Teatrul, ultimul bastion al libertatii in vremuri de criza?

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Aceasta fost intrebarea sub egida careia s-a desfasurat, intre 25 si 28 octombrie, la Prato si Florenta,  intâlnirea generala a Conventiei Teatrelor din Europa, gazduita de Teatro Metastasio di Prato – Stabile della Toscana, unde au participat optzeci de profesionisti din douazeci si cinci de tari. Infiintata in 1988, Conventia Teatrelor din Europa, organizatie non-profit, reprezinta sectorul teatrului public din peste douazeci de tari. Din România, membre ale Conventiei sunt Teatrul National din Craiova si Teatrul National din Timisoara. Ce obiect de activitate are si ce isi propune o retea atât de mare? Sa promoveze si sa protejeze teatrul si diversitatea sa lingvistica din Europa si nu numai; sa functioneze ca o retea trans-nationala pentru promovarea diversitatii si a dialogului intercultural; sa actioneze ca platforma pentru schimburile profesionale, dezvoltarea si capacitatea de a crea a oamenilor de teatru intr-un context international si, nu in ultimul rând, sa pledeze in Uniunea Europeana pentru sectorul teatrului de stat.
Limbajul poate suna pompos-de lemn, ca in toate institutiile care coabiteaza cu birocratia, dar dincolo de cuvintele inevitabil tocite, scopurile s-au dovedit nobile. Iar când acestea sunt prezentate de oameni de teatru in carne si oase, care se pricep sa incalzeasca discursul punând stropul de culoare in orice propozitie, atunci prezentarile din cadrul ETC câstiga tot interesul. Mai ales când lectorii stiu despre ce vorbesc, cum ar fi situatia specifica a teatrelor de stat din tarile din care fac parte, in contextul problemelor curente cu care teatrul si, in general, artele se confrunta. Câta libertate poate avea teatrul pe fundalul crizei din Europa? Arta de calitate este apanajul perioadelor de recesiune sau al celor de inflorire economica? Ce argumente au oamenii de teatru in fata politicienilor atinsi – cum ii vedem acum –, de hemoragia taierii fondurilor? Ce rol are teatrul in vreme de criza, când nationalismul se intoarce cu pasi apasati in Europa? Au fost numai câteva din intrebarile la care vorbitorii si-au propus sa raspunda, avansând, de asemenea, si tema fragmentarii audientei sau a „publicurilor“ diferite. O vorbitoare ca Lidia Marquez din Italia a tinut sa precizeze: „In fiecare an avem cam acelasi public, iar noi le oferim cam acelasi lucru. Consider ca ar fi mai normal sa ne focusam pe problemele publicului, nu pe taierea de fonduri“.
Revenind la tema de baza, cea a spectacolelor pe timp de criza, directorii de teatru prezenti la conferinta au pledat pentru un dialog intre artisti si politicieni. Punctele de vedere au fost raspicate, ca acela al dramaturgului norvegian, Ola Bo, nemultumit de lenea intelectualilor care se fac ca nu vad cum se degradeaza situatia in lume. De altfel, si pentru o vorbitoare ca Valentina Citta, cel mai rau lucru din teatrul caruia ii apartine, cel italian, consta in faptul ca „am devenit orbi si surzi, nu mai suntem in stare sa ne ascultam unul pe celalalt, sa spunem povesti si sa transmitem arta“. In aceeasi gama, Paolo Magelli, directorul artistic al Teatrului Metastasio din Prato, opina ca in conditiile in care societatea ne ia dreptul de a visa, teatrul trebuie sa ni-l redea. „Ne intoarcem la un teatru de amuzament, fara probleme sociale. Nu suntem in stare sa ne aparam teatrul. Nu mai avem idealuri, iar onestitatea intelectuala ne lipseste“, a subliniat vorbitorul. El a militat ca artele spectacolului sa fie incluse in Constitutia Europei, subliniind ca intâlnirea de la Prato ar trebui sa reprezinte un moment de anti-utopie.
In timpul primei zile a conferintei, directorii de teatru din Toscana si-au prezentat companiile. De altfel, si scopul multora dintre cei ce au tinut prezentari a fost sa lamureasca audienta care este situatia teatrului in tara lor, care e contextul si care problemele specifice. Asa s-a intâmplat cu dramaturgul norvegian Ola Bo, cu directorul artistic al Festivalului din Bad Hersfeld, Germania, Holk Freytag, cu Paolo Magelli, directorul artistic al Teatrului Metastasio din Prato, cu Dubravka Vrgoc, presedinta ETC, care a vorbit despre evolutia teatrului croat in ultimii douazeci si doi de ani. Li s-au alaturat, in partea a doua a zilei, Andrea Schwieter, director adjunct la Schauspielhaus din Zürich, si Kristaq Skrami, directorul general al Teatrului National din Tirana, care a prezentat situatia celor noua teatre finantate de Municipalitate din Albania.
Ada Hausvater amenintata
cu moartea
O prezentare despre evolutia Teatrului National din Timisoara, oras unde traiesc in buna pace nu mai putin de nouasprezece etnii, a facut secretara sa literara, Codruta Popov. Programul o anunta pe directoarea Ada Hausvater. Din pacate, aceasta nu a putut veni intrucât de o buna bucata de vreme primeste amenintari cu moartea, iar Politia a inceput, in sfarsit, cercetarile. Ipoteza lansata de Codruta Popov a fost ca directoarea teatrului din Timisoara, care a cunoscut un adevarat boom artistic, de când la conducerea sa a venit Ada Hausvater, a demonstrat ca se pot face lucruri multe cu bani putini daca acestia sunt corect gestionati. Exemplele au curs: doua sali noi, spectacole multe si diverse, o fabrica proprie de decoruri, prin care se reduc simtitor costurile de productie, in premiera pentru teatrele din România. Oricât de surprinzator a fost pentru cei mai multi dintre audienti ca un director de teatru sa fie amenintat cu moartea, moderatorul dezbaterii, Gherardo Vitali Rosati, jurnalist la „Corriere della Sera de Florenta“, a subliniat ca pentru cei din Italia suna cât se poate de plauzibil ca un regizor tânar care demonstreaza ca se pot face multe lucuri, când banii de la bugetul public nu se fura, sa fie impiedicat prin toate mijloacele.
Mai multe viteze si in teatru
Nu stiu daca trebuie sa ne inflamam sau nu când auzim ca Europa are mai multe viteze, dar bag mâna in foc ca problemele cu care se confrunta teatrul din Sud-Estul Europei sunt complet diferite de cele din tarile cu traditie democratica. Un anunt ca acela facut de directorul Teatrului National din Sarajevo, care a amintit ca in perioada post-comunista tara lor a numarat nu mai putin de treisprezece ministri de Cultura, dintre care nici unul nu a avut vreo strategie, suna foarte familiar pentru toti participantii estici. In contrast total, norvegianul Ola Bo, venind dintr-o tara care nu incurajeaza mixajele etnice, s-a plâns, cu un leitmotiv al dramaturgilor norvegieni, de lipsa conflictelor de etalat pe scena, intr-un loc unde economia merge struna, locuitorii se simt in siguranta, iar razboaie nu au mai fost de sute de ani. O explicatie plauzibila pentru inapetenta fata de experiment in teatru, spre nemultumirea vorbitorului! Totusi, spre stupoarea si invidia partenerilor din celelalte tari, dramaturgul a amintit ca atunci când, in diferite regiuni, autoritatile au vrut sa inchida teatrele pentru a redistribui fondurile in alte directii, s-a lasat cu demonstratii de strada din partea publicului. Tara mica, Norvegia se mândreste, totusi, cu un public de doua milioane de spectatori pe an. Punctul forte al teatrului norvegian sunt actorii, punctul lui slab – regizorii, a mai precizat Ola Bo.
In aceeasi nota s-a inscris si Holk Freytag din Germania, cu un discurs fulminant, care a vorbit despre forta teatrului de a influenta publicul, unul fidel de decenii intregi. Este de inteles, asadar, de ce in Germania 2% din bugetul landurilor intra in teatrele de stat, iar 70% din piesele noi din intreaga lume se monteaza in tarile vorbitoare de germana. „Teatrul poate face multe lucruri, nu numai sa monteze Shakespeare sau sa amuze publicul. Are datoria, mai ales, sa interfereze cu noile realitati. Sa renuntam la castelele noastre si sa intram in viata reala, fara a ne pierde, insa, profesionalismul“, a fost sfatul omului de teatru de 69 de ani. Freytag a mai facut referire la cresterea dramatica a prapastiei dintre bogati si saraci si la completa lipsa de solidaritate vizibila in lumea noastra. Cât despre modalitatea de a face teatru, germanul si-a citat un prieten critic: „Voi, oameni de teatru, opriti-va din a face film! Dispuneti de toate echipamentele tehnice din lume. Dar in teatru cineva se suie pe o masa si pretinde ca este Hamlet. Si noi toti ceilalti, oamenii vii din fata lui, il credem“.
Proiecte, proiecte
A doua zi a intâlnirii a fost destinata discutiilor referitoare la coproductiile finantate de ETC si la cele douasprezece proiecte noi de colaborare, printre care Turneul Teatrelor ETC din primavara anului viitor. Pe parcursul acestuia, artistii vor calatori cu un autocar si orice noua statie va aduce o tema specifica, la propunerea fiecarui teatru gazda, relevanta pentru activitatea ETC. Un alt proiect mentionat a fost „Europa tânara 2: creatie multilingva si educatie in teatru“, care se va desfasura in mai 2013 la Berlin, implicând noua teatre din ETC, printre care si Teatrul National din Craiova. Tema sa este „Arta imbatrânirii“ si efectele pe care avansarea in vârsta le are asupra societatii de azi din Europa.
Tot in timpul intâlnirii ETC, profesorul german Rudolf Engelander a lansat ultima carte a lui Dragan Klaic, publicata postum, in septembrie 2012, „Resetând scena: teatrul de stat intre piata si democratie“. Asa ca evenimentele s-au tinut lant. Dar ce ar fi fost o intâlnire a profesionistilor de teatru fara câteva mostre din obiectul discutiei? Participantii la conferinta au avut prilejul sa urmareasca trei spectacole, „Isola“ de Tommaso Santi, in regia lui Paolo Magelli, la Teatro Fabbricone din Prato, „SUONIEMOZIONI“ de Maria Cassi, in interpretarea aceleiasi, si spectacolul pentru copii, „Corbezzoli“, de Paolo Magelli, in regia lui Francesco Gandi si Davide Venturini, de la Teatro Fabbrichino din Prato.
Tonul a fost vizionar, un participant din Italia amintind ca scopul conferintei nu este sa vorbim de spiritul european de azi, ci de un concept de mâine. „Sensul intâlnirii este ca azi sa impartasim experienta pentru ca mâine sa cream altceva in teatru“, a adaugat el. Iar in discursul de inchidere, presedinta ETC, Dubravka Vrgoc, a subliniat: „Tema intâlnirii noastre generale se refera la o intrebare care naste mai multe intrebari. Trebuie sa ne intrebam despre ce tip de libertate vorbim. Libertatea de creatie, libertatea fata de presiunile nationale si economice, libertatea de a atinge si a lucra cu alti artisti si culturi diferite pe care ne-o dorim sau ce fel de libertate ne ofera teatrul când Europa se afla in criza si noi resimtim consecintele recesiunii? (…) ETC, cea mai puternica retea a teatrelor de stat din Europa, va continua sa promoveze valoarea teatrului in revenirea Europei si sa promoveze necesitatea vitala a dezvoltarii transnationale a muncii creative si artistice care va continua sa ajunga la noi publicuri“.

 

„Sunt multe feluri de a contribui la mersul inainte al Europei“

Holk Freytag In dialog cu Cristina Rusiecki

 

Holk Freytag este directorul artistic al Festivalului de Teatru din Bad Hersfeld, Germania. Nascut in 1943, in Tübingen, a studiat teatru, muzica si literatura germana la Universitatea din New York. Din 1968 pâna in 2009 a fost directorul mai multor teatre, printre care Schlosstheater Moers, Wuppertaler Bühnen, apoi al Teatrului „Schiller“ si al Teatrului de Stat din Dresda. Din 2010, când a fost numit director artistic al Festivalului de Teatru din Bad Hersfeld, a montat mai multe productii, printre care „In numele trandafirului“, „Regele Lear“ sau „Wilhelm Tell“.
In cadrul conferintei tinute la Prato sub egida ETC – si prin definitie, la orice conferinta, publicul, format exclusiv din specialisti, nu e unul incandescent –, Holk Freytag a facut sala sa-l aplaude vreme indelungata. Discursul sau plin de substanta, excelent structurat, infuzând tone de energie in ascultatori, s-a dovedit o piesa de oratorie in sine. Fata in fata cu o asemenea persoana charismatica, nu m-am putut abtine sa-i pun câteva intrebari.

Cristina Rusiecki: Ati afirmat ieri ca locuitorii Uniunii Europene nu se simt legati de nici o identitate comuna, poate in afara monedei euro. Care considerati ca ar fi fundamentele pe care s-ar putea construi aceasta mult visata identitate comuna?
Holk Freytag: Intâi dati-mi voie sa va explic de ce am spus asta. Noi, europenii, am avut intotdeauna, de doua mii de ani, legaturi culturale. Am preluat idei de pe alte continente, apoi le-am folosit ca esafodaj pentru a ni le construi pe ale noastre proprii. Ne-am dovedit, in toate timpurile, internationali. Dar la sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, din cauza celui mai mare atac la adresa civilizatiei, care a fost Holocaustul, aceasta identificare cu diversitatea, cu deschiderea, a colapsat. In opinia mea, cel mai important lucru pe care Europa il are de transmis lumii priveste toleranta, deschiderea si abilitatea de a transforma comunitati diferite intr-o unitate. Exact asta ar trebui sa facem. Dar nu succesul economic ne poate aduce unitatea, ci realizarile culturale. Unificându-ne, insa, avem sansa de a concura economic cu America, China, India etc.

C.R.: Care sunt caile prin care s-ar putea realiza aceasta unitate?
H.F.: In primul rând, trebuie sa ne putem percepe unii pe ceilalti ca pe o unitate. Si asta s-a putut vedea mai ales in ultimii ani, când Grecia, neputând coopera economic, i-a facut pe unii sa considere ca ar trebui data afara din UE. Multi si-au exprimat aceasta convingere pe fata. Pe de alta parte, Grecia este aceea care ne-a inzestrat cu toate valorile europene cu care traim, incepând de acum 2500 de ani si pâna astazi. Asta ne da o idee despre ce inseamna sa contribui la ceva. Poate ca o sa va par naiv. Unele tari au contribuit fantastic prin realizari stiintifice si tehnologice, dar dati-mi voie sa va spun ceva: Grecia produce cel mai bun ulei de masline din lume. Pentru mine, realizarile stiintifice si tehnologice nu valoreaza mai mult decât cel mai bun ulei de masline. Grecii contribuie la modul nostru de viata. Viata din insulele grecesti pare pentru noi, mai ales pentru cei ce vin din Nord, paradisul. Ma refer la felul in care se poarta oamenii. Le datoram atât de multe grecilor! Trebuie sa acceptam ca sunt multe feluri de a contribui la mersul inainte al Europei.

C.R.: Si, totusi, Europa inseamna si aspecte mai dificile, nu numai paradisul insulelor si uleiul de masline.
H.F.: Aceasta fantastica diversitate care este Europa reprezinta un dar pe care ar trebui sa-l oferim lumii ca unitate. In cea mai recenta vacanta am vrut, impreuna cu sotia, sa vizitam in mod special doua dintre cele mai mari realizari ale artelor vizuale. Prima este Altarul din Ghent pictat de Jan Van Eyck in 1432. Stai in fata acestei picturi si ti se pare ca este desarvârsirea, adevarata perfectiune. Dar Jan Van Eyck a fost capabil sa picteze o asemenea perfectiune pentru ca avea in spate o traditie de patru sute de ani de pictura. Apoi, am mers la Colmar din Strasbourg, la Muzeul d’Unterlinden, sa vedem Altarul din Isenheim pictat de Matthias Grünewald, cea mai impresionanta crucificare pictata vreodata. Asta imi aduce aminte de anecdota mea preferata: un american vine in Tara Galilor si se minuneaza in fata ierbii fantastice de acolo. Intâlnindu-se cu un localnic, il intreaba:
– Cum faceti sa obtineti pajistea aceasta extraordinara?
Acesta ii raspunde:
– Tundem iarba si o udam.
– Asa facem si noi in America si totusi nu arata asa, raspunde vizitatorul.
– Da, dar noi o facem de patru sute de ani.
Despre asta este vorba in Europa. Sunt convins ca putem ajungem la unitate, la constiinta ca un oras precum Colmar este european si ca Stockholm este alt oras european. Chiar daca aparent intre cele doua nu exista nici o legatura, ele totusi reprezinta acelasi continent. Suna fantastic.

C.R.: In speech-ul dumneavoastra ati formulat o idee pe care am apreciat-o enorm, potrivit careia democratia de care ne bucuram astazi se fundamenteaza pe milioane de sacrificii, pe tortura indurata de atâtia oameni si ca prin cultura, respectiv prin teatru, ii putem face pe oameni constienti de tot acest esafodaj. Prin ce mijloace credeti ca s-ar putea realiza acest tip de constientizare?
H.F.: In primul rând, teatrul face parte din esenta democratiei. Este singurul loc, alaturi de biserica, unde oameni atât de diferiti, doctori, muncitori, preoti, tineri, batrâni, se aduna la un loc din propria lor vointa, datorita unui interes comun. Aceasta este democratia in sine. Se poate vedea in orice sala de teatru. In timpul festivalului pe care il conduc, particip la fiecare spectacol, intr-o sala imensa, cu sase sute de spectatori. Este vorba de o veche basilica. De cele mai multe ori, sala este plina pâna la refuz. In fiecare seara ma uit la public si imi dau seama ca acesta este un dar imens, cel al democratiei vii. Pe toti acesti oameni ii ajutam sa simta lucrurile de care va vorbeam. Apoi, avem atâtea activitati, tinem conferinte, workshop-uri, vorbim cu studentii… De fiecare data inainte de alegeri, eu le spun sa mearga sa voteze. Ma imbolnaveste faptul ca in fata acestui privilegiu, când fiecare poate sa hotarasca soarta comunitatii, oamenii nu-si prea bat capul. Totdeauna interlocutorii mei imi raspund: ce poate sa aduca votul meu singular? Am trecut prin experienta alegerilor in Nordul Australiei cu opt milioane de electori. Cel care a câstigat alegerile a invins la o diferenta de opt voturi. Deci conteaza fiecare vot.

C.R.: Stiu ca trebuie sa prindeti avionul de Viena, asa ca nu va mai retin. Va multumesc pentru timpul acordat.

 

De procesul de salvare a teatrului ar trebui sa beneficieze si teatrele mici

Dubravka Vrgoc este presedinta Conventiei Teatrelor din Europa si director general al Festivalului International de Teatru din Zagreb, pe care l-a infiintat in 2003. Si-a inceput cariera ca jurnalist si critic de teatru in anii ’80. A contribuit, ca scenarist, la numeroase emisiuni de radio si TV. Membru in Ministerul de Externe al Croatiei, a fost, de asemenea, consilier in relatii internationale la Departamentul Cultura al Primariei din Zagreb. A condus proiecte de cercetare sub egida „Teatrul
secolului XXI“ la Londra si New York. Iata ce a declarat presedinta ETC, Dubravka Vrgoc, pentru revista „Cultura“:

C.R.: Ati afirmat ca ar fi de dorit ca teatrul sa atraga mai multi intelectuali si ca nu ar trebui sa depinda atât de mult de politicieni. Ce aveati in vedere?
Dubravka Vrgoc: In acest moment, cele mai multe dintre tarile Europei traverseaza o perioada de tranzitie plina de tribulatii financiare datorate crizei. Oamenii politici decid in privinta taierii de fonduri, lucru care se intâmpla, implicit, si in teatru. Acestia ajung sa stabileasca cum trebuie sa arate teatrul, ce politica repertoriala va avea. Daca un teatru are mai putini bani decât inainte sau mai putini bani decât are nevoie, calitatea productiilor sale scade inevitabil. Asa ca pentru noi, oamenii din teatru, devine important sa ne securizam conditiile in care cream. Depindem, inevitabil, de politicieni si de piata financiara care, la rândul ei, depinde de oamenii politici. Iar intelectualii ar trebuie sa fie informati si din ce in ce mai implicati in privinta deciziilor care se iau in legatura cu teatrul in viitorul apropiat.
C.R.: Printre ideile enuntate de dumneavoastra s-a numarat si recomandarea ca multe dintre teatrele nationale ce detin cladiri imense, pe care, in conditii de criza, nu le mai pot sustine, sa gazduiasca productii ale mai multor teatre mici sau independente.
D.V.: Nu te poti preface ca nu s-a intâmplat nimic in aceste vremuri de tranzitie. Cu atât mai mult ar trebui sa redefinim, in contextul pe care il traim, rolul institutiilor mari, cu infrastructura ampla si numerosii lor angajati. Ele ar trebui deschise teatrelor mici sau independente, cu care ar fi de dorit sa colaboreze, dându-le si altora sansa sa se exprime. Traim intr-o perioada dificila din cauza conditiilor financiare. Or, ca sa putem salva teatrul in viitorul apropiat, ar fi bine sa schimbam ceea ce putem schimba, iar in acest proces beneficiarii sa fie toti, nu numai institutiile mari sau teatrele importante.

C.R.: Referindu-va la coproductiile produse de ETC, ati afirmat ca vi se pare obligatoriu ca acestea sa foloseasca echipe mixte de actori, din toate tarile participante la proiect.
D.V.: Da, si acest lucru e important pentru scenele independente. Oamenii de teatru din diferitele parti ale Europei ar trebui sa munceasca impreuna. Costurile sunt mai mici, dar nu asta ar fi cel mai important, ci faptul ca beneficiaza unii de informatia celorlalti, schimbând idei si mijloace creative. Lucrând impreuna la acelasi proiect, ei fac Europa sa para mult mai mica decât este astazi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper