Tasniti din istorie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Dintre toate zonele tarii pe care Festivalul National de Teatru le-a adus in fata publicului bucurestean, atentia cronicarului se va indrepta asupra unui oras care, de ani buni, se afla intr-o adevarata crestere artistica: Timisoara. Cititorii revistei „Cultura“ au aflat, nu de putine ori, ce se petrece la Teatrul National Timisoara, de diversitatea de propuneri si provocari artistice petrecute la TNTm sub directoratul Adei Hausvater. De altfel, de valoarea productiilor acestui teatru a depus marturie fiecare dintre ultimele editii FNT, unde TNTm a fost rareori invitat cu mai putin de trei spectacole.
Dar iata ca in perioada recenta, colegul de cladire, Teatrul German de Stat din Timisoara, sub directia modern-luminata a echipei Lucian Varsandan-Radu Nica, il ajunge din urma, mai ales printr-unul dintre cele mai interesante spectacole propuse de actuala editie FNT: „Tinuturile joase“, prima adaptare scenica dupa proza Hertei Müller. Regizorul Nicky Wolcz a ales sa dramatizeze volumul de povestiri al laureatei Nobel, in care acesta evoca amintiri din copilaria petrecuta intr-un sat svabesc din Banat. Un spectacol cu ritm vioi, care nu pierde atentia publicului nici o secunda, unde umorul, inlaturând deliberat orice urma patetica, consoneaza perfect cu dinamismul de pe scena. Scene scurte, fiecare cu propria dezvoltare si propriul farmec, se succed intr-un tempo antrenant, asa incât istoria unei intregi comunitati sa se scrie scenic sub ochii spectatorului. Atât razboiul, cât si deportarile devin usor de prizat prin perspectiva micutei svabe care povesteste la persoana intâi, cu un balans perfect intre obiectivitate, ironie si candoare! Ecuatia se va mentine pe tot parcursul spectacolului, care nu treneaza nici o clipa (ce raritate in teatrul românesc!), excelent interpretat de Tompa Eszter in rolul Povestitoarei, ca si de numerosii sai colegi prezenti pe scena. Mica de inaltime, cu fata serios-copilaroasa, Tompa Eszter umple scena cu prezenta sa magnetica dublând scenic varianta copil a personajului in care micuta Maria Bulgarin câstiga pe loc simpatia publicului.
Dar daca regizorul Nicky Wolcz imagineaza un spectacol perfect echilibrat e pentru ca in fiecare scena – câte o bucatica din biografia Povestitoarei –, actorii produc delicii rând pe rând, astfel incât vor avea, de la primul pâna la ultimul, propriul moment de stralucire. Iar o colectie de straluciri bine inchegate regizoral nu poate decât sa garanteze succesul unor povesti in care actorii dubleaza sau completeaza ceea ce povesteste personajul principal. Dupa cum anumite momente vor fi dublate si in video, aducând spectatorii mai aproape de straturile memoriei. Ceea ce reuseste Nicky Wolcz, cu simplitatea proprie doar celor indelung exersati, este sa capteze publicul mai ales prin dinamica scenei si relatiile just construite actoriceste.
Apoi, meritul regiei este acela de a fi stiut sa pastreze frumusetea textului, abtinându-se de la insertii scenice savante care ar fi ingreunat spectacolul, deturnându-l de la buchea amintirilor. Prezentate de fetita intr-o perspectiva edulcorata, intâmplarile dure devin cel mai adesea comice. Candoarea vârstei va acoperi si razboiul, si micuta aventura a strabunicului la bai, si amintirea mamei obosite, batrâne si incaruntite de vreme, si betiile tatalui, si bataile incasate de mama, toate evocate pe acelasi ton lipsit de violenta. Copilul nu ofera nici judecati, nici nu defileaza moral cu vreun presupus etalon de corectitudine, asa ca perceptia sa face ca amintirile sa fie amuzante, invaluite, cum sunt, intr-o caricatura fina. Nici vorba, deci, de tragedie, cu atât mai putin de comedie groasa. Dimpotriva, actorii joaca subtil, consecventi in tonul relaxat si usor autoironic.
Un alt atu de invidiat al regizorului este felul in care stie sa vehiculeze cu salturile si discontinuitatile temporale din naratiune, gasind echivalentul vizual adecvat tuturor translatiilor. In perindarea nestapânita in care amintirea unei persoane atrage, fireste, o alta, care va aduce in prim-plan o intâmplare, care va stârni o analogie…, spatiul delimitat de Helmut Stürmer prin pereti mucezi si o balta care zace in fata scenei pare de-a dreptul curgator. Personajele ocupa fiecare colt, miscându-se liber ba in sat, ba la bai, ba la veterinar, umplând spatiile si dinamizând admirabil o scena atât de mica. Asa incât publicul nu va resimti nici un disconfort din cauza salturilor când inainte, când inapoi, in timp si in spatiu.
„Inainte de pensionare“
De la teatrul vecin, Nationalul din Timisoara, printre spectacolele selectate in FNT, s-a numarat si „Inainte de pensionare“ de Thomas Bernhard, in regia austriacului Christian Papke, propunere ce a stârnit suficiente controverse printre oamenii de teatru.
Pe o muzica energica, lumina se aprinde si publicul se trezeste despartit de scena printr-un geam. In spate, un perete il indeasa parca in acvariul de dinaintea lui. In fata, spatiul conceput de Alois Gallé se intinde cinemascopic, ca o fresca unde personajele se dezvolta pe latime, macinând verticala. Sufocati in conserva istoriei, spectatorii se vad inghesuiti in intimitatea familiei Hoeller, care isi duce traiul intr-o casa de moda veche, cu dulap, masa si nelipsita oglinda.
Ana-Maria Pandele intra si, sub ochii publicului, isi ocupa locul in caruciorul de infirm pentru a deveni Clara Hoeller. Alaturi de sora sa, Vera, se adânceste in ciclul nesfârsit al animozitatilor zilnice. Spectacolul lui Christian Papke este, in mare masura, un studiu al ostilitatii in familie, al ipocriziei, subterfugiilor si jocului dublu dezvoltat intre cele doua surori si, ceva mai târziu, intre ele si fratele Rudolf. Camera in care cele doua traiesc ca intr-o inchisoare se ineaca de tensiune si resentiment. Zilele celor doua femei trec in sicane perpetue, presarate cu impulsuri ucigase. Cea mare o cadoriseste pe infirma cu acuze ca „Tot ce stii stii din carti. N-ai trait nimic in viata ta!“ sau „Scaunul cu rotile te salveaza de puscarie“, pentru ca imediat motivul discordiei sa se clarifice: „Socialista noastra!“. Sora din carucior (Ana-Maria Pandele, cu un joc hiperactiv, care contrabalanseaza pozitia imobila) varsa cafeaua peste cea mare, pentru ca aceasta sa o pocneasca.
In relatiile pe care regizorul le construieste cu un dramatism exemplar, primadona pare sa fie sora mai mare. Interpretata de Ana Maria Cojocaru, aceasta expune o panoplie intreaga de masti din jocurile pline de ambiguitate si disimulare in care Vera isi petrece zilele. Cheia predominanta ramâne cea a fetitei pedante. Performanta actritei sta in frecventele ruperi de ritm, aceasta virând ba in femeie cu voce calda, melancolica, adâncita in sine si in amintiri, ba in sora hotarâta si autoritara, ba in aceea care viseaza la activitatile sociale interzise, inecându-si pe ascuns frustrarile in paharul cu vin. Printre registrele sale, nu de putine ori deliberat contrastante, iese la iveala frica. E ziua cea mare din an când fratele lor, presedinte de tribunal, „omul dreptatii“, demn urmas al familiei de juristi, care mai are sase luni pâna la pensionare, aniverseaza ziua lui Himmler, imbracat in vechiul costum de nazist. Printre jocurile pline de tensiune si frustrare dintre frati, adevarul se va strecura cu picatura. Rudolf, care si-a petrecut zece ani ascuns in pivnita, a fost comandantul adjunct al unui lagar.
In video, defileaza, din când in când, Ceausescu, Hitler si diverse instrumente transistorice ale puterii, politisti care bat demonstrantii etc. Dupa marturia regizorului, fostii nazisti ascunsi o perioada si reveniti basma curata, „oameni ai dreptatii“, ar face trimitere la securistii si tortionarii regimului comunist din România, care isi mentin pâna in ziua de azi, nestingherit, controlul. Doar ca bunul-simt si propriul sistem etic l-au impiedicat pesemne pe austriac sa inteleaga ca in tara noastra pe vechii politrucii nu ii deranjeaza nici cel mai firav compex de culpabilitate. Nimic asemanator cu remuscarile colective din spatiul german de dupa razboi nu strabate mentalul românesc. Dimpotriva, multi dintre fostii oameni ai puterii zic mersi ca a cazut comunismul, eliberându-i astfel de frica de Ceausescu, pentru a-i lasa, basca, mult mai bogati, in control absolut, politic si economic. In acest context, intentia regizorului e greu de decriptat de catre publicul român. Daca familia Hoeller tresare la fiecare sonerie, desi in forul sau interior spera ca nazistii vor fi din nou la putere, securistii mioritici si mladitele lor se bat oricând cu pumnul in piept.
Privati de ceea ce, dupa dorinta lor, ar fi insemnat bunul mers al istoriei, Vera si Rudolf Hoeller isi camufleaza nostalgia regresând la un linistitor stadiu infantil prin jocuri de copii, din care nu lipsesc micile perversiuni sexuale. Toaletele schimbate de Vera, când de fetita cu pampon care sare coarda, când de bomba sexi, cu cizme si manusi negre lungi, perfect asortate cu cravasa din mâna, refac tot ce surorii devotate o viata fratelui nazist ii fusese interzis. In contrapondere, Rudolf, in interpretarea lui Doru Iosif, dezvolta un comportament haotic, cu impulsuri violente si alunecari imprudente in nostalgii fasciste. Problema este ca, dupa ce industria cinematografica ne-a furnizat mii de filme pe tema aceasta, ceea ce ii macina pe cei doi frati insetati de putere se citeste destul de repede, iar surprizele se consuma deja in prima parte. Se mai pune, desigur, intrebarea daca acest tip de spatiu intim care, conform asteptarilor publicului, presupune un joc minimalist, nu este oarecum incompatibil cu optiunea incarcata de teatralitate si dramatism a lui Christian Papke. Oricum, spectacolul are suficiente atuuri care sa-l recomande.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper