Teologia politica a lui Pavel – un excelent pretext

Un articol de BOGDAN DUCA

Jacob Taubes, Teologia politica a lui Pavel,  traducere si note Maria-Magdalena Anghelescu, ,Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012

Cartea lui Jacob Taubes, „Teologia politica a lui Pavel“, este o carte-surpriza. O poti cumpara din cauza pasiunii pentru teologie politica sau pentru extraordinarul personaj care a fost Pavel, dar ai sa descoperi acolo cu totul altceva.
Ce contine aceasta carte? Ea cuprinde prelegerile sustinute de Jacob Taubes la Centrul de Cercetari al Comunitatii de Studii Evanghelice din Heidelberg, in perioada 23-27 februarie 1987. Dar si o astfel de prezentare este la fel de inselatoare ca si titlul. Departe de a fi niste simple prelegeri academice, ele sunt practic testamentul intelectual al lui Jacob Taubes. Cu câteva luni inainte de moarte, suferind de un cancer in faza terminala, Jacob Taubes alege sa isi rosteasca testamentul intelectual având ca pretext o tema foarte importanta pentru el: apostolul Pavel.
Practic, volumul are doua parti distincte: prelegerile propriu-zise si o confesiune, o dare de seama cu privire la relatia intelectuala dintre Taubes si Carl Schmitt. Taubes incearca testamentar sa se pozitioneze fata de cele doua repere culturale care au marcat destinul sau, dar si al evreitatii moderne: teologia crestina (al carei incontestabil intemeietor este apostolul Pavel) si ideologia crestina, al carei reprezentant si arheolog este Carl Schmitt.
La sfârsitul volumului, Jan si Aleida Assman, editorii, seriosi ca orice universitari germani, cum chiar Taubes le-ar spune, ofera o postfata riguroasa, menita sa „salveze“ academic textele rabinului, pline de oralitate, de dorinta comunicarii unui spirit, mai degraba decât a unei idei. Acest lucru face imposibila o recenzie standard, incurajând mai curând o contemplare intelegatoare a desfasurarii nu atât a unei idei si a consecintelor sale, cât a spectacolului spiritual al celui care constientizeaza scurtimea timpului marturisirii pe care trebuie sa o depuna.
Dar de ce Pavel? Pentru ca Pavel este pentru Taubes „mai evreu decât oricare rabin reformator-sau oricare rabin liberal pe care l-am ascultat vreodata“ (p. 22). Dar si pentru ca Pavel pune temelia crestinismului. De aceea, Taubes nu se teme sa faca o paralela intre Moise si Pavel, intre liturgia evreiasca a iertarii si ispasirii (Yom Kippur) si rascumpararea iertatoare care sta la baza credintei si teologiei crestine la Pavel, intre summa theologiae paulina care este „Epistola catre Romani“ si Talmud – explicarea Legii lui Dumnezeu data prin Moise.
Pavel este de asemenea rabinul (i.e. intelectualul) care se bate la propriu si la figurat pentru universalitatea noii religii crestine, dar si pentru continuitatea ei deplina in raport cu religia lui Moise – mostenire aratata in tot corpusul epistolar al carui autor este, dar mai ales in „Epistola catre Romani“. Pavel este evreul care iese dintr-un ghetou etno-religios si universalizeaza in si prin crestinism evreitatea.
Taubes descopera aceasta universalitate, in care se regaseste ca fiind „acasa“ in cultura crestina occidentala, fara sa mai fie acasa in deconstruirea ei.
Tocmai de aceea, in acest excurs Jacob Taubes nu ezita sa se ia la harta atât cu interpretarile liberale ale iudaismului, cu protestantizarea acestuia, cât si cu discreditarea gândirii crestine si despiritualizarea culturii occidentale, invocând aici, ca orice bun hegelian, dar, as adauga, neinspirat din punct de vedere teologic, „spiritul“ lui Hegel. „Noi stim ca spiritul se discrediteaza. Am numit trei martori ai discreditarii, care va conduc de-a lungul secolului al XIX-lea: martorul suspiciunii economice (Marx), filosofice (Nietzsche) si al psihologiei abisale (Freud)“ (p. 61).
De altfel, partea a doua a prelegerilor este dedicata confruntarii dintre Pavel si cultura moderna, de la dreapta la stânga si de la stânga la dreapta, intr-un deplin tohu va bohu („haos“, in ebraica) cronologic, menit nu atât sa ameteasca cititorul, cât sa il convinga. Se sesizeaza in text o obsesie a marilor paranteze, a lungilor intreruperi explicative, dar si a revenirilor pentru a avea certitudinea ca se acopera totul. Acest lucru il face sa fie explicit si util. De exemplu, nu pierde vremea in nuante atunci când incearca sa explice sensul real al teologiei politice lui Schmitt: „Secularizarea nu este la Schmitt un concept pozitiv. Dimpotriva, ea este pentru el Diavolul“ (p. 89). La fel, ironizând katechon-ul paulino-schmittian, Taubes nu poate sa nu remarce ironic: „Exista rugaciunea pentru dainuirea statului, caci, Doamne fereste daca el n-ar dainui, ar izbucni haosul sau, mai rau, Imparatia lui Dumnezeu! Ar fi cel mai ingrozitor lucru care s-ar putea intâmpla“ (p. 94).
Ajungem acum la a doua parte a lucrarii. Povestea relatiei dintre Jacob Taubes si Carl Schmitt este in multe aspecte una autobiografica. Este intâlnirea dintre doi adversari de idei: mozaicul si crestinul, evreul si antisemitul. De asemenea, este vorba si despre diferenta dintre teolog, filozof (Taubes) si jurist (Schmitt). „E una sa fii teolog, alta sa fii filozof si-o a treia sa fii jurist. Este un cu totul alt mod de a intelege lumea. Juristul trebuie sa legitimeze lumea asa cum este“ (p. 136). Aceasta intâlnire este una recuperatorie pentru opera extraordinara a unui intelectual de dimensiunea lui Schmitt, condamnat de optiunea sa politica (pe care Taubes i-o intelege si si-o explica, fara sa o justifice niciun moment) la izolare academica.
Anecdotica este din acest punct de vedere savuroasa: aflam, de exemplu, ca „Teoria constitutionala“ a lui Schmitt a fost consultata pentru redactarea unui proiect de… Constitutie a Israelului – fapt ce indica nu doar importanta gândirii lui Schmitt, cât si pragmatismul fondatorilor Israelului modern. De altfel, Taubes isi impânzeste textul cu anecdote si vorbe de duh ce ar putea face cariera prin ele insele.
Iata-l, de exemplu, frapat de lipsa de cultura biblica a unui student la Filozofie, recomandându-i acestuia sa citeasca Biblia. Intrebat de studentul respectiv, desigur cu ambitii de intelectual erudit, in ce traducere sa faca aceasta lectura, primeste un raspuns pe cât de sincer, pe atât de taios: „Pentru dumneavoastra, orice traducere este potrivita“.

Ce obtinem, in cele din urma, de la Taubes, prin acest testament vorbit pe care, iata, avem ocazia sa il citim si in limba româna? Constiinta unitatii culturii noastre care nu este altfel decât iudeo-crestina.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper