Statul dator (II)

Vom reveni la întrebarea daca muzeele ar putea ori nu sa supravietuiasca din vânzarea de bilete. Dar, pâna atunci, sa vedem de ce ar trebui, totusi, ca statele sa aiba grija de muzee. Spuneam ca, în primul rând, pentru ca sunt pastratoare ale memoriei.
În al doilea rând, statul trebuie sa tina cont de faptul ca publicul are nevoie de muzee, biblioteci si arhive, asa cum are nevoie de orice alte institutii de cultura, pentru simplul fapt ca îi ofera… cultura. Probabil ca majoritatea politicienilor nu îsi dau osteneala sa se întrebe daca ar putea trai fara cultura. Cultura nu înseamna doar Kierkegaard, Kant, Platon si Laplace, ci si Danielle Steel, Superman, Parazitii si Ionut Dolanescu. Da, sunt niveluri diferite de cultura. Da, e o distanta enorma între Codul lui Hammurabi si codul lui Oreste, între patrimoniul cultural imaterial si Gheorghe Turda. Dar, una peste alta, ca ne place sau nu, toate înseamna, în ultima instanta, cultura. Nu de aceeasi clasa, nu de acelasi nivel, dar tot cultura e. Si admiratorii lui Sorinel Pustiu, si cei care nu pot trai fara Wagner sunt, ca vor, ca nu vor, dependenti de cultura, asa cum o întelege fiecare. Este regretabil ca sunt unii decidenti politici care îsi imagineaza ca si cultura ar trebui accizata, asa cum sunt accizate tutunul si cafeaua (desi, nu doar în opinia mea, cafeaua este un aliment, pur si simplu, nu un lux!), sau ca se poate renunta la finantarea culturii, pe motiv ca, întotdeauna, Stela Popescu si Alexandru Arsinel vor face sali pline în tot felul de susanele pe litoral (în care ei nici macar nu apar si nici nu stiu ca au fost pusi pe afis). Cultura nu este un lux, ci o necesitate fundamentala, asemanatoare hranei zilnice si adapostului. Nu o spun doar eu, o recunoaste chiar Statul Român (între multe altele) prin ratificarea Pactului international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale – tratat al ONU datând din decembrie 1966 si ratificat de România în decembrie 1976. Este pactul prin care fiecare stat parte (164, în total; în afara de acestea, unele semnatare, între altele, Bulgaria si SUA, nu l-au ratificat nici pâna acum) recunoaste, prin articolul 15, dreptul fiecarui cetatean al sau de a participa la viata culturala. Suna general, dar e suficient. A participa înseamna, pe de o parte, a beneficia de actul cultural, ca receptor, si, pe de alta parte, a avea posibilitatea de a fi creator de cultura. Oamenii nu pot trai fara cultura, dar, din pacate, îsi dau seama de acest lucru numai în situatii extreme (când ajung la închisoare, de exemplu). Si daca acest lucru chiar este un dat, care, între altele, ne diferentiaza major de celelalte primate, cel putin, ar fi important pentru un stat responsabil sa aiba grija ca cetatenii lui sa primeasca, din bani publici, ceea ce este mai bun în domeniu.
Sigur, statul ar putea spune, asemenea celebrului Decebal Traian Remes, „în vremuri de criza, cultura tace“. De fapt, cultura nu tace nici în vremuri de razboi sau de genocid; cum ar putea sa taca în vremuri de criza? Asa încât, de voie, de nevoie, statul va trebui sa finanteze cultura, chiar si împotriva opiniilor unui glumet colonel de jandarmi care, din când în când, va mai baga „saitul de cultura“ în duba.
Am mai discutat, într-un mai vechi articol din „Cultura“ despre ipoteza considerarii accesului gratuit la cultura (în cazul care ma intereseaza, la muzee). Este ca si cum statul ar considera ca accesul în muzee trebuie sa fie oferit gratuit, ca în cazul altor servicii esentiale, de genul apelului gratuit la 112, în cazuri de urgenta. Evident, modelul initial a fost amintitul Muzeu Britanic. Modelul s-a raspândit în mai multe tari nordice si în SUA (la muzeele din cadrul Simthsonian sau la Muzeul Metropolitan din New York, de exemplu). Interesant este ca tocmai tarile care au la putere regimuri comuniste (cu exceptia notabila a Coreei de Nord, unde institutiile care poarta numele de „muzeu“ nu sunt, însa, muzee, în adevaratul sens al cuvântului) nu au încurajat accesul gratuit la muzee (chiar daca, într-adevar, pretul biletului de intrare a ramas, de regula, foarte mic). Din pacate, în mai toate tarile lumii, în momentul de fata, problema a ajuns una care tine strict de gradul în care regimul politic este mai mult sau mai putin populist. Cu alte cuvinte, decidentii politici nu au în vedere nici necesitatile reale ale cetatenilor, nici vocatia muzeelor, nici posibilitatile economiei de a sustine accesul gratuit la muzee, ci doar interesul strict electoral: „v-am dat muzee gratuite, votati-ne!“. Este un alt fel de mita electorala. În tarile în care traditia accesului gratuit la muzee dateaza dinainte de boom-ul care a facut sa explodeze numarul si amploarea muzeelor, este, desigur, o problema pentru guverne sa retraga ceea ce este, deja, un drept câstigat pentru cetateni. Nu o fac cu inima usoara, îi forteaza pe directori sa introduca tarife de acces la orice alt eveniment, de la expozitiile temporare la conferinte, si, în general, impun, indirect, realizarea de venituri proprii din ce în ce mai mari (fara sa se atinga de gratuitatea accesului la expozitiile permanente). Acolo unde accesul cu plata este traditional, anii preelectorali aduc cu sine mici cadouri pentru vizitatori si belele pentru manageri, care trebuie sa gaseasca solutii pentru a organiza evenimente gratuite, pastrând acelasi nivel al veniturilor proprii.
În tot acest balet, ramâne cert faptul ca în nici o tara cu o economie functionala muzeele nici nu pot trai integral din venituri proprii si nici nu se pot baza, în întregime, pe subventia de la buget. În România, subventia acopera între 45 si 90% din bugetul institutiei, în functie de performantele manageriale din fiecare muzeu în parte. Din pacate, autoritatile nu au nici un fel de politica de stimulare a câstigurilor proprii ale muzeelor. Cu alte cuvinte, atunci când cresc veniturile proprii scade subventia – fapt care descurajeaza orice fel de initiativa. Acest lucru face ca muzeele românesti sa se afle, permanent, la limita supravietuirii, indiferent de calitatea managementului. De altfel, contractul de management încheiat de câstigatorul concursului pentru postul de director al muzeului si autoritatea centrala sau locala este, din pacate, o formalitate, din moment ce nu este posibila nici un fel de negociere, iar autoritatea îsi pastreaza cam toate puterile pentru detronarea managerului, daca acesta devine indezirabil, din oricare motiv.
Regretabil, dar acesta este si raspunsul pe care îl putem da oricui s-ar gândi sa „rentabilizeze“ muzeele: nici un muzeu aflat în administrarea unei autoritati publice din România nu poate sa subziste din veniturile încasate din vânzarea biletelor. Daca, prin absurd, s-a institui un asemenea sistem, muzeele ar trebui sa introduca preturi de vânzare a biletelor de 30 sau de 40 de ori mai mari decât cele actuale, ceea ce ar face ca nimeni sa nu mai intre într-un muzeu. Desigur, pe de alta parte, autoritatile publice trebuie sa fixeze o limita a subventiei pe care o pot acorda, având în vedere ca nici sursele bugetare nu sunt nelimitate. Asadar: unde se stabili linia de demarcatie? Ce poate alege statul, la limita, între multiplele sale datorii (fata de sistemul de sanatate, fata de cel educational, fata de apararea nationala etc.) si doar una dintre ele, cea fata de muzee, ca depozitare a unei parti semnificative din patrimoniul cultural national?    n

Un comentariu pentru “Statul dator (II)”

  1. decembrie 1, 2012 la 11:03 am

    Exceptional articol! Perfect!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper