Scrisoare catre Sasa si Volodia

Dintr-un epistolar închipuit

 

Draga mea Sasa,
Dragul meu Volodia,

M-am codit multa vreme pana m-am asternut pe scris. M-am gandit, desigur, ca nu se cade ca altcineva sa se puna intre voi. Dar, dragii mei, mi-am dat seama in cele din urma ca oricum intre voi s-au asternut cuvintele. E adevarat, sunt cuvinte care despart si cuvinte care unesc. Si la un moment dat, ele se amesteca, de nu mai stii daca esti despartit de oameni sau unit cu ei. Uneori, cuvintele te despart si de tine insuti. Dar despre asta poate ca o sa va scriu intr-o alta scrisoare. Pana una-alta, recurg si eu la cuvinte pentru a adasta putin alaturi de voi.
Dar sa incep cu inceputul: scrisorile voastre au ajuns la mine. Cineva le-a adunat intr-o carte si le-a trimis in lume. Ati devenit o carte. Nu stiu daca asta voiati. Stiu doar ca va doreati sa fiti impreuna. Si uite ca sunteti. Sunteti intr-o carte. In cartea voastra. Si, va marturisesc, este o carte foarte frumoasa. Acum stau si ma gandesc ce inseamna ca o carte este frumoasa. Nu stiu, va marturisesc sincer. Si nici nu stiu daca are vreo insemnatate pentru voi. Doar atat vreau sa va spun: cartea voastra este frumoasa pentru ca voi sunteti frumosi. Nu, sa nu credeti ca va lingusesc. Nu de-asta va scriu. Ati fost prea incercati de soarta, ca sa va insir eu acum baliverne despre carti frumoase. V-am spus-o asa, in treacat.
Draga Sasa, draga Volodia, va spun deschis: sunteti niste personaje pe cinste. Tu, Volodia, care esti un literat – doar voiai sa predai literatura la intoarcerea din razboi, nu? –, intelegi prea bine ce vreau sa spun. Sunteti doua personaje atat de rusesti, ca-i multumesti Domnului ca s-a gasit un scriitor rus pe masura voastra. In cartea asta, pe care o tin acum in mana, sunteti, da, niste personaje. Numai ca eu vreau sa va intalnesc. Asta-i toata treaba! V-am citit scrisorile si cumva cuvintele au capatat oase, pe ele s-a depus carne – chinuita, ce-i drept – si iata ca acum ma uit pe fereastra dupa voi, asteptand sa va intoarceti tinandu-va de mana. Cum imi veti scrie ca veniti, o sa pun de un ceai, o sa asez niste pesmeti buni pe-o tavicioara si o sa stam de vorba toata noaptea. Iata cum au facut cuvintele din voi niste oameni reali, ele v-au salvat de uitare, s-au facut luntre si punte si v-au adus la mine.
Nu va speriati! M-am lungit la vorba si am uitat sa va spun esentialul: iubirea asta a voastra m-a tulburat tare mult. V-ati iubit cu disperare, caci era singurul lucru care va tinea in viata. Si atata vreme cat va scriati si va marturiseati iubirea, insemna ca sunteti vii. Asa cum spui si tu, Volodia, intr-o scrisoare de-a ta: „De ce scriu oamenii? Cat scriu, inseamna ca inca sunt vii. Odata ce-ai citit randurile acestea, moartea s-a tras inapoi“. Te agatai de Sasa, ca sa simti ca esti viu. Nu spuneai tot tu: „Trebuie sa ma agat de ceva real, si ma agat de tine. Odata ce-ti scriu, inseamna ca totul e bine, sunt inca viu. Scriu, sunt viu“? In razboiul acela inuman, numai iubirea te facea sa redevii om. Si in timpul asta, Sasa ducea propriul ei razboi. Razboiul cu absenta ta. Tu ai vazut oameni murind, la fel ca si ea. Moartea v-a invatat pe amandoi sa pretuiti inzecit, inmiit viata. Intre voi, se asezau siruri de morti peste care treceati aruncand o punte de cuvinte impachetate in scrisori. De unde atata iubire, Sasa? De unde atata rabdare, Volodia? Mereu exista primejdia de a va pierde unul de celalalt si mereu venea o scrisoare, care marturisea ca singuratatea nu este reala, ca oamenii nu s-au nascut singuri, ci au fost cu totii in punctul acela de intalnire initial, dupa care au fost imprastiati in Univers de un bum. Apoi, merg inapoi ghidandu-se, ca Theseus, dupa firele care-i leaga de origine. Ati fost impreuna, Sasa si Volodia, in momentul crearii Universului si-n tot restul vietii voastre n-ati facut decat sa va tineti privirea indreptata inapoi, spre inceput, mergand asemenea sinelor de tramvai, care, undeva, tot se vor intalni.
Stau aici, in camera mea, inconjurat de scrisorile voastre si incerc sa le pun cap la cap. Nu stiu cand a fost scrisa fiecare, nu stiu care este intrebare si care este raspuns, dar una se cheama pe cealalta, pentru ca iubirea asta face: traseaza o legatura intre intrebare si raspuns, duce o linie de la un om la celalalt si obtine o figura cu sens chiar si atunci cand totul in jur pare nonsens.
Azi, astept cu nerabdare sa vina postasul. Se spune ca suna intotdeauna de doua ori. Dar eu nu vreau sa-l las sa sune. Vreau sa-i deschid usa inainte de a suna. Caci asta inseamna a astepta. Sa o iei inaintea asteptarii, sa fii deja acolo unde trebuia sa fii. Cum spuneam, astept sa vina postasul. E scrisoarea zilnica pe care o primesc. Contine un singur rand: „Scrie, pentru a fi viu“. Indata ce o primesc, ma asez la masa de la bucatarie si pregatesc raspunsul. Apoi, dau fuga la posta si las plicul sa cada incet in cutia de scrisori. Intotdeauna sunt sigur ca va ajunge la cineva. De altfel, nu exista scrisori care sa se piarda. Numai cele nescrise se pierd.
Va las, asadar, dragii mei! Trebuie sa ajung cat mai repede la posta. Se inchide devreme. Oamenii nu inteleg asta de obicei si ajung la incheierea programului. Si raman tare descumpaniti dinaintea biletelului pe care scrie: „Inchis“. Nu mai spun ca asa fac si in viata, lasand lucrurile pentru ultima clipa. Si atunci e prea tarziu. Dar voi v-ati grabit, iar scrisorile au ajuns. Sunt la mine, in siguranta.
Va astept la ceai. Oricand veti dori. Dar scrieti-mi, mai intai, o scrisoare! O voi pune alaturi de celelalte, in scrisorarul vietii mele.

P.S. Salutati-l pe popa Ioan din partea mea!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper