoarea sa. E singura înfatisare mai de înteles a infinitului, care nu poate fi cuprins în forma sa nemiscata, dar poate fi banuit în continua mutare din loc. Atractia orizontului este forta de propasire a omului, a spiritului omului. Caci orizontul îti promite departarile, dar nu te asteapta în mersul tau, ci tot mai încolo se largeste, prezentându-ti alte promisiuni. La orizont stau idealurile, acolo se afla speranta; si realizarea dorintelor tot acolo se întrevede, desi ea niciodata nu se împlineste. Si cu toate ca asteptarile nu se adverse, orizontul fugar nu te descurajeaza, fiindca mereu îti descopera alte zari si continuu ridica, din ruinele unor sperante, sperante noua. Binefacatoare putere! Cruda realitate, fara înselarile sublime ale zarilor, ar sili fiinta cugetatoare sa-si pipaie nimicnicia si zadarnicia strevazuta în sinesi, ar sili-o la imobilitate, imobilitatea mortii“. Elasticitatea orizontului ne salveaza spiritual, ea, scrie Gr. T. Popa, e marea fericire a omului, a individului, dar si a popoarelor, care nu trebuie „sa-si fixeze zarile“ si sa-si „solidifice mirajul departarilor“, orizonturile elastice constituind „o conditie de sanatoasa dezvoltare“. Exemplificând, de aceasta data cu pana sa de prozator, Gr. T. Popa evoca trei cazuri. Unul este al unui mare „maistru al gândirii“ care, paralitic fiind, planuia un lung concediu pentru a putea lucra. La putin timp, însa, un nou atac cerebral i-a pus capat vietii. Altul este al matematicianului de pe Titanic, care, în timp ce nava se scufunda încet, si lumea îngrozita nu stia cum sa se salveze, zorea la încheierea „unui rationament pe lungi coloane de formule“. În fine, un al treilea caz este dintre cele cunoscute, traite de însusi cel ce povesteste: „În timpul razboiului, un flacau voinic din Suceava fusese adus cu sira spinarii sfarâmata la postul de prim ajutor. Cursese din el atâta sânge, încât fata îi semana cu floarea de corn si abia vorbea în soapta. – Domnule doctor, asa-i ca n-am sa mor? – Nu, baiete, nici nu te gândi; uite ca te pansez si te trimit la spital, unde te faci bine./ Multamit, abia sufla câteva vorbe. – Ei bine ca a dat Dumnezeu sa pot scapa, ca mai am o datorie de bani la un om din sat. Trebuie s-o platesc./ Si urmarindu-ma din ochi cum îi trag fasa, pâna sa ispravesc pansamentul, si-a dat sufletul“. Concluzia: „Si paraliticul, si flacaul din Suceava, si matematicianul ar fi fost cu mult mai chinuiti daca ar fi stiut fiecare precis ca peste o saptamâna vine un nou ictus sau ca în clipa urmatoare vor muri. Aceasta cunostinta precisa ar fi fost pentru ei un orizont neelastic, un inel rigid de metal în care moare omul înadusit“. Abordând apoi, în legatura directa cu elasticitatea sau nonelasticitatea orizontului, tema misticismului, Gr. T. Popa spune ca el, misticismul, e o forma de boala sociala care îl scoate pe om din normal si rational; ea îsi are sorgintea în orizonturile neelastice. „Un om cu orizont elastic traieste ades în fantazie, dar un mistic traieste totdeauna printre halucinatii“. Prima se bazeaza pe real, a doua pe ireal. „Nascatoare de misticism“ sunt incultura în ordine spirituala si tirania în ordine sociala. În consecinta, oamenii de stat trebuie sa aiba permanent în vedere „pastrarea unor orizonturi elastice pentru toate categoriile de cetateni si ferirea cu multa grija de misticism… Misticismul este semnul neputintei si al inferioritatii; e manifestarea celor care au renuntat la ce poate fi mai dumnezeiesc în firea omului: creatia“.
Asa gândea si scria Gr. T. Popa în tara în care, peste trei sferturi de secol, reflectia privind existenta si conditia umana, metafizica aveau sa ia diferite chipuri care mai de care mai schimonosite, emblematic fiind cel al Purecului…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper