Ţara tuturor imposibilităţilor?

Un articol de IONUT VULPESCU

„Si ce se mai poate/ Cand totul se poate?“, se intreba Adrian Paunescu, intr-unul din poemele sale politice de dinainte de Revolutie. Intrebare cum nu se poate mai actuala astazi, cand o afirmatie ca „totul e posibil“ nu mai mira pe nimeni. Ne-am obisnuit atat de mult cu anomia, incat nici macar nu mai realizam cat continut de neobisnuit, de anormal, este in firescul acestei afirmatii.
Nu e nici un paradox in intrebarea lui Adrian Paunescu. Cand totul este posibil, nu se mai poate face nimic. S-a sfarsit. Am ajuns la capat de linie. Cand totul se poate, povara posibilului ucide existenta. Nu se poate crea nimic durabil nici atunci cand stii ca, oricate greseli ai face, ramai in frunte, nici cand ai certitudinea ca, oricat de bine ai lucra, oricand poate aparea ceva care, trecand cu tavalugul peste tine si peste efortul tau, sa te aneantizeze. Cand totul este posibil, incetam sa mai fim oameni si lucruri. Devenim spectre.
Nu campania electorala ma determina sa reflectez la aceasta stranie caracteristica a lumii romanesti recente, dar recunosc ca ea a grabit cristalizarea nelinistii mele. Pentru ca, in ciuda declaratiilor care vin din toate partile, ma tem. Nu neaparat de revarsarea de manele, mici si galeti (caci austeritatea a lovit si partidele), cat de spatiul de o luna si jumatate, in care anomia obisnuita va capata o nobila justificare. In care ne vom stradui sa ridicam la patrat sau la cub ceea ce, in afara campaniei, facem zi de zi si, vorba unui clasic expirat, in proportie de masa.
Acum va exista o justificare, pentru niste oameni care si-asa sunt capabili sa inventeze orice fel de justificari.
O doamna isi minte colegii de partid occidentali ca sute de parlamentari, alesi democratic de cetatenii acestei tari, se pregatesc sa dea o lovitura de stat, in conditiile in care cel vizat era contestat in strada de luni de zile si toate sondajele (inclusiv cele comandate de propriul ei partid) aratau ca increderea in el se mai masoara intr-o singura cifra. Ce va face doamna respectiva cand cateva milioane de cetateni ii vor trimite si partidul catre o opozitie care s-ar putea masura tot intr-o singura cifra?
Procurorii tarii, platiti sa apere drepturile celor care nu si le pot apara singuri, solicita (si primesc!) mandate de ascultare de telefoane inainte de a exista cea mai mica dovada de frauda, dupa care fugaresc oamenii prin sate si ii pun sa jure cu mana pe Biblie pe capota masinii, pentru culpa de a fi mers la vot. Ce vor face aceiasi procurori, cand acela care i-a numit va constata, din sondajele de campanie, ca „oamenii sai“ se indreapta spre dezastru? Se pot desfasura alegeri libere cu telefoanele a sute de candidati ascultate? Se poate. La noi totul se poate. Se poate chiar sa ne credem in Belarus sau in Siria.
Si daca n-ar fi decat o luna si jumatate! Dar e, de fapt, o spirala. Caci dupa alegeri va urma goana pentru marcarea teritoriului, pentru securizarea pozitiilor. Invinsii vor striga ca din gura de sarpe ca „s-au furat alegerile“.
Marele invins a mai facut-o odata, cu ani in urma, cand s-a ales el insusi. Atunci, aceiasi procurori – care nu mai sunt de mult ai Republicii, ci au ramas doar ai sai – pur si simplu s-au facut ca nu aud cum un candidat acuza in mod mincinos autoritatile organizatoare ale alegerilor ca le fura in favoarea contracandidatului sau. Au explicat, mai mult subliminal decat prin viu grai, ca votul popular il sterge pe mincinos de vinovatie. Ca sufragiul transcende Codul Penal. In vara, fireste, au zis invers. Ca o lege, fie si inventata de niste insi pe care nu i-a ales nimeni, niciodata, ci i-a numit chiar cel interesat, e mai importanta, intr-o democratie, decat votul exprimat limpede si fara echivoc. Ca entitati inexistente in Constitutia Romaniei sunt mai legitime decat Parlamentul. Ca vocea unor insi de la Bruxelles, care nu au nici o raspundere fata de Romania si fata de care cetatenii romani nu au absolut nici o obligatie – caci ne platim fara cracnire cotizatia de tara membra, care ar trebui sa ne scuteasca, daca nu de dificultati, macar de umilinte -, e mai credibila decat vocea urnelor. S-a putut. Ce nu se poate la noi? Ce nu se poate, in tara celor care, de ceva vreme incoace, nu mai pot nici sa-si recunoasca neputinta?
Pentru aceia dintre noi care nu si-au pierdut nici bunul-simt, nici luciditatea, campania electorala va crea un dusman monstruos: televizorul. Sau, mai bine zis, telecomanda acestuia. Pe care o vom chinui indelung, incercand sa sarim peste posturile „cu dedicatie“, cele de pe care vom auzi tot felul de insi incercand sa ne convinga ca albul e negru. Sau ca salariile care ne-au fost taiate prin incalcarea legii – a Legii contractelor colective de munca, fac precizarea pentru asa-zisa noastra Curte Constitutionala, care a aprobat ilegalitatea – au fost un bine care ne-a fost facut, ca sa nu ne indopam prea mult si sa contractam cine stie ce boli digestive sau, Doamne fereste!, obezitate. Ori ca investitia pe care nu o vedem sau autostrada pe care nu putem circula exista, doar ca noi suferim de tulburari de vedere sau de orientare.
Nu, nu va grabiti sa imi expediati in derizoriu randurile acestea, calificandu-le drept retorice: stiti cu totii ca asta vom vedea si auzi la unele televiziuni. Pentru ca asta vedem si auzim, de ani de zile, de la cel mai inalt nivel. Distrugerea, inchiderea, lichidarea si aruncarea in strada se numesc, cel putin in acea limba romana pe care o vorbesc unii, modernizare. Ma intreb cum s-ar mai putea numi, in aceeasi limba, creatia, deschiderea, sprijinul si solidaritatea. Probabil ca se pot numi in orice fel, nu?
Ingrijorarea mea nu e factice. Politica romaneasca a cam epuizat toate armele si modalitatile cunoscute, asa cum si Romania si-a cam epuizat toate resursele materiale, financiare, intelectuale si morale. Mi-e teama ca acum nu vom mai da cu tarnacopul in cuvinte, ci chiar in intelesurile lor. Mi-e teama ca vom perverti nu stilistica limbii, ci insasi semantica ei. Ca dupa o luna si jumatate in care vom auzi totul, in care se va putea spune totul (adica orice), vom deveni surzi. Nu urechile noastre, ci creierul nostru va inceta sa mai auda ceva. Vom fi surzi de principii. Vom fi surzi de adevaruri. Vai, spunea demult Nichita Stanescu, de capetele creierelor noastre!
Si, pentru ca unele institutii se vor comporta lamentabil, ma tem ca vom ramane surzi si de institutii. Caci nu poti sa le umpli cu coloane vertebrale de bambus, cu pictori de curte si filosofi de casa (sau de subventii), dupa care sa pretinzi ca mai sunt institutii. Nu le mai poti numi asa nici in gluma, ca nu te lasa cuvintele. Avea dreptate Arghezi, cu „biciul rabdat“. Intotdeauna se-ntoarce in cuvinte, golindu-le de continut.
Mi-e tare teama ca vom iesi dezbinati din aceasta campanie. Dar nu asa cum isi inchipuie ambasadorul american la Bucuresti. O natiune este dezbinata cand stau fata in fata, fara dialog, doua jumatati departajate de un fir de par. Cand una din jumatati ia 55%, iar cealalta 11%, nu se numeste dezbinare, ci victorie (sau infrangere, depinde din ce parte privesti) la scor. Mai ales ca restul de 34% nu e deloc obligatoriu sa se ralieze firavului 11%. E chiar posibil sa ramana la mijloc, caci romanii, ca toti europenii, au optiuni mai complexe decat poate exprima sistemul bipolar american.
Mi-e teama ca vom iesi, insa, dezbinati in noi insine. Desirati si sfasiati intre dorinta de ne mai incerca odata norocul la urne si tentatia, greu de reprimat, de a sta acasa si a injura. Intre ispita de a spune ca nu se mai poate face nimic, ca nu exista alternativa, si certitudinea rationala (dar pe care ne-o promite si Iisus Hristos) ca intotdeauna exista speranta unui nou inceput. Sfaramati pe dinauntru, intre iluzie si spaima de o noua deziluzie. Aici ne-a adus vietuirea prea lunga in tara in care totul se poate, dar care nu este, din pacate, pentru cetatenii ei, si tara tuturor posibilitatilor. Ci, vai!, a tuturor imposibilitatilor.
Ma si tem sa sugerez, timid, orizontul sub care am putea gasi o solutie. Si care se numeste regula. Dar, de cand cu regula celor 50%, nici cuvantul regula nu-si mai este siesi suficient, aici, in Romania, cel putin. Caci, peste tot in lume, regula isi contine si obligatia respectarii. Noi dam reguli numai pentru a le incalca. La noi, 50% din 16 milioane a dat peste noua milioane. Noroc ca nu exista Premiul Nobel pentru matematica, l-am fi luat sigur, asemenea revolutii ale aritmeticii nu se-ntalnesc in fiecare zi. Si revin la institutii: cum sa respecti o institutie care in vara da o decizie bazata pe o cifra, iar in iarna este obligata de realitate sa dea o alta decizie, dar acum bazata pe o cu totul alta cifra? Care subscrie ea insasi la doua documente, din coroborarea carora rezulta ca cel putin o data a mintit sau a incalcat unica lege pe care pusa (si platita) sa o apere? Si de ce sa mai existe o institutie, daca singura se face de nerespectat?
Un Maiorescu, azi, ar fi de neconceput. Nu pentru ca nu l-ar urma nimeni. Nici atunci, la 1868, ideile sale n-au facut unanimitate. Ci pentru ca nu sunt sigur ca mai exista fond. Nu formele sunt goale – ele au devenit de-a dreptul ridicole -, ci fondul insusi este gol. Vioiciunea pe care o veti vedea la televizor, in campanie, seamana cu agitatia aceea finala a speciilor pe cale de disparitie, care, inainte de a se stinge, isi si ne ofera un ultim spectacol.
Stati linistiti, insa. Tara e in buna regula. Doar sandramaua unui regim aflat sub blestemul sterilitatii se va prabusi. Evenimentele, vorba lui Marin Sorescu, sunt in curs!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper