Un binecunoscut din secolul trecut

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Nicolae Prelipceanu, la pierderea sperantei,  Casa de pariuri literare, 2012

 

Dupa ce în 2011 a fost prezent în librarii cu doua noi carti, „portret sumar al unui necunoscut de altadata“ (antologie de poeme) si „Odioseea. Un jurnal pe sarite“ (publicistica), în 2012, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Nicolae Prelipceanu a publicat un volum cu poezii inedite la editura casa de pariuri literare.
Pe coperta a IV-a, într-o autoprezentare ceruta de editori, poetul atrage atentia ca „la pierderea sperantei“ nu e „o carte cu o structura de rezistenta, asa cum se fac azi, si cartile, si casele. Au fost notatii disparate, iar daca exista, totusi, o aparenta de unitate, atunci asta vine de altundeva decât din intentia de constructie. Din constanta obsesiilor mele si a celor ce-mi trec prin cap, fie si întâmplator“. Un avertisment de care, bineînteles, cititorul poate tine cont sau e liber, dupa voie, sa-l ignore. În ceea ce ma priveste, trec peste, pentru ca la chiar o repede ochire asupra celor 36 de poeme se poate observa cum zisele „notatii disparate“ se încheaga într-o osatura puternica, în scheletul temei pe care se asaza variantele si variatiunile, reluate, migalite, rafinate, într-o structura de arta si meserie. Caci este vorba despre un poet care a trecut demult ambele probe. Si care, asezându-se în geamlâcul poeziei sale, poate scrie „…tristetea e meseria mea/ dar stii/ asa/ de la început/ cum si viata e pentru multi/ o adevarata profesiune“ („tristetea e meseria mea“).
l.p.s. Syndrome!
Parafrazând un vers al prietenului sau Dorin Tudoran, „vesela carne, omul“, Nicolae Prelipceanu ar fi putut sa aleaga pentru noua sa carte motto-ul „vesela tristete, omul“. Un oximoron heraldic pentru cineva prins în mrejele sindromului l.p.s. ce devine o lentila predilecta prin care e privita lumea, o lume acoperita de „noaptea sfântului bartolomeu/ cât va mai tine ea/ pentru ca e aproape clar ca e o forma de viata aici pe pamânt/ mai tare decât patrupedele decât insectele decât animalele marine/ decât zburatoarele si submarinele nucleare/ ce bucurie sa stai si sa tai si sa dai în semenul tau/ semen de ce/ te întrebi/ carui fapt sa i se datoreze asta de unde/ pâna unde semen acest ins dezgustator care-mi seamana/ ca doua picaturi de sudoare pe o frunte fara gânduri/ în timp de pace si-n timp de razboi“ („un poem cu poeti americani de altadata si cu mine cel stiind despre ei“).
Febra l.p.s. („la pierderea sperantei“, fireste) îsi anunta prezenta devastatoare chiar din primul poem al volumului în care identitatile se rarefiaza pâna la disparitia sinelui: un el, o ea, un al treilea, un al patrulea, ecoul, „niste cuci/ niste matracuci“, proiectii ale eului care e un altul, o alta, ceilalti si „asta“ lânga un lac si un râu înghetate în peisajul polemic romantic (numai avânturi de care s-a ales praful) si care încropesc, sub ploaia „deloc de aur/deloc bine mirositoare/deloc/odata si odata o sa fim“ („l.p.s.“) întâia poveste ce nu e sigur ca va fi urmata de o alta.
Constientizata, afirmata cu panas sau doar amintita în treacat, pierderea sperantei ofera eului poetic (din când în când suprapus eului narator) libertatea înscenarilor multiple. O continuare în forta a ceea ce abia se lasa întrevazut în volumul anterior, din 2006, „un teatru de alta natura“ (Editura Cartea Româneasca). Vocile în surdina sau vocile pe cale sa se întrupeze în personaje, personaje pitoresc-grotesti memorabile, precum deja celebrul ion de la gara, poeti o clipa chemati la rampa, precum americanii gregory corso, allen ginsberg, lawrence ferlinghetti, dar si bacovia cu clavirista lui, baudelaire, poe (si corbul aferent), rollinat, Apollinaire (le-am scris numele respectând optiunile autorului) si, „poetul cu litere mici“ (e.e.cummings, fireste). Dar si dumnezeu, cel cu „scrieri alese“, de la care „închiriezi poemul fara sa stii“ si dumnezeu al carui chip se amesteca, într-o oglinda veche, cu pelicula de pe spate cojita, cu chipurile muritorilor „un fel de frankenstein al creatiei“ (în remarcabilul poem „oglinda veche“).
Autonomia poemului fata de creatorul sau, cine pe cine scrie, dedublarea, substituirea, alter-ego-ul devin variatiuni si variante caleidoscopice ale temei singuratatii în preajma si imediat dupa pierderea sperantei. În texte cu structura ce se apropie de aceea a monologului (de unde si marele impact, verificat, la public, atunci când sunt rostite pe scena) sau în naratiuni care tind spre interpretare zero.
Cutitul rasucit în rani vechi
Calamburul, parabola cu final ca o taietura de brici perfect ascutit, absurdul spiralat în texte despodobite de afecte si efecte, de „tropi si trollopi“, (auto) ironia, rasparul, adresarea directa, care nu exclude si trasul de rever („scoala pentru batrâni“, „revolutia proletara a oaselor“, „iadul de lânga noi“, „locul întâi pe lumea cealalta“, „substituirea (sau pe cine rad eu dimineata si cine mã rade pe mine)“, „iar ãla de acum cîteva luni“ sunt câteva dintre marcile distincte ale originalitatii si magnetismului (probat în lecturi publice, pe scena Ateneului Român, la Maratonul de Poezie si Jazz, pe Strada Culturii-Rampa de Poezie, Blues si Jazz) care definesc noul volum de poeme al lui Nicolae Prelipceanu. „Vesela tristete“ din aceasta carte nu are nimic de-a face cu „râsu’-plânsu’“ balcanic folosit pâna când i s-au ros coatele si gulerul în atâtea texte (si exegeze) de duzina. Ea înseamna reinventarea pornita chiar din mijlocul naufragiului. Rasucirea cutitului în rani vechi, cicatrizate, care nu mai sângereaza abundent si impresionabil din prima, dar care produc trezirea prin durerea adânca, aceea cu multe carate. Care are ca efect imediat, subsumat instinctului de conservare (în poezie, fireste, ca despre ea e vorba, despre existenta poetului în poezia sa), surâsul amar, zâmbetul în coltul buzelor si, de ce nu, jubilatia în fata dezastrului aglutinant.
Sindromul l.p.s inspira fara echivoc cele trei piese de rezistenta ale cartii, poeme ample, cu decupaj (aproape) cinematografic, antologicele „sirena din biblioteca“ (o felie de fantastic fascinant sectionata chiar din realitatea imediata a bibliotecii babel la purtator) si distopiile „poetul automat“ si „titanic fals“, în care valul oniric turbionar, masinariile ademenitoare, atmosfera S.F., politicul înrobitor, mutantii si terifiantii „oameni de zapada“, mixati într-un cocktail exploziv, ar putea sa se mute firesc într-un film al lui Ridley Scott. Dar si într-o antologie oricât de selectiva a noutatilor poeziei contemporane autohtone. Din pacate, lipsa spatiului ma împiedica sa le reproduc integral, asa cum ar merita.
Cu volumul „la pierderea sperantei“, Nicolae Prelipceanu, un binecunoscut din secolul trecut, devine un deschizator de drum în poezia româneasca a acestui secol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper