Saramago – ultima pledoarie pentru umanitate

Un articol de DANA PÎRVAN-JENARU

Jose Saramago, Cain, Traducere din limba portugheza de Simina Popa, Polirom, 2012, 160 p.

 

„Cain“, ultimul roman scris de Saramago, este o opera stralucitoare, care îsi provoaca cititorul la fiecare pagina parcursa, atât prin viziune, cât si prin stil. Saramago recreeaza miturile biblice, reînviind una dintre cele mai controversate figuri ale Vechiului Testament: Cain, personaj ce repune în discutie, dintr-o perspectiva sceptic-ireverentioasa, relatia nicicând lamurita dintre umanitate si divinitate. Principiul repovestirii ar fi urmatorul: „Istoria oamenilor e istoria neîntelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne întelege pe noi, nici noi nu îl întelegem pe el“.
Cu o ironie devastatoare, construita inteligent, cu un umor usor cinic si cu o dispozitie ludica magistrala, autorul portughez deconstruieste, pe un ton dezinhibat, numeroase sabloane biblice, pastrând în acelasi timp, fundamentul. Primele pagini ale romanului amintesc de „Tablourile biblice“ argheziene, dar si de „Psalmii“ poetului român, însa, de data aceasta vocea scepticului nu mai rasuna în desert, ci în confruntarea directa cu un Dumnezeu dispus sa-si faca aparitia în momente cheie, sa-si asume greseli, sa cada la mici întelegeri cu oamenii sau sa nu-si recunoasca cruzimea si lipsa de echilibru.
Romanul se deschide cu imaginea unui Dumnezeu care se supara pe sine însusi pentru ca uitase sa le dea primilor sai oameni graiul (mai târziu se va vedea ca nu erau nicidecum primii). Metoda de a-si repara greseala nu e tocmai ortodoxa: „Într-un acces de furie, surprinzator pentru cineva care ar fi putut rezolva totul cu înca un Faca-se rapid, a dat fuga la cei doi si, luându-i la rând, fara sa stea pe gânduri, fara sovaiala, le-a înfipt limba în gâtlej“. Dar nedelicatetea gestului ascunde intentii înalte si profunde: „atunci când domnul le-a bagat cu brutalitate limbile mute odraslelor sale, urmarea deopotriva sa le puna în legatura cu cele mai profunde launtruri ale fiintei trupesti, asa numitele jene omenesti, astfel încât mai târziu, deja într-o oarecare cunostinta de cauza, sa poata vorbi despre nedumeririle lor întunecoase si labirintice, care începusera deja sa încalece fereastra sau, cum ar veni, sa se reverse pe gura“. Portavoce a acestor nedumeriri întunecoase si labirintice devine Cain, cel nascut de Eva (o Eva de mai multe ori pacatoasa, caci, dupa pozna cu marul, îl seduce pe Heruvimul ce pazea cu sabie de foc intrarea în Eden, pentru a obtine fructe, cu care, de altfel, ramâne si însarcinata) dupa alungarea din Rai si care îl omoara pe Abel, a carui jertfa fusese primita de Dumnezeu, iar a lui fusese respinsa. Din punctul de vedere al lui Cain, omorul este oarecum motivat, caci este provocat de trufie: Abel, frate rautacios, în loc sa-si consoleze fratele, se bucura fatis de nenorocirea acestuia. Iar fratele, bineînteles, îl omoara.
Din prima confruntare a lui Cain cu Dumnezeu se profileaza pozitiile antagonice ale acestora, confruntarea putând fi extinsa la o scara mai larga: umanitate si divinitate. Vina este declinata de Cain, iar frazele lui Saramago sunt astfel construite, încât replicile fiecaruia se continua aproape nediferentiat, abordarea fiind una de la egal la egal. O istetime duplicitara îi leaga, într-o joaca ingenioasa a perspectivelor: „Ce-ai facut cu fratele tau, întreba, iar cain raspunse cu alta întrebare, Ce sunt eu, pazitorul fratelui meu, L-ai omorât, Asa e, dar cel dintâi vinovat esti tu, eu mi-as fi dat viata pentru el, daca nu mi-ai fi distrus-o tu pe a mea. Am vrut sa te pun la încercare, si cine esti tu sa pui la încercare ceea ce tu însuti ai creat, Sunt stapânul si suveranul tuturor lucrurilor, si tuturor fiintelor, vei spune, dar nu si al meu si al libertatii mele“.
Odata enuntata problema libertatii, într-un discurs al razvratirii, toate aventurile lui Cain se înscriu în aceasta sfera a afirmarii difidente a propriei libertati, mai ales ca, înca din aceasta prima confruntare, Cain îsi deconspira simbolistica gestului, declarându-i lui Dumnezeu cu mândrie si nonsalanta: „l-am omorât pe abel pentru ca nu puteam sa te omor pe tine, prin intentie esti mort“. Calcându-si pe inima, Dumnezeu îsi recunoaste partea lui de vina, un secret între cei doi, un compromis, un târg. Dumnezeu îl lasa în viata, dar îi pune pe frunte semnul damnarii (o pata neagra). Pedeapsa este aceea de a umbla „pribeag si hoinar prin lume“, fiind în schimb ferit de orice moarte violenta.
Blestemat si protejat în acelasi timp, Cain se transforma într-un picarro care strabate, calare pe un magar nazdravan sau în „cicloane calendaristice“, în „uragane temporale“, prin tot feluri de prezenturi (mai ales din viitor) – ajunge chiar si în strainatate (sic!) – si cântareste, cu propria-i masura care, evident, se supune scopului de a dovedi rautatea divinitatii, multe din momentele de rascruce din Biblie. Asta dupa ce devine amantul perfect pentru insatiabila Lilith. Astfel, îl opreste pe Avraam, care era pe cale sa-si sacrifice fiul, în numele aceluiasi Dumnezeu care pare a-si devora fiii creati. Apare ca martor al povestii Turnului Babel la vederea caruia Dumnezeu devine egoist si invidios si, temându-se de creativitatea oamenilor, hotaraste sa le încurce limbile ca sa nu se mai înteleaga între ei. Pedepsirea celor din Sodoma si Gomora îi sporeste razvratirea, caci nu se tine cont de sufletele nepatate ale copiilor. Urmeaza trairea experientei lui Moise de pe Muntele Sinai, când i se confirma rautatea adânca a lui Dumnezeu (trei mii de oameni omorâti doar pentru ca se enervase el din cauza unui rival inventat, în forma unui vitel“).
Dupa povestile nu mai putin terifiante ale lui Lot si Iov, potopul lui Noe reprezinta episodul de maxima razvratire si razbunare, când Cain dejoaca planurile demiurgului care încerca sa „spele“ specia omeneasca de pacate. Aflat pe corabia lui Noe, ca sa dea o mâna de ajutor la procreare – si o da, culcându-se cu toate femeile de pe nava, inclusiv cu sotia lui Noe –, îi omoara pe toti, în afara de Noe, pe care îl determina în schimb sa se omoare singur. Asupra proceselor de constiinta ne lamureste naratorul: „Cain se lupta cu furia sa împotriva domnului ca si cum ar fi prins în tentaculele unei caracatite, iar victimele sale de acum nu sunt altceva decât alte tentative de a-l omorî pe Dumnezeu, asa cum fusese si abel în trecut“. La capatul drumului, confruntarea finala este tot între Dumnezeu si Cain care îi spune: „Trebuia sa vina si ziua în care cineva sa îti arate propriul chip, si noua omenire pe care o propovaduisem, A fost una, nu va mai fi alta si nu-si va da nimeni seama ca lipseste“.
Cearta dintre ei, ne linisteste naratorul, s-a repetat de multe ori, cei doi ciondanindu-se în continuare – ca într-un basm frumos –, prilej cu care se încheie si povestea. Finalul este în curs de desfasurare, caci confruntarea pare a se fi terminat cu o remiza, niciunul dintre cei doi gladiatori neputând sa-si depaseasca propria ambiguitate.

„Cain“ ramâne o proza fastuoasa, o dovada în plus a geniului lui Jose Saramago care se pricepe de minune sa reînvie culori încremenite în pete. Desi balanta înclina catre umanitate, autoironia hâtra a naratorului are drept urmare asumarea relativitatii, a imposibilitatii de a face definitiv lumina „din motive pe care nu ne sta în putere sa le elucidam noi, simpli repovestitori de istorii stravechi ce suntem, trecând continuu de la cea mai ingenua candoare la cel mai hotarât scepticism“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper